Domnul Lică sapă în grădină. Mai precis, scarpină pământul. Scoate la iveală: sârmuliţe, un prezervativ, capace de bere, agrafe, un pix, coji de banană, o monedă de 10 bani, vertebre, beţişoare de urechi, sâmburi de prună, alte capace de bere.
Un cotor de măr cade razant cu chelia domnului Lică. Grădina e mare. Adică, potrivită. Mulţi copii sar gardul. De fapt, e o spărtura prin gard, dar nu se vede decât dacă te uiţi în sus, mai sus de etajul zece.
NOTĂ. Acesta e primul PA în care apare dl. Lică. Vechi, dar, na, primul.
Dragii mei,
e tardiv, dar e mai bine decât niciodată. Vreau să spun: mă bucur că proza arhiscurtă a ajuns să trăiască si în afara acestui blog. Mă refer, într-o ordine aleatoare, la:
– proiectul lui Dan Costinas, „Umbra mării”, o serie de 24 de PA-uri, din care a publicat deja 23 (aici e ultimul) si care, cine stie, ar putea face parte dintr-un volum de proză arhiscurtă.
– PAvestea fără sfârsit, initiată de Victor, Carmen si Bogdan, un sir de PA-uri unul din altul, care alcătuiesc o proză scurtă captivantă 😉
– Carmen Negoită si-a schimbat profilul blogului, axat până de curând în special pe fotografii: „îmi doresc ca acest blog să rămână doar pentru publicarea de PA-uri şi alte texte”, spune ea. Cu această ocazie, m-am hotărât să lucrez nitel la blogroll, pentru a aduce la zi categoria „PAutori” 😉
– Serafim a organizat un interesant concurs de proză arhiscurtă ortodoxă, ducând PA-ul într-o lume aparte.
– LeeDee P., Leo, LePetitPrince si Cristian Dima, Laura Driha (de completat lista!) publică frecvent PA-uri, fără să fie vorba de „obligatia” de a participa la vreun concurs
Dan Costinas mi-a făcut supriza de a publica, într-un loc interesant, niste poezii scrise de mine. Compania e măgulitoare, gestul impresionant.
Acum, aflu de pe blogul lui Dan, că site-ul respectiv are nevoie de moderatori. Asa cum se cuvine unei întreprinderi culturale, jobul e neplătit, deci puteti fi siguri că e vorba de treabă de calitate: cultură din pasiune.
Dacă aveti răgaz, căci pasiune si pricepere aveti (mă laud mereu cu cititorii mei!), încercati să participati. (Detalii aici si aici). Recomand.
Ilarion locuia la doi. Cum liftul se strica zilnic, şi-a făcut o scară din lemn. Una lungă, zdravănă. A proptit-o de pervazul de la dormitor. Privit ca o ciudăţenie la început, omul la patru ace care cobora dimineaţa pe scara de lemn şi urca seara devenise o marcă a blocului T4. Când s-a mutat, Ilarion a vrut să-şi ia scara cu el, dar era prea lungă şi prea zdravănă, deci greu de transportat. Vecinii l-au asigurat că vor avea grijă de ea. I-au spus “scara blocului” şi au făcut-o gard. Un gard lung.
Intru fără să sun la interfon, că usa grea e tinută deschisă de o cărămidă. Din cutiile postale se revarsă brosurile de la Billa. Un perete de culoare incertă poartă scrijelitura „Mue Vulpitza nebună”. Tati, ce înseamnă? Cineva a scăpat o sticultă de parfum în primul lift. Cineva a fumat în al doilea. Îl al aleg pe primul, care se blochează un pic, între etaje. Pe presul de lângă lift e Dixie, neagră si bleagă. După câtiva pasi, usa metalică pe care e scris numele meu. Descui si intru, ca după purgatoriu. Acum e bine.
NOTĂ.
Acest PA este o republicare. Îmi cer scuze că apelez la asta, n-am încotro zilele astea. Oricum, unele texte mai vechi sunt mai bune decât unele mai noi 😉
Fostul proprietar spărsese un perete. Balconul s-a lărgit, astfel, confundându-se cu camera (problema poate fi abordată şi din perspectiva camerei lărgite). Timp de trei zile, Filimon a refăcut vechiul perete, lărgind şi mai mult fostul balcon, în dauna camerei.
– Se cheamă acum că am un apartament cu două camere, şi-a spus mulţumit, la final, tolănindu-se în patul după măsurile căruia îşi confecţionase balconul-dormitor de o persoană. Hai, două! Dar, neapărat, foarte îndrăgostite una de alta.
Fetiţa cu ochi negri a cules un melc, unul micuţ. L-a pus în buzunar, cu gândul să-l ducă acasă. Dar pe drum s-a luat cu altele. Și-a amintit de melc abia după trei zile. Vietatea se cam uscase. În orice caz, cochilia sună a gol.
– Se odihneşte, a zis fetiţa.
A luat cochilia, a pus-o îndărătul unei uşiţe pe care e scris un H mare şi, când a venit de la joacă, i-a dat să mănânce trei fire de iarbă. De atunci, cineva ia zilnic iarba şi frunzuliţele, iar fetiţa e convinsă că melcul ei mănâncă de rupe. Atât că nu se prea mişcă.
Natalie Portman, aici cu Premiul BAFTA pentru rolul din Black Swan
„Lebăda neagră” a fost primul din serie pe care l-am văzut. Am tot aşteptat să se întâmple ceva neaşteptat. Dar s-a întâmplat, mereu, fix ceea ce m-am aşteptat să se întâmple… Inclusiv în marea scenă de final.
Filmul e un fel de popularizare a baletului (în rândul fanilor de social network de la 15 ani în sus). Vorba lui Gorzo: priviţi la ciudăţeniile astea, din când în când, că poate fi cool, dar nu faceţi ca ele.
Un amic, mare fan Natalie Portman (cine-l poate acuza?!) a zis, din prima, că e un film excelent. Apoi, când „am intrat” în el, a spus: dar Natalie merită, uită-te cât a lucrat pt rolul ăsta! OK, am zis, dintre actriţele nominalizate pe care le-am văzut, e cea mai tare!
Deci, din punctul ăsta de vedere, da: în film apar o droaie de femei frumoase, cu Natalie Portman zece, care le şi întrece. Frumoasă şi periculoasă.
Liftul e cel mai bun mijloc de socializare pentru nefumători. Gică P. (36 de ani, burlac îndelungat) e gata să împărtăşească descoperirea, dar n-are cui. Poate a lăsat maşina descuiată, îşi zice, şi iese degrabă. Cheamă liftul, coboară, verifică, se întoarce, aşteaptă, vine vecinul Ilarion, are flori (parcă s-a dilit de-o lună), alege liftul celălalt. Gică nu renunţă. Se întoarce până la cutiile poştale, revine, intră în lift deodată cu, oau!, Lory de la opt, care îi răspunde, e drept, la salut, vorbind însă, în continuare, la i-phone.
În deschidere, iată tableta TV publicată sâmbătă în Evz:
Am văzut toate filmele nominalizate anul acesta la Oscar, cu o notabilă excepție: „Winter’s Bone”. Mi s-a spus că acesta ar fi cel mai bun. Cum nu l-am văzut încă, nu mă pot pronunța. Sunt, în schimb, alte două filme tari. Primul e cel al fraților Coen, „True Grit”, alert, dur, în care Jeff Bridgess e memorabil în rolul șerifului Cogburn (ar fi OK dacă ar primi Oscarul pentru Cel mai bun actor). După părerea mea, însă, cel mai bun film rămâne „127 Hours”, bazat pe o poveste reală (un alpinist blocat într-un canion din Utah, care, după cinci zile în care își drămuiește proviziile și încearcă, în zadar, să-și scape mâna prinsă între un perete de stâncă și un bolovan, își taie brațul ca să-și salveze viața). Actorul James Franco, care-l interpretează pe alpinistul Aron Ralston, duce de unul singur un film întreg, plin de suspans, inteligență și umor, o lecție de viață și o lecție de regie și scenariu (Dany Boyle, bazat pe caseta înregistrată de Ralston). M-ar bucura măcar un Oscar pentru cele 127 de ore.
Acum, iată provocarea:
Votați cel mai bun film, după părerea voastră, din cele zece nominalizate anul acesta la Oscar. Nu e un concurs de pronosticuri, e un concurs de preferinte.
Mai jos, lista filmelor (în ordine alfabetică), cu link către articolele pe care le-am scris despre ele, pe acest blog (în completare; acolo unde n-am scris încă, dau link către imdb.com).
