Mă doare capul ca şi cum m-aş fi pieptănat
în formă de dig care opreşte valurile liniştite dar fără sfârşit,
ca şi cum ar fi trebuit să scriu de-a-ndoaselea te iubesc, apăsat.
Mă doare capul ca şi cum, nepus de nimeni, aş fi început
să număr din doi în doi bărcile ieşite deja în larg,
atunci când soarele se va fi ridicat deasupra unui golf încă mut.
Mă doare capul de parcă ar fi eşuat înăuntru un feribot.
Unul alb, încărcat cu o droaie de oameni,
fiecare cu câteo poveste din care înţelegi câte ceva. Dar nu tot.
De parcă s-ar fi adunat la aceeaşi tavernă
toţi beţivanii guralivi din Sidari,
cu mustăţile lor albe, cu sandalele lor din piele de capră eternă.
Mă doare capul de parcă l-aş fi scufundat într-o găleată cu uzo.
De parcă mi-ar fi amorţit părul privind luna muşcată de zori.
Iar apoi m-ai fi chemat să-mi arăţi ceva. Tu, muzo.





