O lună fără soare în 15 fotografii
O dimineaţă în oraşul care nu a văzut soarele de 30 de zile
Domnişoara cu cizme de cauciuc îşi strânge paltonul roşu pe lângă corp, îşi aranjează gluga, mai priveşte o dată în sus, dincolo acoperişului de la staţia de metrou 1 Mai, apoi îşi ia inima în dinţi şi iese cu grabă. Cad fulgi mari şi deşi de zăpadă apoasă, care se topesc în bălţi. Ici-colo, fulgii rămân pe parbrizele maşinilor, se aşează unul peste altul. Dar cine să-i bage în seamă, în afară de şoferii nervoşi şi ştergătoarele de parbriz care se mişcă plictisit?
Mihai Vasile. Unde te duci când te duci

Mihai Vasile în anul 2002, în redacţia Evz. Via Facebook Alexandru Molovata
Ar fi exagerat din partea mea să spun că i-am fost prieten. Dar ne-am înţeles bine atât timp cât am lucrat împreună, într-una dintre cele mai bune redacţii ale ziarului Evenimentul zilei. M-am înţeles bine cu toţi fotografii cu care am lucrat, dacă stau să mă gândesc bine, dar la Mihai am întâlnit ceva în plus, în afară de talent, unghiuri, viziune (ştia ce dă mai bine în pagină, dar nu îmi aduc aminte ca el să îşi fi urlat în gura mare adevărul). Avea un suflet mare. Iar amănuntul ăsta pe mine întotdeauna m-a dat gata.
Cerul galben deasupra noastră
Uneori, dl. Lică preferă explicaţiile poetice celor simple, banale, ştiinţifice. Aşa e clădit el şi, de când Fosta a devenit Fostă, şi-a cam dat frâu liber acestei tendinţe. E el cu el însuşi. Aşa s-a simţit şi când a fost întrebat prima oară despre cerul galben. A căutat explicaţii alambicate, a început chiar să emită o teorie despre extratereştrii, asteorizi, aureole boreale, luni, incendii etc. De toate a inventat, zâmbind în sinea-i.
A doua seară cu cer galben în Bucureşti

Vedere din Bucureşti. Cer galben la graniţa dintre Sectoarele 2 şi 3. Foto (cu telefonul) Călin Hera
Ne-am întâlnit şi în a doua seară. Întâmplător, deşi o aşteptam, mă gândisem toată ziua la ea. Nu ştiam dacă va veni. Voim să vină, mă temeam de posibila revedere, dar eram, în acelaşi timp, nerăbdător. Va fi la fel? Ce va fi altfel? Voi afla mai multe despre ea? Îmi va dezvălui secretul? Mă va lăsa să văd mai mult, să o admir? Aveam o droaie de întrebări, pe care nici nu îndrăznisem să le formulez. Când s-a lăsat seara, am privit în sus într-o doară. Am fotografiat-o, fără să spun nimic. S-a lăsat fotografiată. Misterioasă.
– Care mister? Sunt luminile de la Arena Naţională, m-a tras cineva de mânecă.
Cer galben în Bucureşti
Eram în metrou. Sună telefonul.
– Alo? Ai văzut ce cer galben? Ca în Urali. Ce-o fi?
Habar nu aveam. Eram în metrou.
– N-are ce să fie. Dacă era vreo problemă, aş fi aflat. Fii liniştită, am spus.
Când am ieşit de la metrou, m-am întâlnit cu o ploaie măruntă, a burniţă, şi atât. Plăcut, răcoritor. Apoi am văzut cerul printre blocurile de la New Town. Galben. Măi, să fie! Câţiva paşi mai încolo, în intersecţia Baba Novac, am fotografiat cerul din spatele Spitalului Victor Babeş. Am fotografiat cu telefonul. Nu e cine ştie ce, dar am zis să vă arăt. Nu ştiu ce e, incendiu, jocuri de lumini, fenomen optic? Nu ştiu.
Despre ipocrizia codului vestimentar la teatru şi/sau operă
Alexandru, pe care eu îl apreciez foarte mult pentru ceea ce face din hobby (v-am mai recomandat cele două bloguri ale lui, Despre operă şi Despre demnitate), scrie un articol cu care sunt întru totul de acord. Cu detaşarea pe care i-o oferă realitatea că nu e un jurnalist profesionist (dar face jurnalism mai bine decât mulţi oameni care lucrează în redacţii şi îşi dau aere de mari somităţi) şi deopotrivă cu implicarea pe care o dă pasiunea, Alexandru abordează un subiect la ordinea zilei: ipocrizia la români.
Risipitorii vs. Prins în miezul unui ev pretins
Vedere din Bucureşti. Toamna în curtea lor

Vedere din Bucureşti. Toamna în curtea lor (mfc). Foto: Călin Hera
De ce am vrut s-o cunosc pe Shi Jiongwen
M-am nimerit într-o seară (deloc întâmplător) la sediul ICR. Erau mulţi oameni. Mulţi veniseră direct din China. Profesori la universităţi din China, artişti (sculptori, peisagişti, designeri), responsabili culturali, cum se zice. Printre ei – începea un eveniment de amploare, al 6-lea Dialog cultural Europa – China, erau câţiva mai speciali: şapte artişti din China şi Hong Kong care beneficiaseră de rezidenţe în Europa. Petrecuseră adică o lună undeva în Europa (Austria, Germania, Suedia, Irlanda) şi acum veniseră să deschidă Dialogul prezentându-şi experienţa europeană, arătând ce li s-a părut mai interesant. De aceea mă aflam acolo, să prind aceste percepţii. Mă bucur că nu am mers degeaba şi că m-am ales cu ceva.
Cum m-am întâlnit cu dl. Lică

