Si de ce să nu schimbi masinile, în fiecare zi, asa cum schimbi batistele* sau ciorapii?
* Mai foloseste cineva batiste „textile”?
14/04/2010
O lume de basm
Fotografie făcută în august 2009 în parcarea Mănăstirii Humor. Foto: Călin Hera
A găsit usa fortată, casa în neorânduială si, mai grav, peretii mânjiti cu sânge. Micutii, trei la număr, zăceau fără viaţă. Capetele le fuseseră tăiate şi aranjate în fereastră, rânjind.
Din casă nu lipsea nimic de valoare, deci nu jaful fusese scopul acestor fapte reprobabile. „Plecasem la piaţă, să iau de-ale gurii pentru micuţi. N-am lipsit mult, poate vreo oră. Hai, două”, a declarat ruda celor trei victime, care a indicat un suspect principal.
read more »
13/04/2010
Asa simte el, muzică
Fotografia am găsit-o în revista Felicia.
Azi dimineată m-am întâlnit la metrou cu Adi Dobre. Mereu povestesc cu plăcere cu el. De astă toamnă, îmi spune, nu s-a mai uitat la Stiri. Un om întelept.
Totusi, în urmă cu câteva zile, s-a nimerit la o terasă unde plasma era fixată pe Pro TV. „Parcă era altă lume. Crime, accidente tragice, parcă toti românii doar asta au în minte, să-si dea în cap”, mi-a zis. Apoi mi-a spus că se bucură că stirile TV au ajuns doar niste tâmpenii fără de care se poate trăi. Si încă bine. Că vede oameni normali la metrou, că vin pe blogul lui (unul cu o scriitură aleasă) zeci de copii de 20 de ani din Ploiesti care gândesc normal. M-a bucurat injectia de normalitate din discutia cu Adi Dobre.
Câteva minute mai târziu am descoperit o altă insulă de normalitate: interviul cu Matei Bucur Mihăescu.
„Asa simt eu: muzică”, a răspuns pustiul la o întrebare a lui Dan.
Ca de obicei, povestea personajului ales de Dan se scrie sub ochii nostri. La interviu poate participa oricine vizitează Ziarul de la ora 5; cu totii sunt chemati să pună întrebări. Vă chem si eu să intrati într-o lume deosebită. O lume asa cum trebuie să fie.
13/04/2010
A fi sau a nu fi cu dividi
A ajuns şi Dilema Veche să vândă revista ca anexă a unor dvd-uri… Vestea e proastă numai pe jumătate.
Hai să privim, totuşi, şi jumătatea plină a paharului: e un prilej de a aduna colecţia Charlie Chaplin, ceea ce e ok.
Ar fi trist însă ca doar aşa să se salveze Dilema, unul dintre cele mai bune săptămânale care apar în România (nu cred să existe vreun alt loc cu aşa o concentraţie mare de semnături grele pe pagină).
08/04/2010
Legile blogosferei decente
Legea 1 a postărilor comunicante
Scopurile scrierii într-un blog: comunicarea, împărtăşirea, perfecţionarea scrisului, învăţarea.
Principiul desfătării
Citeşti un text într-un blog fiindcă îţi place, te desfată, afli ceva nou.
Legea legăturilor
Blogrollul e un instrument egoist care ajută la navigarea mai lesnicioasă printre blogurile pe care le citeşti cu plăcere.
Teorema skimbului de link
Schimbul de linkuri e permis, tot aşa cum e permis şi neschimbul. Prezenţa sau absenţa dintr-un blogroll nu te face nici prieten, nici duşman cu alcătuitorul blogrollului.
Legea comercială
Scopurile comerciale nu sunt de condamnat, dar pot altera comunicarea.
Legea bunului simţ
Bunele intenţii şi bunul simţ sunt necesare.
Axioma zero
Meschinăriile sunt triste.
