Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Azi e 1 decembrie și te-ai întors în unitate din permisie. Te clatini de parcă te-ai fi aflat pe puntea unei corăbii bete. De parcă tu însuți ai fi fost beat criță. Însă doar răcit. Frisoane, tuse, gât cu țepi pe dinăuntru. Jumătate dintre băieți sunt la fel.
„Omul se trage din maimuță. Soldatul, din porc”. Acesta este principiul călăuzitor al activității de zi cu zi pe care o desfășoară locotenentul Mitran. Ești la Bacău acum, unde plouă mărunt și rece, și îți amintești cum făcea Mitran transpunerea în practică a acestui crez.
Serveam patria. Sau, folosind terminologia oficială, îmi satisfăceam stagiul militar. În anii aceia, iernile erau grele. Teribile.
Avansat la gradul de maior cu ocazia pensionării premature, lt. Mitran se simte, în sufletul lui, tot locotenent. I-a spus lui odată cineva, un soldat neinstruit, că dacă nu esti personaj literar degeaba iei spăgi. Spaga trece, cartea rămâne. Nici pensia nu e bătută în cuie, oricât de specială ar fi. Ceea ce e nedrept. Păi, câti copii au venit la el în pluton, inocenti, visători, plăpânzi, si au plecat umflati în obraji, fumători, îmbuibati de bromură si, deci, bărbati adevărati, care stiu că viata e la fel ca oamenii, de rahat?
ESPLICATIE.
Afli că Sandu ţi-a trimis un joc electronic de şah. Un computer incredibil, care joacă şah pe nouă niveluri. Mutările sunt comunicate de intersecţia ledurilor care luminează, roşu. E fabulos, abia aştepţi să ajungi acasă, de revelion, să-l încerci.
Până atunci, te mulţumeşti să joci şah prin corespondenţă cu câţiva prieteni, aflaţi şi ei în armată care pe unde. Te mulţumeşti să joci în gând şi asta îţi dă un soi de superioritate faţă de camarazi.
Dar, deodată, îţi aminteşti de civilii de la fermă: oameni foarte simpli, rudimentari, aproape primitivi, murdari, care vorbesc tare, agramat. Nu dai doi bani găuriţi cu pistolul mitralieră pe ei. Şi, totuşi, doi dintre ei, doi din nouă!, joacă şah extraordinar! „Să-mi explice cineva ce înseamnă asta!”, aproape strigi.
Azi-dimineaţă, când trebuia să vă treziţi (era 5:45), cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutonierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!
Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, „aveţi nevoie”. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.
Vezi o droaie de căprioare rămase fără ascunzişuri. Se pare că sunt, totuşi, destul de proaste. An de an lanurile cresc, apoi sunt făcute una cu pământul, iar ele tot aici se ascund, sezonier. Parcă ar fi căprioare călătoare. Vezi şi foarte mulţi greieri, printre grămezile de porumb. Probabil că vor să recupereze – au uitat iar să adune câte o boabă, cât de mică.
Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. „Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde?”, a întrebat el. „Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.
E senin şi se vede Carul Mare. Şi luna, ca o mămăligă începută. Eşti planton, poate ultima oară la Ferma Gemenele. Robert, care e de serviciu la bucătărie, îţi aduce o cană cu ceai fierbinte. Prea fierbinte. Te ustură limba şi cerul gurii. Dar asta te păstrează treaz. Lucru bun, câtă vreme lt. Mitran s-a pus pe făcut controale.
Dănuţ, care a fost planton 2 azi-noapte, a dormit dus. L-a prins Mitran: „Faci planton 2 până plecăm de aici!”, l-a pedepsit. Giuleşteanul îl ia la mişto: „Ce preferi, planton 2 sau moartea?”. „Moartea”, răspunde Dănuţ, palid.
Noroc că azi a venit un colonel, nervos nevoie mare (ţi-a aruncat căciula cât colo – „Ce-i asta, soldat?”) şi v-a zis că peste două zile plecaţi la Bacău. E al nu ştii câtelea zvon, de data asta lansat de un înstelat mare. Chiar dacă vom pleca peste două zile, Dănuţ tot are ghinion: azi prinde cel mai lung planton 2 din lume, cel de la schimbarea orei! (Acum se chinuie să adoarmă.)
I pak dau vouă de stire că, asa cum sâmbăta e zi de poezie pe acest blog, duminica va fi zi de „Servesc patria”. Cel putin asta îmi propun.
Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, iată secretul, în două-trei cuvinte: am efectuat stagiul militar (cum se spunea) timp de 9 luni, în perioada 1986-1987, la Bacău (U.M. 01184), cu o repriză consistentă (aproape o lună si jumătate) la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. A fost o experientă terifiantă, de-a lungul căreia am aflat că oamenii nu sunt neapărat buni. A fost puscăria mea.
Asa cum se vorbeste despre rezistenta prin cultură (subiect la modă mai ales după vizita Hertei Muller în România), pot spune că eu am rezistat, de-a lungul celor nouă luni, prin scris. Am scris scrisori zilnic. Pe cele trimise acasă, ai mei le-au păstrat. M-am trezit, astfel, în fata unor documente care, sper, mă vor ajuta să redau mare parte din cele ce le-am trăit atunci.
Episoadele publicate până acum, pe care le găsiti aici, precum si cele care vor urma (nădăjduiesc), sunt transcrieri ale principalelor momente evocate în scrisorile respective. După ce voi termina „transcrierea”, voi încerca să rescriu, să pun cap la cap toată marfa, să creionez personaje. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi duce până la capăt toată această întreprindere sub ochii vostri.
Am zis să vă zic.
Căpitanul s-a îmbătat iar (Legendă: căpitanul ăla adus disciplinar la noi după ce a bătut plantoanele la Ferma Filipoiu). I-a pus pe veselari (Legendă: soldații care fac de serviciu la bucătărie; spală vesela) să facă lună sub chiuvete, la colțurile sobei și în alte locuri mai greu accesibile.
Text de Ana Blandiana, scris la rubrica Atlas în România literară (cred, dar nu sunt sigur) în toamna anului 1986
Dragii mei,
Am ajuns cu bine la 01184 (dar cred că nu trebuia să scriu indicativul, parcă ziceau că e secret). Deja suntem la oraş, deci pretenţiile sunt mai mari. (Da, e şi mai frig.) Aşadar, am nevoie de încă o pereche de ciorapi de lână (hai, să fie două!), o pereche de mănuşi de lâna, preferabil verzi, un piaptăn, o cămaşa de corp, sacul de dormit şi sacul sacului de dormit.
Oricum, valiza e plină, nu ştiu unde o să le pun pe toate câte sunt, mai ales că ni s-a zis să eliminăm tot ce e „în plus”. Rugaţi-o pe Ela să bată la maşină proza aia, că vreau s-o trimit undeva. Mai vreau şi două paste de pix; cele trimise deja, care erau foarte bune, s-au terminat. Fise pentru telefon mai am.
Tată, dacă poţi, cumpără, te rog, cărţile lui Mircea Eliade despre care vorbeam la telefon. Adaug pe listă romanul lui Radu Ciobanu, „Casa fericiţilor” (Editura Militară, 288 pagini, 16 lei). Păstrez o frumoasă amintire celorlate cărţi ale lui.
Vă trimit un articol în care Ana Blandiana acuză „pasivitatea etern salvatoare”.
Surpriză. Unchiu-tău, care e cam imprevizibil (de felul lui), ajunge la fermă într-o dimineaţă cu vânt. Foarte de dimineaţă. Remarcabil e faptul că bidonul de cinci litri pe care ţi-l aduce e plin ochi cu palincă. E drept, bidonul de trei litri pare mai aerisit. Le piteşti pe amândouă sub pat, între valize. Unchiu-tău pleacă destul de repede (îl aştepta un tractor, cel care-l adusese), nu înainte de a te pupa zgomotos. „La mulţi ani, nepoate!”, zice şi o întinde.
Când vă întoarceţi de la câmp aveţi un amestec de voie bună şi tristeţe. Se numeşte nostalgie, o nostalgie incipientă: mâine plecaţi la unitate. S-au terminat muncile. Nu-i vorbă, câmpul pare la fel de plin de porumb (lăsat în urmă de combine) ca la sosire. E doar mai ruginie culoarea lanurilor şi voi doar ceva mai, cum se zice?, căliţi. Ţi-e dor de un duş temeinic.
Deşi unchiu-tău strânsese dopurile bine şi palinca adusă era marfă a-ntâia, în dormitor a apucat să se aşeze un miros aparte. Mişu, care fusese de serviciu pe dormitor îţi face cu ochiul. Plutonierul venit să verifice naiba ştie ce îţi face şi el cu ochiul. Ofiţerii primesc „consemn” (nu ştiu cum) şi se adună „să facă bilanţul” în cameră la Mitran – la care ajunsese deja bidonul de trei litri.
