Vorbeam undeva despre cărţile citite astă-vară. În ceea ce mă priveşte, spuneam, norocul a fost uriaş, fiindcă, pentru a ajunge la birou, străbat oraşul, pe dedesubt, vreme de aproape o oră. Timp berechet pentru a da gata câteva cărţi care aşteptau de multicel să le vie rândul.
Spuneam atunci că am citit în ultima vreme: Truman Capote – Integrala prozei scurte, Mario Vargas Llosa – Visul celtului, James Joyce – Portret al artistului la tinereţe, Sartre – Zidul, Bertold Brecht – Povestiri din calendar, Cehov – Livada de vişini.
La Capote am vrut să studiez uşurinţa cu care autorul Breakfast at Tiffany’s scrie proză arhiscurtă. Nu ştiu dacă am văzut uşurinţă, dar am întâlnit numeroase pasaje de proză arhiscurtă veritabilă.
Llosa e Llosa. Lăsasem cartea despre Roger Casement neîncepută, aşteptând ceva. Nu ştiu ce, dar într-o zi de iulie am început s-o citesc. Llosa are şi cărţi mai bune, asta e clar. De data aceasta, a realizat un fel de biografie romanţată (mai mult sau mai puţin) a unui personaj extrem de controversat. O lucrare aproape jurnalistică, pentru care a consultat numeroase arhive şi a vorbit cu o droaie de oameni. Din multe puncte de vedere, pare aproape neverosimil că au trecut abia 100 de ani de la fapte (şi nu mă refer doar la acceptarea, azi, a homosexualismului).
Am recitit cu plăcere cărţulia lui Joyce. Cu mai mare plăcere prima parte, a copilăriei, când autorul nu a vrut să facă prea tare pe deşteptul 🙂 şi a lăsat lumea să fie observată prin ochii copilului. Ulterior, când artistul a început să aibă idei, convingeri, afrimaţii, a apărut impresia că autorul o pune cu mâna. Am regăsit greşelile de tipar ale ediţiei a doua din colecţia Globus (revin pe blog cu asta).
La Sartre am avut chef de proză scurtă, din nou (cred că mă preocupă subiectul). Texte cuminţi, dar ireproşabil scrise, cu unele răsturnări de situaţie interesante, din zone diferite. Citit cu plăcere, notat lucruri. Încerc să îmi dau seama dacă am îndrăgit vreun personaj – ciudat, nu-mi vine în minte vreunul de îndrgit, deşi am avut de a face cu vreo 30 buc. personaje menţionabile.
Bertolt Brecht a fost mereu un tip interesant. În această culegere de povestioare am găsit povestea de a povesti. Schema e simplă: porneşte de la un detaliu aparent neînsemnat (din timpul războaielor, din biografiile lui Socrate, Cezar, Bacon şamd), inventează personaje sau le oferă şanse unora abia menţionate, şi realizează texte simple şi faine, fără brizbrizuri.
Cehov m-am apucat să recitesc pentru că mă preocupă, în aceste zile, şi scriitura de teatru. Livada e un clasic plictisitor pe alocuri (când vei fi văzut o droaie de puneri în scenă, cu jde mii de actori celebri, eşti tentat să jalonezi rapid printre replicile scrise şi indicaţiile scenice). Rămâi însă cu senzaţia, care face toţi banii.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns