Am primit un cadou de Crăciun excelent: un desen de la Roxana! Desen care-l înfătisează pe dl. Lică. E chiar el!
28/12/2009
13-14 (24 de ore)
Public aici PA-urile primei etape a concursului 24 de ore
Vă reamintesc că deadlineul este miercuri, 30 decembrie 2009, 13.00.
13,00-14,00 Noul roman gabi
Eşti la biroul tău şi ai cartea plasată ca din întâmplare printre hârtiile de serviciu. Se mişcă un dosar iar noul roman îşi iese din copertă făţiş. Îl deschizi cu un aer distrat, îţi spijini coatele pe masă, tâmplele în mâinile strânse pumn, de parcă ai fi concentrat în examinarea unui dosar, dar de fapt explorezi primele pagini ale romanului. Încetul cu încetul îţi sprijini spinarea de spătar, ridici cartea la înălţimea nasului, înclini scaunul şi deschizi un sertar lateral al biroului ca să-ţi pui picioarele pe el. Poziţia picioarelor în timpul lecturii este de maximă importanţă, de aceea în final îţi pui picioarele pe masă, peste dosarele nerezolvate.
Asteptare Lady A
Era de jurna la usa Sefului. Nu trebuia deranjat nicicum, scria. Marea greseala a Sefului era ca nu anunta cine-l poate deranja si cine nu. Marele Traducator astepta cam de vreo ora. Se apropia ora 14.
– Domnisoara, cand am venit Sefu’ a intrat aici. Eram in spatele lui.
– Domnule, de ce insistati?
– Are o scara secreta? Usa… sigur nu are.
– Domnule, exista o poarta in timp.
– Domnisoara, de ce n’ati spus de la inceput asa… Nu pierdeam o ora si ne intalneam in acel spatiu.
Înmugurire Mariana
E ora amiezii, ceas de tihnă pentru ei. Ogorul are un capăt ce dă într-un râu ce şerpuieşte domol străjuit de sălcii pletoase. Se îndreaptă câtre colţul acela de rai, ferindu-se de arşiţa necruţătoare. Umbre şi raze încep a împleti un poem nou, tremurător, precum glasul tănărului însurăţel…Ea, mireasa de ieri, primăvara vieţii lui, se contopeşte lin cu seninul cerului, cu aurul grâului, cu sclipirile râului…Din pieptul de fecioară râzbate un dor, un cântec de leagăn, un murmur sublim:
– Dragul meu, iubirea noastră înmugureşte….
El, bărbatul ce părea mai puternic decât stânca, se topi de drag, privindu-şi mâinile ce vor legăna iubirea înmugurită…
Treispe-paispe ajnanina
ora de mate e cea mai lunga ora din zi. daca n-ar fi picioarele profei, lungi si drepte ca limbile ceasului, ora ar fi chiar siiiii mai luuuuunga…
ma uit la ceas si imi imaginez cum ar arata: treispe si paispe minute: ca sa fie asa, profa ar trebui sa stea pe catedra, lungita pe burta iar picioarele ar trebui sa se miste gratios in timp ce ea frunzareste culegerea…
apoi, pe masura ce trece timpul, piciorul drept indica in continuare usa, iar stangul coboara gratios pe cadran, crescandu-mi pulsul.
e ora paispe fara treispe minute. mai e un pic si se suna. e bine, pentru ca deja imaginatia ma face sa inghit cu greu…
– Xulescu, la tabla!
13.30 Dan
Sediul Primăriei este, de când îl ştiu şi de când mă ştiu, în aceeaşi casă ridicată prin subscripţie publică în urmă cu aproape două secole. Solidă construcţie. Casa Norodului, cum îi spun unii sau, de când un localnic mucalit a rătăcit ceva timp prin Veneţia, chiar Basilica San Marco, datorită asemănării (văzută numai de el) dintre cele două pieţe, ambele populate cu nenumărate columbiforme. Care sunt mai îndrăzneţe, cuibăresc chiar în turnul cu ceas.
Piure Călin
Mami i-a dat azi păpică solidă, un piure de mere cu biscuite ras, pe care a mâncat-o cu linguriţa aia cu Winnie pe care, când o vede, râde, arătându-şi cei doi dinţişori de jos, abia mijiţi. Acum mami îşi ia puiul în braţe şi se murdăreşte cu piure de mere şi biscuite ras, de pe babeţică şi de pe bărbia copilului, dar nu contează, şi-l bate uşor pe spate, iar acesta râgâie.
După deadline
Intervalul 13-14 Simion Cristian
În garsoniera de la etajul 8 domnea o linişte deplină. Arşiţa lunii august intra în voie prin fereastra larg deschisă. Câteva sticle goale stau trântite într-un colţ al camerei. Ceasul de pe noptieră arată ora 12:59. Secundarul îşi urmează impasibil drumul sau… 57,58,59,60. Ţârrrrrrrrr! Tânărul sare din pat, lăsând să se vadă cearceaful ud de transpiraţie.
-Ce dracu!… Doamne ce m-am speriat! S-a făcut ceasu’ 1, începe filmu’!
Dorel ia telecomanda şi porneşte televizorul. Genericul telenovelei apare direct pe ecran. Timp de o oră nu şi-a dezlipit ochii de pe ecran decât în timpul reclamelor.
Ora de trei minute cell61
“Plajă. Nisip fin. Valurile mării care se disipă uşor la mal. Un şezlong. O umbreluţă. Un cocktail în care se află un lichid roz, exact aşa cum pare a fi viaţa ei în acest moment. Of, de aş rămâne veşnic aici, tare bine-ar fi, îşi spuse, şi oftă”.
Telefonul începu să sune, iar ea deschise ochii. Se uită la ceas: 13:31. Da, ora de pauză se terminase. Nici nu apucase să mănânce nimic, stătuse fix 3 minute cu ochii închişi. Are atâtea termene limită pe care trebuie să le respecte! La muncă, deci
13-14ivory
Primul lucru care-i trecu prin minte fu ca a avut un accident si sangereaza intens. Incerca sa se ridice in capul oaselor, sa-si vada picioarele, acolo unde simtea lichidul cald prelingandu-se, insa capul nu i se clinti niciun milimetru. Deschise larg ochii in bezna si clipi de mai multe ori, incercand sa striveasca-ntre gene pacura din jur. Oare am murit, se intreba cu un calm care o uimi. Ridica incet o mana dar bratul i se lovi de un obstacol dur. Scanci. N-am murit, m-au ingropat de vie!
28/12/2009
Renii lui Moş Crăciun din Parcul Cişmigiu
Am fost, înainte de ploaie, în Cişmigiu, să plimb copiii printre luminiţele de acolo. Am fotografiat renii împăiaţi. Când mi s-a spus că se află acolo, acum crezut că sunt reali. Nu era mare lucru, dar, poate, ar fi făcut mizerie, nu? Sania era, însă, impresionantă.
Fiica mea mi-a împrumutat niţel aparatul foto, să pozeze ieslea. Drăguţă construcţia grajdului. Totuşi, la Hunedoara, lângă Casa de Cultură, mieii şi oile erau vii şi efectul era mai puternic.
26/12/2009
Crăciun fericit
Am lipsit de pe blog zilele astea. Crăciun în familie.
Deşi n-am spus-o, m-am gândit la voi, prietenii mei de aici, în timpul sărbătorilor. Crăciun fericit tuturor!
Copiii mei au fost, pesemne, cuminţi, din moment ce Moşul…
26/12/2009
şi iar
prin somn neînvelită
mirarea
asupră-mi
şi iar te-am privit
se lăfăie ziua
în ochii mei sepia
25/12/2009
Luna-12, ziua-25, înainte de prânz
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
24/12/2009
Colindeţ
[Voci, în josul uliţei]: Bună dimineaţa, la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi?
La poartă. Tuşa Mica mai are trei gogoşi în lighean.
[În sinea ei]: Nu cred să mai vină cineva. O gogoaşă merit şi eu.
Muşca, cu poftă.
[Voci, în susul uliţei]: Mai repede, Grasule, se face ziuă!