03/04/2010
La piaţă
Am făcut un drum la piata Râmnicu Sărat. A fost o jumătate de oră reconfortantă si foarte bio. Am fotografiat cu telefonul.
Am găsit ceapă la fel de frumoasă si cu 1 leu
Erau munti de ridichi. Cam cu 1 leu – 1,5 lei. Sper, gustoase! Verdeata mi s-a părut scumpă. A trebuit să caut ca să găsesc cu 1 leu legătura de pătrunjel (am luat cu 1,5 lei). Pentru leustean cereau si 3 lei. Tarhon n-am găsit, de niciun fel
O multime de flori, îmbătătoare, proaspete. Un buchetel de narcise galbene (mie nu-mi plac, pentru mine narcisele sunt albe si atât!) era cam 1-2 lei
Coltul cu flori era, cred, cel mai animat. Narcisele albe erau 50 de bani firul.
23/03/2010
Telecomanda personală
Iscat de mine însumi, vă propun un mic experiment. E simplu. Vă întreb ce programe TV aveti pe primele nouă butoane ale telecomenzii.
La mine e asa:
1. TVR1
2. Realitatea TV
3. Antena 3
4. Pro TV
5. Antena 1
6. HBO
7. Pro Cinema
8. TV 1000
9. GSP TV
Când voi avea timp, voi trece pe pozitia 9 Viasat History. Pur si simplu îmi plac enorm documentarele de acolo!
22/03/2010
Vânători din copilărie
Plecasem la vânătoare, înarmaţi cu ambiţia de a descoperi ceva fantastic. Aveam vreo unşpe ani, poate doişpe. Văru-meu era, şi atunci, mai mare. N-am mers mult. La capătul poienii, acolo unde începea dealul, era o baltă lin curgătoare.
Văru-meu l-a văzut primul. Eu am zărit doar un picior tremurat, de broască, dispărând. Parcă a durat o veşnicie până când mi-am dat seama că broasca fusese înghiţită de un şarpe. Un şarpe pe care l-am urât, din acea clipă. Văru-meu n-avea timp de sentimente. Era om de acţiune. Eram vânători.
Şarpele de casă, îngreunat de prada tocmai înghiţită, se mişca anevoios prin iarba înaltă. Broasca dinăuntrul lui i-a îngreunat, probabil, intrarea rapidă în gaura-i sigură. Văru-meu a reuşit să-l prindă, poate chiar de umflătura cu pricina.
Am intrat în curte victorioşi. Vânasem. De acum, trebuia să demonstrăm că suntem mai puternici, că suntem zei. Şarpele trebuia pedepsit. Hotărâsem deja că va ajunge curea de ceas (deşi încă n-aveam ceasuri).
Prima oară i-am scos dinţii, să nu ne muşte. I-am trecut o cârpă prin faţa gurii. A apucat-o cu ură, letal. A strâns cu toată pofta lui de viaţă. Pe asta mizasem. Văru-meu a ţinut de şarpe, au am tras puternic de cârpă. Până la urmă, în zdreamţă s-au adunat toţi dinţii şi ceva sânge. Şarpele rămăsese ştirb.
Apoi am vrut să salvăm broasca. Am presat îndărătul umflăturii până când şarpele, de nevoie, a dat afară tot ce înghiţise. Broasca era moartă, dar părea vie. Şarpele era încă viu, dar părea mort. Oricum, fusese condamnat.
Oare de ce se zice a fuma ca un şarpe?, am întrebat, nevinovat. Văru-meu pufăia pe atnci, cu golanii. A adus o ţigară, a aprins-o, a apropiat-o de gura şarpelui. Dobitocul nu se învăţase minte de la faza cu cârpa. A strâns petrnic filtrul ţigării, cu gura lui ştirbă, apoi a început să respire gudron şi fum albăstrui. A mistuit ţigara într-un minut, fabulos.
A fost ultima ţigară a condamnatului. Atunci când l-am luat de gât şi i-am apropiat gura de robinetul din curte era încă viu. Probabil cu ultimele puteri, a muşcat zdravăn de robinet. Nu învăţase nimic. Am dat drumul la apă până s-a umplut. Era ca un balon lunguieţ. Solzii coloraţi, uriaşi dintr-o dată, străluceau în soare.
Când l-am golit i se golise deja viaţa din el (sper). Apoi l-am întors pe dos, să-l curăţăm de măruntaie şi să-l dăm cu sare, pe dinaăuntru şi pe dinafară, să se usuce cum trebuie. La un moment dat, ni s-a făcut greaţă. Mai ştiu doar că am atârnat pielea de şarpe de crengile unui tei din curte, care acum nu mai e, şi că, la un moment dat, a căzut printre nişte scânduri depozitate acolo. Primul meu ceas a avut curea metalică.
20/03/2010
Mirări despre vreme
Nu ştiu ce înseamnă încălzirea globală. Specialişti de soi spun că iarna lungă şi grea (adică normală) care tocmai s-a încheiat e un semn al încălzirii. M-am obişnuit şi cu paradoxuri mai mari. Din evoluţia fenomenelor climaterice a ultimilor ani, eu am reţinut altceva: vremea a ajuns să fie ca România – greu predictibilă. Nu e un comentariu la prognozele INMH (suprinzător de precise, de-o vreme). Dar parcă suntem puşi la călit. Variaţile de temperatură de la o zi la alta sau chiar din interiorul multor zile mi se pare cel mai spectaculos fenomen de gen din ultimii ani. Poate că încălzire globală e doar un fel de a zice.
14/03/2010
O frumoasă zi de 13
Nu doar că am cartea, dar nici n-o mai am. E o figură de stil, mai am câteva exemplare. Ideea e că ieri am lansat-o, într-o încăpere în care, spunea o ghidă a Castelului Corvinilor, Matei Corvin avea crama. (Nici urmă de butelci, însă, doar ceva ulcioare de pe vremea dacilor, reconstituite.)
Ziua am început-o alcătuind un fel de comunicat de presă, pe care l-am printat la un centru din oraş, aflat lângă Parcul Corvin. Băieţi faini, am ajuns acolo înainte de ora deschiderii (era nouă fără un sfert) şi unul dintre ei a lăsat deoparte hamburgerul, să mă ajute să încropesc un afiş.
La 9.20 lipeam afişe lângă Casa de Cultură (aici – soţia mea şi fratele meu; eu mă dădusem câţiva paşi înapoi, să fotografiez)
Câteva minute mai târziu lipeam un afiş la poarta de la intrarea în domeniul Castelului. Notă – pe zid nu prinde prea bine scotch-ul.
Pentru că le făcusem, am mai lipit câteva afişe (nu multe!) de-a lungul traseului până la crama poetică. Notă. Am cerut voie să fac asta, dar am uitat să le dezlipesc pe toate la plecare, cred că au mai rămas vreo două…
Am făcut câteva aranjamente cu scaunele (n-au fost destule, aveam să constat, mulţi oameni au stat în picioare). Lansarea propriu zisă a început la 12.09. Participanţii au fost foarte punctuali, dar a durat mai mult primirea lor. În plus, ba-mi venea să trag de timp, ba-mi venea să-mi zic „hai să începem odată!”.
