Călin Hera. PA-uri şi mirări

În acea după-amiază, domnul Lică era supărat. Era o supărare din acelea care nu te îndeamnă să bei bere, care nu-ţi fac chef să bei nimic. Prietenii domnului Lică i-au respectat supărarea şi, în seara aceea, n-a băut niciunul nimic. Patronul terasei de lângă Fabrica de Ace s-a mirat. Apoi s-a înfuriat niţel. Pentru că, în seara aceea, n-a venit nimeni să bea. E drept, după dărâmarea Fabricii de Ace, erau mai puţini cei care se cinsteau sub umbrelele lui, acum decolorate.
– La ce bun să mai cumpăr alte umbrele?, şi-a zis.
Atunci a luat marea hotărâre. A închis terasa, a concediat barmanul şi cele două ospătăriţe, şi s-a mutat la ţară.
De supărare, una dintre ospătăriţe a făcut chiuretaj. Se încurcase cu barmanul, dar acum, observând că-i naşpa fără slujbă, nu mai avea chef de familie. Au anunţat dezvoltatorul imobiliar că nu mai achiziţionează apartamentul cu două camere.
L-au prins pe individ într-o pasă proastă. Omul i-a înjurat. A zis că-şi bagă picioarele. Oricum, muncitorii furau în draci materiale de construcţie.
– Am muncit destul, am câştigat ce-mi trebuie, gata, plec să mă distrez. Dacă nu acum, atunci când?, a zis, şi a plecat într-un concediu mai lung, suspendând lucrările.
Blocul a rămas neterminat, şantierul în paragină şi muncitorii pe drumuri, ceea ce a dus inclusiv la închiderea altor trei cârciumi de lângă Fabrică de Ace.
Acum, domnul Lica ar bea o bere, dar n-are unde. Şi nici pensia nu-i mai ajunge pentru toate berile pe care le-ar bea.

Posted on 28/09/2009 at 08:37 in Proza   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL