Ajungi la fermă ca de obicei: frânt. Boian, căruia îi venise rândul să fie „planton la dormitor”, te aşteaptă ca spiriduşul lui Moş Crăciun. „Caută sub pernă”, spune. Găseşti o scrisoare de la Violeta. Îţi vine să-l pupi. „Acum, caută sub pătură”. Alta. Te poartă de jur împreujurul patului, de unde culegi patru scrisori de la Violeta. Nici mâncare nu-ţi mai trebuie.
Fata ta îţi spune parfumat cât de dor îi e de tine. Cum te visează noaptea, cum toată lumea o întreabă de tine, cum e oraşul de gol şi fără niciun haz, cum număra zilele până când vei veni acasă, s-o strângi în braţe, s-o săruţi cum îi place ei, să te asculte povestindu-i şi cum n-o să te lase să închei c-o să-ţi astupe gura cu gura ei. Sunt pagini întregi în care îţi spune ce şi cum o să faceţi când vă veţi întâlni şi cum n-o să te mai lase să pleci de lângă ea.
În loc de cină, ai aceste scrisori. În loc de somn, ai acest vis. În loc de fericire 100%, ai câteva reproşuri să-ţi faci. S-a întâmplat cu două zile înainte. Atunci o cunoscut-o pe Ana. Ana e fiica bucătăresei. Are 20 de ani şi a venit să stea cu maica-să câteva zile. Vorbeşte cu accent (e lipoveancă), are ochii albaştri şi sânii incredibili.
A fost ziua ta să faci de serviciu la bucătărie. Erai, practic, sluga bucătăresei, mamă-sa. Dar erai chipeş, amuzant şi, tehnic, foarte student. Accentul ardelenesc combinat cu cel lipovenesc face minuni, mai ales atunci când nu se rostesc prea multe cuvinte.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 