Aici am privit sala, apoi am început. Eugen Evu e lângă mine, tocmai îşi pusese ochelarii. Remus Suciu trăgea deja primele instantanee. Notă. Fotografiile din această postare sunt făcte de fratele meu, cu excepţia celei de la început
L-am rugat pe Eugen Evu să vorbească în deschidere, pentru că eu parcă nu aveam voce. (Trebuie să vă pvestesc cândva despre prima oară când am vorbit în public – invitaţilor mei la lansare le-am spus 😉 ) După ce l-am rugat asta am tăcut. Am avut curajul să-i privesc pe cei vreo 40 de oameni din sală şi mi-a venit să plâng. Ştiu, nu sună deloc bărbăteşte, dar mi-am oprit lacrimile cu mâna. Au foarte intense acele 2-3 minute în care m-am forţat să nu plâng. Nu era vorba de lansarea cărţii mele. Era vorba că toţi acei oameni veniseră să mă vadă şi să mă asculte pe mine, că eram la Castel, că îl simţeam, cumva, pe tata acolo. Îmi retrăiam copilăria şi adolescenţa, îmi aminteam năzbâtii şi mirări. Au fost două-trei minute intense.
Eugen Evu vorbit foarte frumos despre mine. M-a ridicat până la tavan, un tavan destul de înalt, dacă mă întrebaţi pe mine. Apoi am vorbit şi eu. Nu-mi pregătisem un discurs, deşi ar fi fost o idee bună. Am improvizat, am făcut paranteze, chiar am glumit. Cred că am trecut cu bine de cele 2-3 minute. Mă amuzam chiar atunci când provocam bliţurile să bliţuiască, cu câte o ridicare de mână.
Am provocat sala să-mi pună întrebări, să mă scoată din încurcătură, atunci când vreo emoţie mă lovea prea tare. Apoi, oricât am amânat, a trebuit să citesc câteva versuri (Pe deal, Nebunul de pe muntele Olimp, Linişte ca o brumă). Cred că a fost groaznic. Eugen Evu mi-a dat clasă şi aici – a citit Târziu e.
Apoi, din senin, a urmat momentul fiului meu. A zis, cu o îndrăzneală pe care nu i-o bănuiam, că vrea să citească şi el. L-am chemat lângă mine. Când s-a văzut faţă în faţă cu sala, i-a mai pierit, cred, din îndrăzneală. Sau o fi fost altceva. Ideea e că s-a strecurat, nu ştiu cum, la mine în braţe. „Ce să citesc?”, m-a întrebat. Am deschis cartea la Îmi pun singur miere în ceai. Cred că a citit mai bine ca mine. Eu mă simţeam…, cum oare aş putea să descriu ce simţeam?
Acesta a fost un moment unic, neplanificat, greu de descris
Sesiunea de autografe a fost cea mai uşoară. Atunci când scriu îmi place cel mai mult. Tot ceea ce îmi doresc e ca nimeni să nu fi plecat acasă fără carte. Mi-ar părea foarte rău să fi fost cineva pentru care să nu fi ajuns…
Am fost înconjurat mereu de copii. Cel puţin la momentul autografelor, au fost mereu în preajma mea copiii mei, nepoata mea, copii ai prietenilor
Am cunoscut oameni fain cu ocazia asta, am revăzut mulţi oameni faini. A fost ceva de suflet. Îmi doresc ca şi lor să le fi plăcut, să fi fost şi pentru ei un moment măcar agreabil, ca să zic aşa. Am declarat lansarea închisă la ora 14.00.
E fain să lansezi cărţi!
NOTĂ.
Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, de data asta la bine. Celor care au venit la lansare, celor care m-au însoţit cu gândul, celor care au scris atât de frumos despre mine. Vă voi răspunde, fiecăruia şi sper ca toţi aceia care îşi doresc să aibă cartea mea s-o aibă. Pentru cei din Bucureşti, un prilej va fi lansarea din Capitală – Nicolae Tzone insistă să o facem în cel mult două săptămâni 😉
09/03/2010
Ziua Î
Numai mâine nu-i poimâine. Adică, e mâine. Dacă nu e mâine, mă enervez. Adică, mă încurcă. Îmi taie cheful. Sper să nu fie surprize neplăcute. Adică, la naiba, ar trebui să fie totul OK! Asadar, mâine. Mâine e mâine. Mâine e Ziua Î.
UPDATE.
Cică au început operațiunea de lipire!
07/03/2010
Cum e în Rai?