Dl. Lică, aşa cum l-a văzut Roxana Soare
Ieşeam din bloc. Ne-am ciocnit unul de celălalt. Fiecare, cu capul în nori. Fiecare, cu norii lui. Destui nori. Ploua, era frig, copacii mai aveau frunze (puţine). Am spus „Pardon!”. „Eu îmi cer scuze, n-am fost atent”, a zis. Voce plăcută. Parcă ar mai fi spus ceva. Dar ne-am văzut de drum. Când am realizat cine e, mi-a fost ciudă. Aş fi avut multe să-l întreb. De exemplu, ce-o fi vrut să spună fiică-mea („Nu eşti chiar aşa bătrân, tati”), când mi-a dat hârtia pe care scrisese „La mulţi ani!”.
Artiştii din Hong Kong: Chloe Cheuk şi Kenny Wong

Chloe Cheuk, într-o demonstraţie artistică originală pe Sai Yeung Choi, cea mai importantă stradă din Hong Kong. Sursa: http://chloecheuk.com/
Chloe Cheuk şi Kenny Wong sunt doi tineri artişti din Hong Kong preocupaţi atât de proiectele lor artistice, cât şi de viaţa cetăţii. Nu puteau rămâne indiferenţi la demonstraţiile-maraton din Regiunea Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze, cum se numeşte astăzi teritoriul întors la China în 1997, după ce fusese concesionat Marii Britanii timp de 99 de ani.
Scafandru iscodind nave de război în larg la o adică
Se agita aproape de stabilopozii de pe faleza din Constanţa. Valurile erau mititele, deşi adia o briză care promitea. Numărasem opt nave de război în larg (venite pentru parada de Ziua Marinei, dar şi pentru a veni, a sta şi a transmite un mesaj, căci Marea Neagră e mică, iar unii o socot lac rusesc).
Despre disciplină cu Immanuel Kant
Omul este copil, sugar, elev şi discipol. Aşa grăit-a Immanuel Kant într-o carte apărută în anul 1803. Vă prezint în continuare alte câteva idei introductive, urmând să revin cu poveţe foarte practice, pe care te miri să le afli la ditamai filozoful. Cum au fost, de pildă, cele despre alăptare!
- Disciplina este numai negativă, anume ea este acţiunea prin care omului i se ia sălbăticia, pe când instrucţia este partea pozitivă a educatiei.
- La om, din pricina înclinării sale spre libertate, e nevoie de o îndulcire a stării sale de sălbăticie; la animal, însă, nu e nevoie din cauza instinctului.
- Omul poate deveni om numai prin educaţie. El nu e nimic decât ceea ce face educatia din el
- Copiii trebuie educaţi nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică potrivit cu ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă.
Ghidul Kant de creştere a copilului. Alăptarea
Prin lucrarea sa „Despre pedagogie” (1803), filozoful german Immanuel Kant oferă un adevărat ghid de creştere a copiilor, care conţine numeroase învăţături valabile şi astăzi. Eu am citit cu plăcere nedisimulată această lucrare, în metrou. Poate că tovarăşii de călătorie se vor fi uitat ciudat la mine: „ia uite la tipul ăla care mustăceşte citind Kant; tembel!”
Cum vedea Immanuel Kant buna creştere a copiilor
Am omis câte ceva în enumerarea de ieri: o carte surprinzătoare şi cu totul aparte. Este vorba de lucrarea „Despre pedagogie” a lui Immanuel Kant, apărută în 1803 (au am citit o traducere de Traian Brăileanu, apărută la Paideia în 2002. Lucrarea reprezintă notele unui curs ţinut de Kant la Universitatea din Konigsberg.
Cititorilor care încă n-au plecat, văzând aşa mare grozăvie, le spun: staţi oleacă!
Ce-am mai citit pe sub pământ
Vorbeam undeva despre cărţile citite astă-vară. În ceea ce mă priveşte, spuneam, norocul a fost uriaş, fiindcă, pentru a ajunge la birou, străbat oraşul, pe dedesubt, vreme de aproape o oră. Timp berechet pentru a da gata câteva cărţi care aşteptau de multicel să le vie rândul.
Spuneam atunci că am citit în ultima vreme: Truman Capote – Integrala prozei scurte, Mario Vargas Llosa – Visul celtului, James Joyce – Portret al artistului la tinereţe, Sartre – Zidul, Bertold Brecht – Povestiri din calendar, Cehov – Livada de vişini.
Zece cărţi
Circulă pe Facebook o leapşă cu care cred că am avut de a face şi în perioada de aur a bloggeritului la români. Dar cum m-a prins într-o pasă bună şi cum cel care m-a provocat e nimeni altul decât, răspund aici care sunt cele zece cărţi care mi-au plăcut şi, eventual, m-au influenţat, de la începuturile mele de cititor şi până în prezent.
Cartea cu cele mai multe greşeli de tipar ever

Războiul sfârşitului lumii, de Llosa, apărută la editura Dyonisos în 1992, cea mai plină de greşeli de tipar carte ever!
Scriu azi, fără plăcere, despre cele mai multe greşeli de tipar ever, întâlnite, culmea, într-o ediţie ratată a uneia dintre cele mai bune cărţi scrise vreodată.
