Enunţul e banal, dar aruncă o perspectivă interesantă asupra filmelor nominalizate la Oscar: patru dintre ele sunt bazate pe întâmplări reale, verificabile, despre ambiţie – „The King’s Speech” (lupta unui fost monarh cu sine însuşi), „The Social Network” (naşterea celei mai importante reţele de socializare din lume), „The Fighter” (devenirea unui campion mondial la box) şi „127 Hours” (situaţia limită în care a ajuns un om de munte).
Vom vedea în noaptea de duminică dacă vreunul dintre ele va câştiga statueta (primele două sunt cotate cu cele mai mari şanse, ultimul mi se pare cu adevărat bun!).
Deocamdată, e bine de notat că viaţa nu e în altă parte decât în ceea ce ni se întâmplă zi de zi; şi că ne e dată forţa de a înfăptui. Noi înşine. Un secret vechi.
NOTĂ. Aceasta a fost tableta TV din Evz de azi. Am dat link pentru cei care vor să se amuze/scârbească citind unele comentarii. Slavă Domnului, nu-s multe, de data asta. E clar că doar subiectele politice atrag…
– Ce culoare va avea gresia de la ghene? Aş zice să fie verde.
– Bleu e mai bine.
– Înainte de a începe discuţia propriu-zisă, menţionez că salariul meu, neschimbat de doi ani, ar putea fi majorat cu rata inflaţiei.
– Ce majorare, dom’le, nouă ne-au scăzut lefurile cu 25 la sută.
– Hai să nu mai facem pereţii albi.
– Şi să cureţe guma de pe ciment, s-a înnegrit.
– Totuşi, cred că merit mai mult de 6 milioane.
– Cei de la etajul opt să nu mai arunce sticle în ghenă.
– Striviţi peturile.
– De ce se strică liftul o dată la trei zile?
Afisul filmului „The Fighter” (2010), luat de pe imdb.com
Am văzut aseară „The Fighter”, filmul „de Oscar”. L-am văzut până la sfârsit. Nu-mi pare rău, dar nici nu mă simt prea îmbogătit. Adevărul e că simt asa, o suprasaturatie de filme de acest gen: sportivul de performantă care revine/se afirmă gratie muncii, sansei, talentului, în ciuda mai tuturor. Sunt sigur că, pentru telespectatorul american, povestea e mai interesantă decât pentru cel european. Probabil că un film similar despre Leonard Doroftei, să zicem, ar fi considerat o capodoperă în România.
Revenind: ultimul film de acest gen pe care l-am văzut a fost „The Wrestler”. Am scris aici, la cald, impresiile mele.
De data asta, povestea e destul de liniară si de previzibilă, spusă cu oarecare măiestrie. Jocul actorilor… nimic de reprosat (de la nivelul meu de amator). Personal, mi-e destul de nesuferit Christian Bale (nu mă întrebati de ce), iar Amy Adams si Mark Wahlberg îmi sunt aproape indeiferenti. Toti trei joacă, însă, ok, cu un plus pentru Bale.
Încerc să îmi amintesc o scenă care să-mi fi plăcut în mod deosebit si nu reusesc. Poate faza în care, în timpul difuzării filmului despre Dicky Eklund, eroul interpretat de Bale are o revelatie. E ceva educativ în filmul ăsta, motiv pentru care pot recomanda vizionarea lui împreună cu copiii.
Fetiţa (aceeaşi care face driblinguri seara, pe gresie şi pe parchet, cu mingea de baschet) e veselă dimineaţa, când coboară în lift, spre grădiniţă.
– Tati, ştii de ce am crescut eu aşa mare?
– De ce?, întreabă taică-său, curios ce mai inventează fata.
– Unu la mână: dorm. Doi la mână: beau lapte. Trei la mână: mă ridic pe vârfuri.
Ilie Dron n-a auzit mai mult (liftul plecase), dar nici nu mai avea nevoie. „Si ce dacă bate mingea în capul meu, seara?”, îşi zice şi, pentru prima oară după foarte multă vreme, simte că se înduioşează.
Ati prins vreodată o sopârlă? Cu mâna, vreau să zic. Vi s-a întâmplat ca reptila să se zbată, să-si rupă coada si, astfel, să scape? Vă amintiti faza de la începutul cărtii „Fram, ursul polar”, când tigrul bengalez încearcă să-si roadă laba prinsă în capcană? (N-a reusit si a ajuns la un circ.)