Tuşa Mica înghite dumicatul. Apar Grasul şi Şui.
[Gâfâind]: Ne daţi, ori… oau, gogoşi!
Tuşă Mica, uimită şi încântată, ţine în mână gogoaşa întreagă.
[Şui, cu ciudă]: Cum făcuşi, Grasule, de luaşi din gogoaşa mea?
23/12/2009
24 de PA-uri
Constatând eu că ideea unui concurs PAlink nu e tocmai cea mai populară, vă propun un nou concurs de PA-uri oarecum clasic. Va fi însă un adevărat maraton: un concurs în 24 de etape.
Concursul de numeşte 24 de ore.
Ideea e simplă şi, mărturisesc, am făcut deja un concurs asemănător în Pahico (a fost un succes, cel puţin din punctul meu de vedere): în fiecare etapă trebuie să scriem câteun PA (text care să aibă, în principiu, aproximativ 500 de semne sau mai puţin) în care să ne imaginăm că se întâmplă ceva în intervalul orar cu pricina. PA-urile le veţi trimite pe ticorosu@yahoo.com. Le voi publica aici, iar autorii lor îi vom afla numai după jurizare.
Arbitru poate fi oricine. Un arbitru are la dispozitie 10 voturi pe care trebuie să le împartă la cel putin 4 PA-uri si cel mult 7.
În funcţie de numărul de voturi, alcătuim un clasament de etapă în care, în caz de egalitate de număr de voturi, departajarea se face în funcţie de numărul de arbitri care au votat PA-ul respectiv.
În funcţie de pozitia PA-ului în clasamentul de etapă, autorii primesc puncte în clasamentul general, astfel:
Locul 1 = 10p
Locul 2 = 7p
Locul 3 = 6p
Locul 4 = 4p
Locul 5 = 3p
Autorii care primesc cel putin un vot, primesc 2p în clasamentul general. Simpla participare oferă 1p în clasamentul general.
Autorii mai multor PA-uri punctează în clasamentul general numai corespunzător celui mai bine clasat PA în clasamentul de etapă.
Voi seta blogul să propună, la fiecare trei – patru zile, câte o temă, câteun interval orar, fără ca orele să vină una după alta. Cu alte cuvinte, după tema 01-02 ar putea urma 16-17. Ş.a.m.d.
Prima etapă: intervalul 13-14
Deadline: miercuri, 13.00. Baftă!
NOTĂ.
Aici sunt PA-urile scrise de mine pentru concursul 24 de ore din Pahico.
UPDATE.
Primele două etape vor fi mai lungi, pentru că se suprapun peste sărbători, când, presupun, aveţi mai puţin răgaz pentru PA-uri.
22/12/2009
Dâra
Treceam pe acolo. Văzut de departe, păream o dâră. Sau un punct. Sau deloc, dacă acela care privea era destul de departe. Văzut de aproape, eram încă acolo. Agăţat de un gând, eu însumi un gând. Apoi au trecut alţii. Şi alţii.
Fotografia am făcut-o la Abatia Melk, în vara anului 2008. A fost tema ultimei etape PAfoto
21/12/2009
Doldora de plastic
Eu sunt dragonul din PA. Mi-e
privirea semeaţă,
mi-e inimă hoaţă.
Fur priviri fără să vreau neapărat asta,
le fur şi le închid în sticle,
le arunc în mare, le arunc în aer, le adun la loc.
Sunt doldora de plastic.
Poartă noroc.
Eu sunt dragonul care sună a gol
atunci când vântul îi gâdilă coada
(mă refer la partea care iese din nisip atunci când sunt domol).
Fotografie de LordDIf. A fost tema uneia dintre etapele concursului PAfoto. Toate PA-urile etapei cu pricina sunt aici
20/12/2009
În Oraş nu e niciodată destul de întuneric
Mi-a intrat un fluture în bec. Nu ştiu cum a reuşit, probabil şi-a dorit asta atât de mult încât restul sunt amănunte.
20/12/2009
1989. A început
În acest sfârşit de săptămână facem prima ieşire mai serioasă pe munte, cu Şcoala de Ghizi. În Bucegi. Urcăm, coborâm, urcăm, coborâm. E frumos, e o zi de decembrie perfectă, nu-s nici noroaie, nici zăpadă de nerăzbătut. Înnoptăm la cabana Scropoasa. Dormim doar trei ore, după navete de bere. Facem jocuri de cabană. Ne distrăm fain.
Ajung acasă pe înserat şi mă culc pe nemâncate. Dorm 12 ore, neîntors. Intru la curs după prof. Mă aşez la două bănci de Marco. Pare mai fresh decât mine, deşi a tras la fel ca mine pe coclauri, în ultimele două zile. Se tot chinuie să-mi zică ceva. Într-un târziu, ne înţelegem:
– Ai auzit de Timişoara?, mă întreabă.
– Nu, ce să aud?
Profu’ se postează între noi şi stă aşa vreo jumătate de oră. Marco mai apucă să-mi spună doar atât:
– A început.
Era dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989. Sfertul de oră care a urmat, până la pauză, a fost probabil cel mai lung din viaţa mea. Ştiam ce vrea să-mi spună, dar voiam să confirme că despre asta e vorba şi să-mi dea amănunte.
19/12/2009
Bilet de la fiica mea
Copiii mei sunt, câteva zile, la Câmpina. Înainte de a pleca, fiică-mea mi-a zis să caut sub pernă, când ajung acasă. Am găsit un bilet A4 care m-a dat gata.
19/12/2009
Ultima ţigară a şarpelui de casă
Primise ultima ţigară şi nu ştia
dacă trebuie să o savureze sau doar încerca
să respire, ca un vulcan pricăjit.
Lăcusta i se aşezase pe solzi, din greşeală.
Ulmii înfipţi în baltă urcau, cu fereală.
Era un joc de culori. Negreşit.
Nu demult, şerpuind, iarba foşnea.
Nu demult vânase o broască în balta ca o balama
între câmpie şi deal.
Nu demult venise băiatul cu julituri la genunchi,
ca un vânător nemişcat, ca un mănunchi
de muşchi încordaţi în asemenea hal
încât părea un lemn neted, un lemn nemişcat.
Apoi, ca un strănut din senin, ca un viscol uscat,
linia a fost întreruptă.
Atunci a plutit peste câmpia abruptă,
a muşcat din bucata de cârpă murdară şi ruptă
(aşa a rămas fără dinţi),
apoi a muşcat, ştirb, robinetul ruginit.
I s-a umflat burta de apă. Apoi, răstignit,
a scuipat broasca. L-a durut (de parcă ar fi avut zimţi).
Apoi a muşcat din ultima ţigară, cu ciudă,
a respirat ştirb ca printr-un tub, parcă vrând să audă.
Dar limba despicată n-a mai pipăit. Nu pe aici.
Acum se aude pielea şarpelui dată cu sare şi uscată.
Acum şuieră, când bate vântul. Acum e pătată.
Acum cade printre lemne. Acum e drum de furnici.
18/12/2009
Terorista revine (însă foarte putin)
Blogul teroristei. Printscreen
„Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, de Ion Iovan, e o carte formidabilă. E o combinaţie incredibilă de ficţiune, biografie, jurnal, istorie literară, roman de mistere. Cred că e fixarea definitivă a personajului Mateiu în literatura română. Nimeni n-o să-l mai schimbe de-acum încolo, cel puţin nu în punctele esenţiale. E mare, mare lucru.”
Recunoasteti stilul?
Chiar mă întrebam zilele trecute, răsfoind blogul teroristei, ce-o mai face. Mihnea Mărută a făcut mai multe decât mine: un excelent interviu cu luciat!
Recomand!
18/12/2009
1989. Flămând
E seară. Ies la o plimbare cu Lia. Alegem parcul din curtea Politehnicii. E o seară plăcută, o noapte promiţătoare. N-avem răbdare. O ridic în braţe. Îmi muşcă buzele. Ne năpustim unul în celălalt. Suntem o năpustire. Un fulger care porneşte de jos în sus şi dă naştere unei stele. Pe feţele noastre explodează lumina proiectată de o lanternă. Lumina se stinge. Aud un glas. Se vrea impersonal, dar jur că e al lui Ovidiu:
– E mai bine să plecaţi. Tocmai au fost ridicaţi trei studenţi care stăteau pe o bancă, lângă TCM.
