Posts tagged ‘Retezat’

02/08/2013

Cum s-au întors Pif şi Marius din Himalaya

Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină

Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină

Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului. 

read more »

15/02/2012

Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat

În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.

Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉

Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.

Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.

25/09/2011

Remus Suciu la cascada Stâna de Râu din Retezat

Cascada Stâna de Râu, din Munţii Retezat. Foto: Remus Suciu


Astăzi vă recomand blogul lui Remus Suciu (recidivez). Îmi plac teribil fotografiile lui, iar cele de acum, de la cascada Stâna de Râu (Munţii Retezat) sunt atât de spumoase! Recomand.
P.S. Fain ar fi să răsfoiţi bine.

29/07/2011

Maraton prin Retezat

"Tãul Spurcat din Cãldarea Judele". Foto: Remus Suciu

Ce-aţi zice de o alergare uşoară, cale de vreo 44,2 km, pe coclauri? Prin, să zicem, Munţii Retezat.
E că e?

Dan Zaharia, un prieten vechi, atât de vechi încât nu mi-l aduc aminte anume, dar ştiu că făcea parte din gaşca aceea (cu care schiam, iarnă de iarnă, la Râuşor; el era mai mic), mi-a scris că pune la cale o aşa mare minune.

Am cerut şi am căutat detalii şi sunt în măsură

read more »

14/04/2011

Rezemat de Retezat

Undeva, deasupra Căldării Bucurei, ungând pate pe pâine, prin 1985, probabil.

Prima oară când m-am rezemat de Bordu Tomii mi se părea că aş fi fost uns, cumva, vreun prinţ al locului (aşa mândru eram). Atunci ne-am mulţumit să schiem (toată ziua) pe o pârtie bătută cu schiurile, lângă jnepeniş. În vara ce a urmat am trecut de Bordu Tomii. Pe Curmătura Bucurei mi-am zis că nimic nu e mai frumos. Că acolo e Raiul. Probabil că aveam dreptate. Au urmat toate văile, şeile, vârfurile, lacurile şi pădurile. Azi, după 30 şi ceva de ani, spun (cu mână pe inimă): acolo e răspunsul.

NOTĂ. Particip cu acest PA la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Casa din vis.

03/04/2011

Am făcut-o de mămăligă

Tibi si Oc, în Muntii Retezat-Godeanu, august 1992. FOTO: Călin HERA

Ieșisem din Godeanu, intram în Retezat. Am pus cortul în Poiana Pelegii. Eram cu Tibi și cu Oc. Pregătesc eu cina, am spus (ideea îmi venise la Piatra Iorgovanului). Am aruncat mălai în apa fierbinte (dădusem un praf de sare și un cub de unt). Când mămăliga strălucea ca luna plină peste lacul Bucura, am spart ouăle purtate în secret în cutia de aluminiu. Speram să prindă crustă, să fie gălbenușul cleios, speram ca albușul să se lege prin cea mai bună mămăligă care poposise vreodată prin acel ceaun. N-a fost să fie. Nu încercați așa ceva acasă.

21/01/2011

Floare de colt

Floare fotografiată la Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august 2010. FOTO: Călin HeraFloare fotografiată la Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august 2010. FOTO: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită. Orice detaliu e o încântare, zău!

Rămân fascinat de această floare.
Desi am colindat Muntii Retezat în lung si-n lat din fragedă pruncie, primele flori de colt le-am văzut, în mediul lor, abia în Muntii Ceahlău, în primăvara anului 1990. Pur si simplu m-am trezit înconjurat, între stânci, de sumedenie de buchete de flori de colt. Ireale, venite parcă dinainte de preistorie, de lângă facerea lumii (cred că florile de colt sunt un fel de dinozauri care au avut ceva mai mult noroc, poate mă lămureste vreun botanist).

Am stat minute în sir acolo, privind, tesând povesti, bucurându-mă. Nu vreau acum să-mi amintesc sentimentul pe care l-am avut la coborâre, când am văzut tigănci vânzând flori de colt, în Piatra Neamt.

