În vârful dâmbului aflat lângă tereasa cabanei, băieţelul pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiti, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Fara, salvamontistul, i-a prins schiurile, unele roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat.
Fara mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.
Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă şi înspăimântat, deopotrivă, uită tot ce a învăţat la teorie şi cade. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumni, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele, decât foarte puţin.
Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Lăsaţi-l să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Fara, apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.
Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să- şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni.
Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.
Când a reuşit să se ridice, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. S-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit tatăl lui (peste care ninsese) la el. L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile.
Copilul nu şi-a dat seama atunci, dar, după foarte mulţi ani, când îşi aminteşte la detaliu întâmplarea, o are în faţa ochilor, ca pe un film vechi, ştie că tatăl lui avea lacrimi în ochi.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 