Nicio şansă să urc la Lia. Portarul e incoruptibil. Poate din cauza uniformei de gărzi patriotice pe care o poartă un tip cât uşa.
Plec spre casă. Pe drum, droaie de patrule. Tanti Ani e stresată. Mă simt tot mai sărac. Asta îmi dă o oarecare beatitudine. Nu mai am cartelă. Am pierdut-o. Mi-e foame. În casa asta n-am mai mâncat nimic de o săptămână. Cred că n-am mai mâncat cam nimic în răstimpul ăsta. Mi-amintesc cu jind de ospăţul de la cămin: pâine uscată, muiată în uleiul întărit din tigaie, cu multă apă între două dumicate. Găsesc un rest de gutuie. Îl devorez. Mai bine mă culc. Oare cum e să te trezeşti din somn de foame?
NOTĂ.
Episoadele anterioare
1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia
4. Ninge în noiembrie
5. Mă uit la bulgari
6. Jos zborurile în Cosmos!
7. Nadia
18/12/2009
1989. Nadia
30 noiembrie.
Mă şochează fuga Nadiei Comăneci. Mi-e greu s-o interpretez altfel decât un fapt simbolic. Sufăr.
8 decembrie
Un tip de la ASE a trimis o scrisoare la Europa liberă. Colegii s-au strâns în jurul lui. Au spus că, dacă i se întâmplă ceva, nu mai calcă pe la şcoală. Mi-ar plăcea să fie adevărat. Ceea ce e cert e că, după momentul ăsta, bursele au fost majorate cu 10%.
Străzile sunt patrulate în continuare. Simt tot mai mult nevoia să vorbesc cu tata. E prea mult până când voi ajunge acasă (22 decembrie, probabil), mai e aşa mult. I-aş scrie să-i spun ce-mi trece prin cap, dar mi-e teamă de violabilitatea corespondenţei.
Îmi amintesc întâmplarea de la Iustin, din urmă cu câteva luni. Am vut să-l vizitez, dar nu era acasă. I-am lăsat un bilet în cutia postală. Pentru că n-aveam pe ce scrie, am rupt prima foaie dintr-un almanah, aia cu tabloul. Am scris pe verso ce am avut de spus si am pus un P.S.: După ce citeşti, poţi arunca asta în veceu. Seara, m-a căutat Iustin. Mi-a spus că n-are rost să risc asa, ca fraierul, pentru o glumiţă. Dacă vreau să fac într-adevăr ceva, să-i spun.
În urmă cu alte luni, am fost în Cişmigiu cu Laura. Am pus pe bănci foi pe care am scris „Jos Ceauşescu!”. Mi-a fost teamă. Curajul Laurei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă am scris acelaşi lucru în câteva toalete de la facultate. Am dat peste câteva inscripţii asemănătoare.
Aud că Jivkov şi familia vor fi aduşi în boxa acuzaţilor, la Sofia. Gorbaciov şi Bush s-au întâlnit la o discuţie pe care o bănuiesc foarte importantă. Cum se simt, oare, aceşti doi oameni? Ce presiune e pe ei? Sunt marionetele cuiva? Sunt pe cont propriu? Cum se simt să fie atât de importanţi? Şi totuşi, sunt oameni. Semeni.
18/12/2009
1989. Jos zborurile în Cosmos!
23 noiembrie.
Mâine se termină Congresul. Nimic nou. Nimic vizibil. Mi-am cumpărat Scânteia. Mi-am notat, din cuvântările lui Ceauşescu: „Este bine cunoscut că nicio clasă socială, nici stăpânii de sclavi, nici feudalii, n-au cedat locul de bună voie, ci au trebuit să fie izgoniţi de la putere, pentru a asigura progresul societăţii omeneşti”. E gura păcătosului care ameninţă? Oricum, am senzaţia că adevăr grăieşte.