… da, am văzut apoi, de mai multe ori, flori de colt de vânzare. Prin piete din Bucuresti, la guri de metrou, la poale de munte. Cumplit!

Ultima oară m-am bucurat privind o floare de colt astă-vară, la Nucsoara, la poalele Retezatului. Era ceva foarte banal si destul de domestic: răsaduri de flori de colt în preajma unei cabane de unde porneste traseul educativ pentru copii care se sfârseste la Mălăesti. Chiar dacă nu erau stânci în jurul meu si nici linistea stâncilor nu era, m-am simtit bine. Ceea ce vă doresc si vouă.

O floare pentru Adela, Anca, Andi, Angela, LePetitPrince, -X-, Stela, g1b2i3, Geanina, Lady A, Leo, Gabi, Iguana, Carmen Negoită, Gabriela Elena, Gina, carmen, Roxana, wind, Laura,

dar si pentru Cristian Dima, Cristian Lisandru, daurel, Naiv, Călin, Nea Costache, Alex, Năbădăiosul, Dan, VirtualKid,

05/01/2011

Primul cabanier de la Pietrele

Maria Magdalena Hamza (dreapta) într-o fotografie făcută în anul 1940. În centru apare, în cămasă, tânărul grof Ocskay, un apropioat al cabanierei. Undeva, în cadru (încă nu l-am identificat) e Nicolae Timar, care avea atunci 15 ani si acum 85. FOTO: Arhiva NICOLAE TIMAR

Maria Magdalena Hamza (dreapta) într-o fotografie făcută în anul 1940. În centru apare, în cămasă, tânărul grof Ocskay, un apropiat al cabanierei. Undeva, în cadru (încă nu l-am identificat) e Nicolae Timar, care avea atunci 15 ani si acum 85. FOTO: Arhiva NICOLAE TIMAR

Am primit alaltăieri*, de la Ciprian Iancu, un text îndărătul căruia se află o poveste fabuloasă, care bate filmul (sau îl poate provoca). Este povestea Mariei Magdalena Hamza, aşa cum a putut s-o reconstituie, deocamdată, Ciprian (care a stat de vorbă cu câtiva oameni care au cunoscut-o pe Regina Munţilor Retezat).

Dacă mă va ajuta Dumnezeu (si va pune osul si Ciprian), spre sfârsitul acestui an aş putea să vă anunţ încropirea unui proiect ambiţios legat de povestea Mariei Magdalena, o femeie bărbătoasă, aflată în interiorul unor istorii savuroase sau crâncene, în mijlocul unui peisaj de Rai si al unor oameni în fata cărora mi-as scoate, bucuros, pălăria.

*Recunosc, cu mâna pe steagul rosu cu tricolor: textul l-am primit în urmă cu vreo 8-9 zile, dar abia acum i-a venit rândul să intre în ziar.

08/12/2010

Sopârla de miercuri

Sopârlă fotografiată lângă Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august, anul 2010. FOTO: Călin Hera
Sopârlă fotografiată lângă Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august, anul 2010. FOTO: Călin Hera

În această seară de mijloc de decembrie, senină si rece, îmi amintesc o sopârlă care mi-a iesit în cale astă-vară, într-o mică tură făcută la poalele Retezatului (despre care îmi propusesem să povestesc aici). Sunt sigur că si Leo, Anca, Andi Bob, Adela, Paul Gabor, Naivul, Gabi, Cristian Dima, Cristian Lisandru, LePetitPrince, -X-, Călin, g1b2i3, Geanina Lisandru, Gina, Laura Driha, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Dan, Fiul, Fiica, Roxana, Achilianu, Gabriela Elena, Anamariadeleanu, Teacă, si ztbau reptilele lor 😉

19/10/2010

Picătura nu sare departe de căldare

Carina

Carina, fotografiată pe pietrele cetătii de la Mălăesti, la poalele Muntilor Retezat, astă vară, pe când n-avea încă 6 ani. FOTO: Călin Hera

Etichete: , ,
11/08/2010

Cel mai lung număr de înmatriculare

Am fotografiat, în Sălasul de Sus (la poalele Muntilor Retezat), cel mai lung număr de înmatriculare pe care l-am văzut vreodată. Era „atasat” unei remorci, care era parcată în Mălăesti, pe drumeagul care ne-a dus la Cetatea Mălăesti (mai bine zis, la ruinele ei).

Am dat un pic înapoi masina ca să pot fotografia (mi-a picat fisa abia după ce trecusem de remorcă).

07/08/2010

Cântec între Pietrele si Gentiana

Eram tineri. Fierbea sângele în noi. Am plănuit, oarecum „din scurt”, o mică escapadă în Retezat. Ceva domestic, însă: cazare la priciuri la Gentiana, care era refugiu în anii ăia (era prin vara anului 1985, cred), cu câteva ture usoare până la Bucura, Galesu samd. Era o vreme în care zburdam prin Retezat, băteam recorduri. Eram tineri.


Fotografie făcută în muntii Retezat, în apropiere de refugiul Gentiana. Lângă stânca pe care stăm pentru această fotografie găsisem un zmeuris excelent! (Fotografie trimisă de Tibi)

Îmi amintesc o fază din acea escapadă, una pe care le-am povestit-o si copiilor. Era după-amiază când am descoperit că nu mai avem pâine. Aduc eu, am spus. Am plecat, gonind, spre Cabana Pietrele. În mod normal, un drum dus-întors se face cam în 3-4 ore. În vremea aceea, o oră si jumătate îmi era arhisuficientă. Îmi calculasem că am timp, la Pietrele, să sorb o ciorbă (tanti Florica făcea o ciorbă de cartofi senzatională!) si apoi s-o iau voiniceste înapoi, să ajung fix când fetele vor fi terminat de făcut mâncarea la Gentiana.

Dar la Pietrele am întâlnit niste amici vechi. Ne-am întins la povesti. Era deja noapte când am pus pâinea în rucsac, mi-am luat la revedere de la amici si am purces la deal.

Era o noapte plăcută, de vară. În pădure era foarte, foaaarte întuneric. Stiam cărarea cu ochii închisi, aveam la mine lanterna, una chinezeasca, metalică, cu trei baterii, deci întunericul nu era o problemă. Totusi, după vreo 15 minute de la plecare, când eram deja în adâncul pădurii, pe o coastă de munte, întunericul a început să fosnească, să tipe, să urle, să trosnească.

Nu se cuvine ca un tânăr de 17 ani să se teamă de ceva, dar, fără să vreau, mă treceau ceva fiori. Îmi aminteam că mai mersesem singur prin pădure o singură dată, când aveam nouă sau zece ani, era primăvară si eram îndrăgostit de o fată căreia am vrut să-i fac o surpriză (dar asta e altă poveste).

Ei bine, trebuie să cânt, în gura mare, mi-am zis, ca să alung eventualele sălbăticiuni. Am început timid, apoi din ce în ce mai tare, cu siguranta celui care stie că nu-l aude nimeni. Am cântat din toti rărunchii toate melodiile pe care mi le-am amintit, am cântat si imnul de stat (era Tricolorul pe vremea aia), am cântat Tot înainte, mândrii pionieri, dar si Magdalena, spune drept, cine te-a muscat de piept, ori Aoleu,/ce să mă fac, Doamne, eu?/Se mărită Mona mea/Nu stiu, Doamne, ce-i cu ea.

În fine, am ajuns răgusit la Gentiana. Luminile lanternelor coborau deja către pădure, pentru că se făcuse cam târziu. A urmat, fireste, o seară de pomină. Eram tineri.

NOTĂ. Am scris aceste rânduri provocat de un comentariu MeetTheSun la fotografia cu rucsacii pe cadru. Totusi, n-am răspuns expresiei folosite de ea („înaintasii în ale drumetiei montane sau alpinismului românesc”). Zic doar două vorbe acum: înaintasii au fost mult înainte de a fi apărut noi. Am cunoscut câtiva. Revin.

04/08/2010

Sfârcuri pentru Libertatea

M-am gândit să vin în ajutorul domnilor si doamnelor de la Libertatea, mari amatori de sfârcuri. (Nu discut despre Click!).
Ei, bine, am o stire-bombă: exact în momentul în care Avril Lavigne si-a arătat sfârcurile în Malibu, Joiana a făcut acelasi lucru pe o păsune de la poalele Muntilor Retezat!


Click pe foto pentru mărirea imaginii 😛


Instantaneu în care se poate ghici privirea Joianei.


„Fete” odihnindu-se

10/02/2010

De la Baleia la Pietrele (6)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Au ajuns la cabană după ce se întunecase bine, poate spre miezul nopţii. Nimeni nu dormea. Nea Imbre, un salvamontist cu experienţă, făcuse ture-ture pe drumul spre Galeşu, doar-doar o da de rătăciţi. Tatăl copilului, care realizase grozăvia pusă la cale abia jos, în oraş, era alb.

Copilul nu-şi mai aminteşte nici cracii lu’ tanti Florica. Îşi mai aduce aminte doar senzaţia de ceai fierbinte şi senzaţia de a sări în braţele tatălui său. În noapte aceea a dormit butuc, în timp ce butuci groşi de brad trosneau în sobă. A visat, toată noaptea şi multe nopţi după aceea, cărări nesfârşite, reale sau ghicite.

A aflat abia mulţi ani după aceea că nea Imbre i-ar fi trosnit pe Velicu şi pe Fara, pentru necugetare. Întâmplarea, care n-ar fi fost posibilă fără nebunia frumoasă a celor doi, apare acum ca un ritual iniţiatic. Puştiul de atunci s-a îmbolnăvit de munte iremediabil. Adeseori spune că Munţii Retezat îi sunt un fel de acasă anume. (Dar să nu întrebaţi genunchii lui nimic…)

Acum ar mai putea bea un ceai fierbinte, din rugi de zmeură (fie, şi cu rom!), doar puştiul de atunci şi Velicu. Şi ar putea să-şi aducă aminte de întâmplarea de atunci şi de ceilalţi eroi ai acestei poveşti, şi ar putea să bea chiar şi o palincă în memoria lor. Şi cred că va trebui s-o şi facă!

09/02/2010

De la Baleia la Pietrele (5)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Velicu şi-a dat seama primul că ăla mic scânceşte, dar s-a prefăcut că nu observă acest detaliu. Era, ce-i drept, atent să prindă un semn, să recunoască ceva, să poată spune „Ştiu precis unde suntem!”.

Fara a abordat problema un pic diferit:
– Ce eşti tu, bărbat sau chilot de damă? Hai, mergi!

N-a ţinut. Nici povestea despre ceaiul fierbinte, de zmeură, de la cabană, nici cea despre cracii lui tanti Florica, fierbinţi şi ei, nu l-au încurajat pe copil prea mult. Micuţul era gata să accepte că e, mai degrabă, chilot de damă decât, ehe, bărbat!, când au auzit zgomotul apei. Apoi au zărit, printr-o spărtură a pădurii, coasta de munte care era tot mai aproape. Apoi au ajuns la pârâu.

Dacă ar fi făcut cineva fotografii atunci, ar fi fost o minunăţie! Apa pârului era ba sloi de gheaţă, gros, ba spumă nervoasă, ba ochi prin zăpadă. Dar cum să treci dincolo? Bolovanii imenşi erau ca nişte bulgări netezi de gheaţă. Au bâjbâit în sus şi-n jos minute bune până când lui Velicu, probabil un pic mai nebun chiar şi decât Fara, i-a venit ideea să facă o punte din schiuri.

Istoria nu reţine detaliile tehnice, altfel destul de complicate, ci doar amestecul de groază şi încredere pe care l-a încercat puştiul cu ţurţuri la nas în timpul celor patru sau cinci paşi pe care i-a făcut, pe schiurile de lemn, suspendat la câţiva metri deasupra vâltorii îngheţate.

Etichete: , ,
08/02/2010

De la Baleia la Pietrele (4)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3


Fotografie marca Remus Suciu, realizată, desigur, într-un alt anotimp

Au mâncat magiunul ce rămăsese de la festinul din jnepeniş (dar fără mămăligă!) şi au pornit mai departe. Încă alunecau uşor, pe schiuri, mai ajutându-se de beţe, mai „patinând”. Cu câteva sute metri înainte de pădure, când era deja amurg, au strâns schiurile şi au început să mărunţească zăpada. Atunci a învăţat copilul ce înseamnă să calci fix în urmele dinaintea ta, ca să înaintezi cât de cât repede, şi atunci şi-a dorit să fie mare, ca să poată întinde pasul cât să se potrivească în urmele lui Velicu.

Viscolul, strecurat pe sub haine şi, prin zgomot, pe sub piele, începea să-i îngheţe entuziasmul puştiului de zece ani. Câteodată, surprindea privirile ciudate ale salvamontiştilor, care însă nu-i ziceau decât că „mai e un pic”.

Apoi au recunoscut: rătăciseră, undeva sub Galeşu, drumul. Dar ei ştiau pe de rost toate coclaurile! Cum orele erau deja înaintate, au decis că lucrul cel mai înţelept e să coboare, mai degrabă pipetiş, până vor da de firul de apă (munţii Retezat au o reţea hidrografică foarte abundentă; priviţi dinspre nord, cam ca în fotografia de mai sus, arată ca un fel de mână cu degetele-văi răsfirate, adunându-se într-o palmă mică).

Coborau deja de multişor când copilului frigul i s-a transformat în frică. Mergea poticnit, se gândea la maică-sa, la camera lui, şi începuse să plângă, cu mucii-ţurţuri.

Etichete: , ,
06/02/2010

De la Baleia la Pietrele (3)

Episodul 1
Episodul 2

Chiar înainte de şaua Vârfului Mare, ursul păcălit de salvamontişti s-a pierdut, undeva, în vale. Asta a fost o uşurare, fără îndoială. Pentru copil n-a însemnat mare lucru. Începuse să-i fie frig şi, mai ales, frică; îşi dădea seama că mai e încâ mult până la destinaţie.

Chiar în şa şi-au prins schiurile de bocanci. Erau legături simple, cu arc. Torpedo parcă le zicea. Copilului îi tremurau picioarele.
– Potoleşte-te, că porneşti o avalanşă!, i-a strigat Fara.
Primul a coborât Velicu. În cristiane largi, lăsând urme impecabile în zăpada proaspătă. Vântul rămăsese dincolo de şa.
– Hai să te văd!, i-a zis Fara copilului, care uitase tot ce învăţase pe pârtia de la Pietrele.
A fost nevoie să-l împingă Fara, de la spate, la propriu, altfel am fi vorbit acum despre Momâia Tremurici de sub Şaua Vârfului Mare.

Primii metri au fost cumpliţi. Se simţea ca o muscă pe un perete, o muscă din acelea care derapează, dacă există aşa ceva. Îşi dădea seama că, dacă s-ar fi dezechilibrat, s-ar fi rostogolit în hău. Niciodată nu-i fusese mai frică sau mai ruşine! De ruşine a reuşit să se adune, să iasă din plug şi să se lase să alunece, să simtă plăcerea schiatului pe zăpadă virgină, uşor aplecat în spate, cât să ţină vârfurile schiurilor deasupra. Făcea cristiane largi, apoi din ce în ce mai strânse, se simţea de parcă ar fi îmblânzit un mustang. Când a ajuns în vale şi s-au regrupat, toţi trei, lângă lacul Galeşu (care nu se vedea, era sub troieni), i-a părut rău că panta n-a fost mai lungă. I-a venit să chiuiască, şi chiar a făcut-o! Se simţea flăcău.

 


Zona lacului Galeşu, fotografiată de Laszlo Herman

05/02/2010

De la Baleia la Pietrele (2)

Urmare de aici.

În mod normal, drumul de la Baleia la Pietrele se face în vreo 9 ore. Vara. Iarna e nerecomandat.


Fotografia asta am găsit-o pe alpinet. A fost făcută de Simona Martin (desigur, la mult timp după întâmplarea relatată aici, dar e ceva în această fotografie care îmi aminteşte senzaţia de atunci)

Drumul a început bine. Un urcuş uşor, glume de dimineaţă, o geană de răsărit de soare, după vreo 20 de minute. Cărarea fusese bătută, întrucâtva, de unul dintre cei doi salvamontişti, cu o zi înainte. Asta, până la un punct. Când erau deja suficient de departe de cabană au văzut primele urme de urs. Copilul, rămas un pic în urmă, şi-a dat seama că băieţii-bărbaţi dinaintea lui şuşoteau ceva, dar nu ştia ce. Se opriseră la sfat, dar atunci când i-a ajuns, aceştia au pornit la drum, lăsând în urmă un fum uşor de ţigară.

Pe când erau deja destul de aproape de Şaua Vârfului Mare, copilul aflase că urmele de urs desenau cărarea pe care ei o urmau. Se pornise viscolul, binişor. Stăteau aproape unii de alţii. Velicu era primul, copilul al doilea, iar în spatele lui era Fara. Urmele de urs erau foarte proaspete. Îţi dădeai seama de asta văzând că, după câţiva paşi, propriile urme în zăpadă erau aproape şterse de vânt.

La un moment dat, cam pe la ultimul pâlc de jnepeniş, s-au oprit. Oficial, era timpul pentru micul dejun. Un alt motiv erau rafalele de vânt, înteţite într-atât încât copilul a fost ascuns printre crengile de jneapăn şi sub rucsacul greu al lui Fara. Abia azi, după treizeci de ani, copilul de atunci, care s-a făcut băiat mare, se gândeşte că, poate, ochiul ager al lui Velicu văzuse vreo coadă de urs pe care gândise că e mai înţelept s-o lase să se îndepărteze.

Micul dejun a fost bizar. Considerat atunci, nu se ştie de ce, de neatins la început, delicios mai apoi: felii groase de mămăligă tare unse cu magiun de prune!

Etichete: , ,
05/02/2010

De la Baleia la Pietrele (1)

Provocat de Romeo, am promis, la un moment dat, că voi povesti asta. O fac acum, asa cum îmi aduc aminte.

Avea zece ani.
– Vrei la munte cu Fara şi cu Velicu?, l-a întrebat taică-său.
– Vreau.
Îi plăcea cu Fara, salvamontistul cam uşchit, care îl învăţase să schieze. Iar când erau amândoi, Fara cu Velicu, te spărgeai de râs.
Era cu două zile înainte de Crăciun. Au urcat la Baleia. Nici picior de turist, prea puţină zăpadă pentru schi.
– Vom trece la Pietrele, a spus Fara.
– Vă aştept acolo de Crăciun, a zis tatăl.

În seara de Ajun au tăiat un brăduţ din pădure şi l-au împodobit cu ce aveau prin cameră: câteva mere, ghemotoace de hârtie şi o pereche de ciorapi frumos coloraţi. Au luat nişte cartofi dintr-un morman de lângă cabană, de lângă parcare (cabanierii coborâseră în Pui). I-au fiert, au pus nişte margarină. Aveau un gust ciudat. Abia după câţiva dumicaţi şi câteva strâmbături bine mascate, au recunoscut deodată, copilul şi cei doi nebuni:
– E o porcărie!
În realitate, pe mormanul cu pricina cursese, probabil, ceva ulei ars sau motorină de la tractorul care urca, uneori, să aprovizioneze.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, şi-au luat rucsacii în spate şi schiurile pe umeri şi au plecat spre Pietrele. Pe vremea aceea nu existau clăpari. Norocul lor!


Fotografie a ceea ce a rămas din Cabana Baleia, găsită aici.

Etichete: , , , ,