Călin Hera. PA-uri şi mirări

Am asteptat-o pe W. la aeroportul Otopeni (Henri Coandă, pe nou, pentru cititorii mai tineri). Avionul a aterizat la timp, dar a durat ceva mai mult de o oră până când ea a apărut. Zâmbea. Se bucura că ajunsese si că-si revede sotul (e vorba de văru-meu, C.). I-am lăsat să se pupe, apoi m-am prezentat si i-am atras atentia că bagajele trebuia să si le ia mai înainte de a se întâlni cu noi.

– Bagajele? Haha, s-au pierdut pe la Londra, eu am fost mai rapidă decât ele si am prins avionul.

Nicio urmă de stres. Stiti cum sunt americanii.
Am vorbit cu o voce, la un interfon. Si-a cerut scuze, în treacăt, si m-a întrebat la ce adresă să aducă bagajele, la miezul noptii, când vine următorul avion de la Londra.

În parcare am spus:
– Credeam că masina mea va fi prea mică pentru bagaje. Acum văd că e ok.
Am arătat spre poseta ei. Am râs cu totii. Apoi am plecat înspre oras.

– Nu mi-e foame, nu sunt obosită, nu vreau la shopping, nu vreau să fac turism. Vreau să fac ceea ce fac oamenii, în mod normal, în după-amiaza asta, mi-a spus.
– OK, am răspuns.

Am făcut o tură cu masina, spunând, din când în când, „aici e Casa Presei, unde erau cele mai multe redactii si edituri, pe vremuri”, „ăsta e Arcul de triumf, varianta Bucuresti”, „aici e guvernul” si d-astea. Prima chestie care a impresionat-o a fost Mănăstirea Casin si acoperisul verde. Atunci mi-am dat si eu seama că e verde. Poate l-au vopsit în ultima vreme. Apoi, s-a zgâit la căsoaiele de pe Kiseleff (îmi plac si mie), palatul în care e Muzeul Tăranului Român, Ateneu, fost Palat Regal, fostul sediu al CC, Casa Armatei, sediul CEC. Am mers apoi pe splai, în sus, până la Operă, apoi la Palatul Cotroceni si înapoi pe la Academia Militară si înapoi, pe splai, si pe lângă Casa Poporului, care a impresionat-o.

Apoi am luat pipetis fostul bulevard Victoria Socialismului.
– Asta fac bucurestenii în mod normal, la ora asta, stau blocati în trafic, am spus.

Am povestit mult, am râs si mai mult. N-a adus nicio clipă vorba despre bagajele pierdute. Nu s-a plâns de nimic. Câti dintre noi, oare, nu ar fi făcut-o?

Am parcat apoi lângă Banca Natională, am trecut prin Pasagiul Villacrosse (unde se fuma narghilea, însă doar înăuntru) si ne-am odihnit oasele la Caru cu bere. La început, mi s-a părut că n-a încântat-o prea mult. Era cam zgomot, ca într-un film românesc. Spre final, mi-a dat impresia că ora de la Caru cu bere a fost mai mult decât o cireasă pe tort.

În fine, la putin timp după aceea, au decolat spre Cluj. A doua zi, au primit acolo bagajele rătăcite la Londra de British Airways.

Două întrebări, pentru cei care au avut răbdarea să ajungă până aici:

1. Ce „program” ati fi făcut dacă trebuia să organizati cele aproximativ patru ore?
2. Ce program ati face pentru o zi întreagă, dacă ati avea de arătat Bucurestiul cuiva din SUA?