„Salvati-vă de infarct urmărind acest videoclip de 30 de secunde” – Am primit acest text de la Societatea Română de Cardiologie si Fundatia Română a Inimii, însotit de rugămintea de a populariza filmuletul. Ceee ce fac – poate prinde bine.
Vrăjitorul de la All Blacks
La grădinită cu Peugeot EX1 :)
N-ati prea văzut chestii auto pe blogul meu (în afară de masina-frunză, aici si aici , dacă nu mă însel). Îmi place să conduc, as face oricând turul Europei cu masina, visul meu e să bat Route 66 de la un capăt la altul, să ascult muzică country până la tâmpire si să mănânc ouă cu suncă pe la câte un motel prăpădit, cu 2$ portia. Ceea ce vreau să spun e că sofez cu plăcere, fără să am pretentii că as fi cel mai tare din parcare, si îmi plac masinile faine.
Ei, bine, am văzut azi noul Peugeot EX1 si, habar n-am de ce, mi-a plăcut. Nu cred că as umbla cu asa ceva, desi, dacă vreunul dintre cititorii mei mi l-ar face cadou, fermecat de slovele mele, l-as folosi să-mi duc fetita la grădinită (de exemplu).

Noul Peugeot EX1. Fotografiată si infomatie luate de pe masini.ro
Am găsit si un filmulet de prezentare, pe YouTube. Banal, dacă mă întrebati pe mine, dar, nu stiu de ce, am stat să-l văd până la capăt.
Un PA pe YouTube
Mă gândesc că cei mai multi dintre voi ati văzut deja faza de mai jos. „E tare”, i-am zis amicului meu Horia, din Cluj, care mi-a trimis-o, „am mai văzut-o”.
„Stiu, bănuiam asta, dar e genul de fază PA (cum l-ai definit tu)… care îți spune ceva și despre ce s-a întâmplat înainte și care te face să te gândești și la ce urmează”, mi-a răspuns Horia.
De-aia zic: priviti gândindu-vă că vă uitati la un PA. E un film PA adevărat.
Eu când vreau să fluier…
Am văzut aseară filmul lui Şerban. Îl cunoscusem pe regizor la scurt timp după ce câştigase Ursul de Aur. Mi se păruse un tip simpatic, uşor ironic dar negălăgios, ca să zic aşa.
Nu pot spune că mi-ar fi fost totuna dacă n-aş fi văzut filmul. Chiar şi un film prost îţi aduce un câştig, când îl vezi. „Eu când vreau să fluier, fluier” nu e un film prost. Dar nici nu depăşeşte condiţie de film românesc. Când zic asta, mă refer la sunet, subiect, atmosferă, plauzabilitatea poveştii.
În continuare, sunetiştii români de film par amatori (deşi nu-s), atmosfera e încărcată, „clişeistică”, iar scenariul are scăpări. Este total lipsit de plauzabilitate felul în care Silviu (George Piştereanu, care joacă decent) reueşte să evadeze, cu maşina directorului (Mihai Constantin e personajul cel mai credibil, într-un fel, jucat bine, deşi cam prea ca pe scenă), sub ochii gardienilor înarmaţi cu Kalasnikoave şi ai altor deţinuţi care ba sunt afară, în curte, ba îndărătul gratiilor de la barăci. Apoi, odată evadat, omul se duce fără „coadă” la o cafenea din Brăila (probabil la periferie) să bea o cafea foarte dulce (pune două plicuri de zahăr!) cu tânăra studentă Ana (Ada Condeescu, o tânără frumoasă pe care o aştept într-un rol adevărat).
Una peste alta, un film pe care dacă-l vezi, e bun văzut, dacă nu, înseamnă că ai avut altceva mai bun de făcut.
P.S. Nu cred că are vreo şansă să prindă nominalizarea la Oscar.
Cele mai bune filme românesti
Am revăzut, aseară, Filantropica. Am făcut-o cu mare plăcere. Filmul mi-a plăcut si aseară, chiar dacă am descoperit mici stângăcii, legate de plauzibilitatea (100% a) povestii – dar filmul nu trebuie să redea realitatea si gata, iar exagerările sunt, uneori, necesare.
Mi-a plăcut jocul lui Mircea Diaconu, vocea (sic!) lui Nae Caranfil, jocul lui Vizante si, desigur, rolul făcut de Gheorghe Dinică. Am si râs.
Apoi mi-am amintit că am citit recent despre un top al celor mai bune 10 filme românesti, asa cum au fost ele alese de Asociatia Criticilor de Film. Topul era prezentat încă din anul 2008, când la el contribuia si Uniunea Cineastilor din România.