În urmă cu două seri a nins aşa cum ar ninge, dacă ar ninge, în Rai. Eram la birou, în Bucureşti, şi mă oprisem să mă uit pe fereastră. Apoi m-am surprins nu bucuros ca un copil, ci nervos ca un adult (că trebuie să curăţ maşina, să pierd cinci minute din viaţă cu asta, în loc să mă înscriu mai repede în coloană).
În această dimineaţă, camera în care mă aflu a fost invadată de lumină. Dar ce zic eu lumină? Dacă Raiul e luminos, aşa lumină trebuie să fie! Nu ştiu prea bine cum e chestia cu Babele, cu zilele alea de început de martie din care trebuie să alegi una, din timp, ca să afli, în funcţie de ziua cu pricina, nu ştiu ce. Dar ştiu că, atunci când mă opresc din nebunia celor 24 de ore urbane, găsesc o droaie de motive ca să mă bucur.
05/03/2010
Limba pe care o grăiesc nu-i limbă de nimic
La câteva săptămâni după ce am scris prima oară despre băiasii de lângă Pecs, am revenit cu un articol (semnat de Dan Necsa) despre deschiderea unui liceu al băiasilor.
articolul cu pricina
Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, câteva cuvinte: am descoperit (fără a fi cine stie ce exploratori) în Ungaria, lângă Pecs, o comunitate de oameni care foloseau limba română din timpul lui Tudor Vladimirescu. Plecaseră din România pe vremea pandurului, la o dezrobire. Prin cine stie ce miracol, oamenii si-au păstrat traditia, cultura, limba aproape intacte, timp de 200 de ani (mă rog, vreo 170). Un posibil secret: povestasul, cum i-am zis atunci, probabil sub influenta eroului lui Llosa (stiu, în Amazon era un pic altceva), seful comunitatii care îi aduna pe toti, seară de seară, să le zică povesti.
mi-a plăcut enorm această fotografie, găsită într-un album de-al băiasilor
Când i-am întâlnit noi, vorbeau un amestec de română arhaică si ungurească nouă (aproape fără cuvinte tigănesti). Adevăratul descoperitor a fost Tibor Derdak, un prof de franceză repartizat în satul băiasilor, căruia graiul lor i s-a părut ca prea are sorginte latină (când l-am cunoscut, Tibor vorbea cursiv româneste, mă rog, cam arhaic, din manuale si din interactiunea cu copiii băiasilor) si cu povestile lor).
01/03/2010
Pe ici, pe colo. Trei ani de vacantă
Am, de multă vreme, pe desktop, un folder care se numeste peici. Adunasem în el informatii despre minunata experientă de viată a românilor stabiliti în Franta, care au decis să-si ia lumea în cap. Mi-am notat o droaie de lucruri, cu gândul de a scrie o pagină de exceptie, la ziar. Mi-am descărcat fotografii, am luat legătura cu ei. Eram pe cale să o fac lată!
Ilinca, Marilena, Vlad, Dan şi Matei (de la stânga la dreapta)
Iată două-trei citate:
„De mai mult timp visam sa facem calatorii cu copiii, discutasem chiar si in mod timid de un putin probabil an sabatic, fara sa credem prea mult, si pina la urma ne-am surprins noi insine de amploarea deciziei. Si, daca tot a facem, macar hai sa fie talia xxl, nu?”
„Dinainte hotarisem sa schimbam viata recentrind totul pe viata noastra de familie, modificind atitudinea legata de lucru, cadrul de viata, toate aprioriurile legate de societate. Sint hotariri greu de luam caci ratiunea va gasi intotdeauna motive pentru a te impiedica sa aduci genul asta de schimbari vietii”
„De ce o asemenea calatorie? Motivele sint multiple dar foarte bazice. A trai o experienta unica cu familia, a descoperi lumea cu copiii, a-i educa in contact cu oamenii, culturile, animalele, in respectul naturii, a profita de ce iti ofera ea zilnic, fara distinctie. A lasa liber curs caracterului nostru boem, a duce la capat ideea ca viata este un cadou, un privilegiu, deci sa te bucuri de ea din plin. A se debarasa de aprioriurile sociale, a se simti liber, fara nici o constringere pe durata calatoriei.”
Găsiti toată povestea aici (e un link care va rămâne în blogroll-ul meu atât cât va exista blogul). Chestia e că, desi în gândul meu scrisesem povestea de câteva ori, o rafinasem, n-am dus demersul niciodată până la capăt. E marele meu regret legat de anul 2009. (Mai am unul, dar de ăla nu suflu o vorbă!).
Din fericire, povestea a fost scrisă. Chiar bine. Nu zic, cea din mintea mea era mai bună, dar dacă a rămas doar acolo, a cui e vina?? Vă recomand să cititi articolul din Evz. Merită!
P.S. Am împrumutat supratitlul din articolul de la ziar.
27/02/2010
Băiaşii. Fata ku păru dă ar
Am ales să vă arăt separat un fragment din povestea fetei cu părul de aur, aşa cum a fost ea transmisă, oral, de băiaşi. Cam aşa sună limba lor.
27/02/2010
Băiaşii. În limba lui Tudor Vladimirescu
Fotocopie a articolului despre băiaşi, primul de acest fel din presa românească, apărut în revista Expres în anul 1994. Scris de Călin Hera şi Dan Necşa.
Am descoperit, în vremea revistei Expres, împreună cu Dan Necşa, o comunitate fascinantă: băiaşii. O comunitate de ţigani care a părăsit teritoriul actualei Românii pe vremea lui Tudor Vladimirescu. S-a aciuat în Ungaria, zona Pecs, şi a păstrat o cultură ciudată, un amestec de cultură românească veche, cu grai de acum 200 de ani, cultură ţigănească şi accente ungureşti.
Ştiu că atunci când am scris despre ei (era anul 1994) a fost oareşce vâlvă (dar nu erau televiziuni). Prin 1998-1999, am fost de-am făcut un reportaj la băiaşi, pentru ProTV. Nu mai am caseta.
Acum, am redescoperit povestea printată din Expres. Nu mă pot apuca s-o culeg, încer să o redau fotografiată.
Le mulţumesc celor care au ajuns aici cu lectura. Sper că n-a fost imposibilă (n-am găsit altă modalitate de arhivare…)
26/02/2010
Aplauze după 20 de ani
Am fost aseară la meci. Prima impresia e fost mocirla prin care a trebuit să răzbatem. Am avut locuri lângă galeria englezilor. S-a stat în picioare, călare pe scaune.
În primele minute, Liverpool părea o gaşcă de băieţi relaxaţi. „De bătut”, ai fost tentat să spui. A venit golul lui Fernandes. A venit accidentarea lui Galamaz. Apoi, lucrurile au fost simple. Fără să se streseze prea tare, englezii au dat rapid două goluri. Cel al lui Mascherano a fost fabulos. Precedat de o bâlbâială tipică, rezolvată de insistentul Babel. Cel de al doilea, la fel de simplu, tot cu bâlbâială, tot cu Babel insistent. Nu înţeleg de ce nu bubuie mingea fundaşii români şi caută rezolvări pseudotehnice, care nu le ies.
read more »
04/02/2010
Cart. pentru DEX
Poate cineva să explice de ce oamenii ăia destepti n-au scris „Cartierul” si au preferat prescurtatul ”Cart.”? Au făcut economie la vopsea? Sunt doar dobitoci?
Mi-e groază să mă gândesc că, peste câtiva ani, voi găsi în DEX, la definitia cuvântului „cart”, că înseamnă „cartier”.
Primul care mi-a semnalat asta a fost Grigore. Poate l-a izbit vreo coincidentă de prescurtare a numelui 😉
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