Ceauşescu mai condamnă „experienţele nucleare şi zborurile în Cosmos”, vrea să reducă raportul dintre retribuţiile mari şi cele mici, care acum sunt de 1/4,5. „Aceasta înseamnă dreptate socială, reprezintă preocuparea pentru bunăstarea generală a poporului”, zice şi îmi pare atât de ipocrit. Ce bunăstare? Cum poţi să-i zici cuiva căruia îi micşorezi leafa că ar duce-o mai bine?!
Mai notez că „socialismul a devenit un voinic puternic, un Făt-frumos, care a crescut într-o lună cât alţii într-un an – cum se spune în poveste -… reprezintă viitorul… trebuie să avem permanent în vedere de a face totul pentru ca acest voinic, socialismul, să triumfe nu numai în România, ci şi în întreaga lume!”.
Cred că a luat-o razna. Mă întreb cum naiba l-au aplaudat ăia când l-au auzit. Cum naiba să nu-l aplaude, dacă sunt morţi de frică?
17/12/2009
1989. Mă uit la bulgari
În Bulgaria, Jivkov demisionează. Cum o fi să? Petr Mladenov pare pus pe fapte mari. Mă uit la bulgari, la TV, şi nu-mi vine să cred că şeful statului umblă pe jos, printre oameni.
Demonstraţii la Praga. Universitarii sunt în frunte. Nemţii din RDG dau iama în magazinele din RFG, de la graniţă. Zidul Berlinului pare doar piesă de muzeu. E incredibil vârtejul ăsta!
Între timp, la Bucureşti începe, mâine, Congresul al XIV-lea al PCR. Văd un afiş la cinema, „Noimebrie, ultimul bal”. Îmi place să cred că nu e o coincidenţă şi atât.
Regia e suprasaturată de controale. Nimeni n-are voie să intre în alt cămin decât în cel în care locuieşte. Portarul din P6 se face că nu mă mai cunoaşte, face urât când îi întind „taxa”.
Băieţii din Comitet sunt rupţi de somn. Ovidiu face planton în facultate, noaptea, cu un profesor şi un asistent, râd de el, râd de el, râd de noi, ce frică îi e lui Ceauşescu, ce sistem uns are, nu mişcă nimeni, nu?, eu cred că o să ne mişcăm, cine mişcă nu mai mişcă, cine mişcă mişcă-n drişcă, ba o să mişcăm, ştiu eu, nici delegaţii nu se mai fac, pe cât posibil, toată lumea trebuie să stea acasă sau la serviciu sau la şcoală, să poată fi controlat, dacă lipseşti de la ore trebuie să dai explicaţii, să spui unde ai fost, ce-ai făcut, cu cine te-ai întâlnit, toţi îi suspecteazş pe toţi, la naiba, doar n-or să pună lângă fiecare câte un securist, nu sunt zece milioane de securişti în ţara asta, Gorbaciov l-a chemat pe nea Nicu, da’ a zis că e ocupat, ungurii nu trimit delegaţie la Congres, se sparge buboiul, cred, nici comuniştii italieni nu trimit delegaţie.
Alimentarele din centru sunt pline cu caşcaval, şuncă, brânză. Nimeni nu cumpără pentru că toţi şi-au terminat deja cartelele pe luna asta. Pe Calea Victoriei, de la Palatul telefoanelor la Mignon, magazinele sunt închise. Toate clădirile sunt drapate cu steaguri tricolore şi roşii. Între ele, tablouri mari, cu tovarăşu’.
Staţiile de metrou sunt controlate de patrule (miliţian, gărzi patriotice, soldat şi civil). Am treabă la BCU. Dau peste un afiş: „Biblioteca e închisă pentru perioada…”. strivesc o înjurătură. Un individ îmbrăcat regulamentar, cu pardesiu cenuşiu, cămaşă albă, cravată albastră, să se asorteze cu ochii, apare din senin. „Probleme?”. Tac şi plec. Nimeni nu vorbeşte. Se aud doar paşi, încoace şi încolo.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 