Am văzut patru filme nominalizate la Oscar pt Cel mai bun film. În ordine: Black Swan, The King s Speach, The Social Network si 127 Hours. Doar unul mi-a plăcut fără rezerve: 127 Hours.
Mi-a plăcut cum a fost filmat: dinamic, dar nu supărător. Cadre scurte alternând cu cadre lungi. Suspans. Culoare, muzică. Suspans. Mi-a plăcut personajul (inteligent, profund, simpatic, cu umor, „de gască”). Mi-a plăcut faptul că tatăl personajului îsi ducea fiul să vadă răsăritul soarelui pe marginea prăpastiei, undeva, în Marele Canion. (Îmi place asta foarte mult.)
Primele 18-20 de minute din film (de văzut când intervine momentul) sunt alerte. E descoperirea, bucuria de a trăi, de a explora, de a te bucura. Apoi, exact atunci când îti zici „OK, fain. Si?”, se întâmplă ceva stupid care face din povestea lui Aron Ralston una extraordinară.
Apoi, totul e construit cu măiestrie, totul curge, cu ruperi de ritm, cu dramatism, cu secvente de umor. Mi se pare excelentă secventa în care îsi asează pe bolovan toată recuzita, apoi o priveste, o studiază, pentru a găsi o idee.
Eroul devine din ce în ce mai simpatic. Ajungi să trăiesti alături de el drama lui. Îti pui, inevitabil, întrebarea: „Ce-as face?”. Răspunsul e destul de evident. Dar, sincer, ati fi în stare să vă salvati astfel?
Mi-a plăcut faptul că povestea e adevărată. Mă întreb de ce m-a impresionat mai mult povestea lui Aron decât cea a regelui George VI. Poate fiindcă la Aron e despre viată si moarte? Sau fiindcă, pur si simplu, pare mai autentică (raportat strict la cele două filme)? Întrebări retorice. Votul meu e pt 127 Hours.
UPDATE (revenire la această idee, provocat de doi cititori de pe polimedia.us/fain): Stiu si că există într-adevăr o casetă-jurnal înregistrată de Aron în decursul celor 127 de ore. Casetă tinută la secret, pe care, însă, regizorul si actorul principal au vizionat-o. King s Speech, si The Social Network (nu stiu dacă si Black Swan) se bazează pe fapte reale. Dar povestea din 127 Hours pare cea mai autentică. De vină e felul în care sunt făcute cele trei filme.
NOTE.
Aflu că regizorul Danny Boyle a vrut, initial, să-i dea rolu lui Cillian Murphy. Ar fi fost o greseală enormă, apreciez. Pentru că James Franco chiar e de acolo.
Aron Ralston si James Franco, omul si actorul care l-a interpretat
UPDATE TABLOID.
Îmi place de James Franco si dacă mă uit la fosta si actuala lui prietenă (cu un plus pentru fosta) 😉
Marla Sokoloff si Ahna O’Reilly, fosta si actuala prietenă a lui James Franco.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.
Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.
Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.
Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.
De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).
P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.
Când s-au mutat aici, credea că pe balconul ăsta va sta, în serile de vară, povestind agale cu Nela (la un ceai rece). Acum, strânge rufe. Îi udă părul cele atârnate pe sârmă, dar e concentrat la şosetele de pe uscător. Sunt zeci de perechi (32-34, la o estimare aproximativă), împrăştiate parcă înadins pe uscător. Enervant, iniţial. Incitant, după ce Liviu s-a ambiţionat să ţină minte harta şosetelor şi să ducă mâna dreapta, fără ezitare, exact la perechea şosetei pe care pusese mâna stângă. Aş fi putut inventa jocul Memory, şi-a zis el.
Cel mai bine se aude, paradoxal, din apartamentul de la patru şi nu din cele de pe palier. Misterele acusticii, meditează Gelu Pop. În primele nopţi i-a fost ciudă, o ciudă imensă. În următoarele, a simţit un soi de solidaritate masculină cu Luci, privatizatul. A urmat o nouă repriză de ciudă, apoi s-a intrat în rutină. Pe tipă şi-o imaginase în fel şi chip. Credea că numai gură-i de ea. Dar când a cunoscut-o, a rămas paf: „Ce-i în neregulă cu studenta asta perfectă?!”. Sau e ceva în regulă cu Luci?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 