… Este puţin sărit de pe fix pentru că e în stare să cânte şase-şapte staţii la rând, apoi să coboare fără a mai cere bani. Pentru el, contează, în primul rând, cântatul. Se pare că lucrează pe cont propriu, fiindcă uneori merge acasă cu buzunarele goale dar fericit.
Într-o zi s-a nimerit în vagon un domn bine îmbrăcat, care l-a ascultat timp de două staţii, după care s-a dus la omul cu vioara, i-a cerut instrumentul şi a interpretat o bucată de Paganini. Apoi a mers cu pălăria întinsă printre călători. A adunat câteva mii de lei, pe care i-a dat cerşetorului, spunându-i: „Ce naiba, domnule, dumneata eşti artist!”. L-a salutat şi a coborât…
Cotrobăitor prin arhive, cum mă aflu, am găsit probabil primul PA pe care l-am scris (sau unul dintre primele). E un text pe care l-am publicat în anul 1993 într-un ziar care apărea la Hunedoara, la care am pus un pic umărul, la vremea aia. Dacă ar fi după mine, as mai edita putin textul, si ar ajunge să aibă mai putin decât cele 649 de semne câte a avut în ziar.
P.S. Povestea mi se pare acum foarte cunoscută.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 