Mai modeşti, tu şi colegii de pluton, ieşiţi în curte, lângă jgheaburi. De data asta faceţi alt fel de spălături. Cei cinci litri de palincă ajung până dincolo de miezul nopţii. Ajung la toată lumea. Stelele desenează figuri mişcătoare pe cer. E ca la cutremur, într-un fel. Nu ştii cum se face, dar vă dezmeticiţi abia în tren, undeva către Adjud. Locotenentul Mitran ar vrea, toată dimineaţa, să vă zică ceva, să vă dea un ordin, dar nu poate. Asta îl chinuie. Nu ţine la băutură, îţi şopteşte cineva, dar parcă te zgâlţie şoapta lui mai tare ca trenul. Nici tu nu ţii.
NOTĂ.
Găsiţi aici ceea ce am scris până acum la capitolul „Servesc patria”. Poate că e bine să vă facaţi timp să citiţi/recitiţi, că am de gând să merg înainte cu proiectul ăsta 😉
Dragii mei,
Ştiţi că lipim plicurile cu pastă de dinţi? Cristal e pasta cea mai lipicioasă. În clasament urmează Diadent. Optima, preferata mea, e abia pe locul trei.
În zilele în care nu plouă, nu apucăm să vedem soarele din fermă. Îi studiem traiectoria, de pe câmp. Ieri am avut parte de o privelişte: şapte tractoare au început să gonească nebuneşte pe câmp, în cerc. O cursă de tractoare în care nimeni nu voia să depăşească pe nimeni. M-am dumirit abia mai târziu, după ce făcuseră douăzeci, treizeci de ture: aveau oamenii normă la număr de kilometri parcurşi! Nu-i vorbă, pe noi nu se gândesc să ne transporte în remorcă la şi de la fermă.
Azi plouă, spre bucuria multora. Plutonierul a spus ceva citabil: „M-am rugat de două ori să plouă şi a apărut coniacul”. E un citat bun de motto. Spre mirarea tuturor, noroaiele au putut fi străbătute. Toţi ne-am crucit: părinţii lui Angheluţă au ajuns până la fermă, cu un Aro. Au pus în mijlocul dormitorului o pungă mare cu sticksuri şi o droaie de mere. Ce festin!
Trebuie să închei pentru că a venit nea Gică, individul care se ocupă cu aprovizionarea. Zice că sunt noroaie imense la un kilometru de fermă şi că nu crede că vom putea să le străbatem. Mai degrabă a fost parşiv, mă gândesc, fiindcă lui Mitran i-au sclipit imediat ochii. Bănuiesc că vom mânca repede şi vom porni la o nouă luptă.
Ceea ce s-a şi întâmplat, însă mai către prânz. Chiar dacă nu s-a oprit ploaia, s-a terminat coniacul… Mitran nu s-a dezminţit: a dat ordin de încolonare. Am înotat, efectiv, până la o tarla ceva mai apropiată de fermă (aflată la cel mult trei kilometri distanţă). Acolo erau împotmolite două remorci; lângă ele, trei grămezi de porumb care mă mir că nu încolţise cu atâta umezeală.
Am lucrat cel mult o oră, apoi ne-am enervat: am întins nişte foi de cort între remorci şi ne-am ghemuit, ca oile, dedesubt. Am stat aşa, zgribuliţi, unul în altul, până seara, când Mitran a coborât din cabină, ne-a încolonat, apoi ne-a ordonat, cu un limba grea: „Spre fermă, rupeţi rândurile!”. Am ajuns la Gemenele înaintea multora şi am reuşit să prind un loc la jgheab. Am apucat să-mi spăl cizmele, care erau ca nişte bulgări de noroi.
Dragii mei,
Am înţeles de ce e frumoasă câmpia: pentru răsărit şi pentru apus. Trebuie să trăieşti răsăritul în mijlocul câmpiei ca să înţelegi cât de extraordinar este. Şi nu mă refer numai la izbucnirea de lumină, la soarele roşu prelung, la aerul ca un luciu de apă zgâlţâit uşor, proaspăt, încă fără praf, încă nedogoritor. Mă gândesc şi la droaia de vietăţi care zumzăie, unele mergând la adăposturi, altele plecând la vânătoare. (Dar tot muntele îmi place mai mult.)
Ieri a fost crâncen. Adevărul e că am pierdut numărul remorcilor. Eu cred că mecanicii de pe combine sabotează. Sau îşi pun deoparte porumb, să vină peste câteva săptămâni să adune, cu sacii. Nu pot să cred că poate să rămână aşa multă recoltă în urma unor maşinării, oricât ar fi ele de depăşite tehnic. Ieri a fost crâncen şi fiindcă am primit prânzul abia la 17.30, la douăsprezece ore după ce ajunsesem în lan. Până atunci am mâncat înjurături şi soare năucitor. S-a dat şi supliment.
Dragii mei,
Eu nu sunt făcut pentru viaţa asta. Nu mă plâng, ce rost ar avea? V-o spun pentru că vreau să nu înnebunesc. Trebuie să mă descarc cumva, să povestesc. Cu cine altcineva pot vorbi deschis? Băieţii sunt simpatici, trăim aceleaşi drame. Dar am învăţat că nu poţi avea încredere în nimeni. Am impresia că dacă l-aş înjura pe Mitran cu voce tare, m-ar putea turna oricine, în schimbul unei jumătăţi de oră de repaus, la umbră.
Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.
(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.
(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.
(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!
Sunteţi, cam de multişor, în drum spre fermă. Un camion hodorogit trece pe lângă voi. Vă forţează să coborâţi în şanţ. Zece metri mai încolo, hardughia opreşte şi din ea sare, sprinten, locotenentul Mitran. Te strigă. Faci un pas alergător jalnic.
– Urcă, zice Mitran.
Urci. Urcă şi el. Şoferul e în maieu, locotenentul îşi descheie copca şi-şi dă chipiul jos. Abia acum observi că are un început de chelie, ca un vârtej. Îţi întinde o sticlă de bere la litru, din care un sfert e goală. În timp ce refuzi, maşina porneşte.
– Nu mai umple coşul ăla atât. Nu te omori, zice, şi trage o duşcă. Mai ţip şi io la voi, că asta e meseria, trebuie să mă înţelegi. Trebuie să ne înţelegem unii pe altii, adaugă, şi face cu ochiul.
Şoferul dă din cap. Sau a fost o zdruncinătură a camionului.
– Auzi, ce meserie are maică-ta? (ştia).
– Medic.
– Si cum de nu ţi-a aranjat să scapi de armată?, se miră sincer.
Dai din umeri.
– Da’ nu-ţi poate arnaja măcar s-o faci mai uşor?, întreabă el, nevinovat.
Te uiţi la el, apoi la şofer. Te uiţi înainte, pe drum. Te uiţi iar la el.
– Adica?
Acum e rândul lui. Se uită cu milă la tine. Mai trage o duşcă. Apoi te priveşte ceva mai curios. Are privirea aceea îndărătul căreia se ghiceşte întrebarea „asta o fi prost sau se preface?”. Decide că eşti prost şi continuă:
– Nu vine pe la tine, pe aici, pe la fermă?
– Nu cred, e drum lung, zici.
– Daca totuşi ar veni, să aducă nişte ţigări, cafea, ceva. Ar fi bine, face el lista, apoi îţi zice să cobori.
Băieţilor nu li se pare nimic ciudat în faptul că ai făcut o bucată de drum cu Mitran, în camion. Pe rând, fiecăruia i-a venit rândul la „discuţii”. Nu întreabă nimic, niciunul. Poate că nici nu şi-au dat seama. Poate că sunt, cu toţii, doar foarte obosiţi. A fost o zi grea şi mulţi s-au culcat îmbrăcaţi, imediat după masa de seară. Noaptea, însă, a fost frumoasă. Dimineaţă, în timpul ieşirii de la 3.25, e o răcoare plăcută, de parcă ai sta sub un duş de stele.
UPDATE. Am început de câteva zile un serial cu amintiri din armată. Mai jos sunt primele episoade:
1. Servesc patria. Valiza de lemn
2. Servesc patria. Cu borş
3. Servesc patria. Slănina sătmăreanului
4. Servesc patria. În turmă
5. Servesc patria. Scrisoarea I
6. Servesc patria. Ciocolată ungurească
PA-uri
Scrisori pentru iubitele altora
Înjurăturile locotenentului Mitran
Gluma de la 5 dimineaţa
Călin Hera. PA-uri şi mirări 