Dar am si eu un top! Iată-l:
1. Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2008)
2. Actorul si sălbaticii (Manole Marcus, 1975)
3. California Dreamin’ (Cristian Nemescu, 2007)
4. Filantropica (Nae Caranfil, 2002)
5. Balanta (Lucian Pintilie, 1992)
6. Cel mai iubit dintre pământeni (Serban Marinescu, 1995)
7. 4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (Cristian Mungiu, 2007)
8. Glissando (Mircea Daneliuc, 1984)
9. Operatiunea Monstrul (Manole Marcus, 1976)
10. Morometii (Stere Gulea, 1988)
As mai fi putut trece si Nemuritorii (Sergiu Nicolaescu, 1974) – în special pentru muzică sau A unsprezecea poruncă (Daneliuc, 1991)
Fie aceasta o leapsă pe care mi-ar plăcea s-o preia cât mai multi (e la liber).
Le atrag, totusi, atentia, următorilor: -X-, Alex Mazilu, alsosprachzamolxis, Geocer, Ionut, LeeDee P., Leo, Gabriela, Carmen, Andrei, Cristian Lisandru, Cristian Dima, Flavius, Geanina, cristinutza, Serafim, Strumfita, Vania, Andi Bob, A.Dama, Anamaria si, desigur, Caius.
Trei statui: una eco, una cu apă si alta cu muzică
Azi vă arăt trei lucruri făcute de mâna omului ca să bucure ochiul omului. Pe-al meu l-au bucurat, deci sunt om.
Am fotografiat, în probabil ultima zi în care am vizitat expozitia mondială de la Shanghai, un grup statuar (ca să mă exprim bombastic) amplasat la una dintre intrări, înainte de o mare parcare. Era un păstor (cu oile si cu măgarul lui). Toate „piesele” erau confectionate din gard viu si alte plante. Nu puteai să nu te uiti la migala măiastră a mesterilor. Si, totusi, niciodată n-am avut suficient timp să studiez mai în detaliu opera si nici să aflu numele autorului (dacă va fi fost trecut pe vreo placă, pe undeva). Abia în ultima zi mi-am rugat colegii să mă astepte nitel si am dat o fugă (la propriu) până aproape de turma păstorului verde. Am tras câteva fotografii, apoi am dar curs apelurilor strigate în limba română: „Hai, Căline, că-i târziu!”
Acest grup statuar l-am fotografiat la capătul unei zile pline pe care am petrecut-o în Weimar, în urmă cu două veri. Din păcate, instinctele mele de jurnalist (sau de simplu Călător) au fost cam amortite si nu stiu ce reprezintă. Nici n-am căutat anume, desi ar fi fost o întreprindere care mi-ar fi făcut cinste. Deocamdată, vă arăt imaginea.
Statuia lui Ciprian Porumbescu am fotografiat-o vara trecută, la Muzeul de la el de acasă. Dar nu imaginea e importantă aici, ci sunetul. Balada lui Porumbescu umplea tot parcul din jur, deci eram în Rai. Cum n-am avut inspiratia să înregistrez muzica, vă arăt doar fotografia.
PS Totusi, trebuie să fie cu muzică! Asa că vă arăt si acest montaj, coborât de pe youtube. Sunt aproape 6 minute, dar merită văzut/ascultat. Mie mi-a trezit nostalgii si un fel de bucurie prostească.
„Rădulescu”, un actor de reclame pe care îl vreau în filme
Vreau de mai multă vreme să vă vorbesc despre asta. Probabil că acum era timpul potrivit.
Urmăriţi-l pe domnul cu halatul maro: aproape înghiontit (cu o reacţie uşor exagerată), umil, apoi fericit că a prins loc într-un pat de o persoană, împreună cu alte două. Un personaj simpatic, un rol mic, jucat la mare artă.
P.S. Din toată reclama, însă, se reţine vocea autoritară a asistentei şi titlul neoficial: „Domnul cu buza umflată”.
Reclama asta mi se pare genială (deşi nu ştiu cât de bine îi prinde vinului promovat; mie nu-mi vine să cumpăr coniac Romanian classic – spun că e genială ca produs în sine; spune foarte coerent o poveste întreagă, în doar 31 de secunde). Îmi place că poliţistul de la Înmatriculări joacă Tetris dar, mai ales, îmi place jocul lui „Rădulescu”. Pur şi simplu nu mă satur să mă uit la cele patru secunde de perplexitate de după anunţul „nu e bine”. Mi-am adus aminte de o fază din debutul Ice Age, atunci când „veveriţa” realizează că a crăpat gheaţa şi i se zbate ochiul (secunda 8: ).
NOTĂ.
Am scris despre asta Tableta TV de azi.
Şi vă întreb: ştiţi cumva cum se numeşte actorul-vedetă a reclamelor Romanian Classic?
UPDATE.
Multumită lui Andi, am aflat că e vorba despre Sorin Tofan, care a jucat până acum în patru filme:
* Freeze (2005)
* Meurtres sous hypnose (2001) – Gardien hôpital
* Une femme piégée (2001) – Jardinier
* Cortul (1998) – tanchist
N-am văzut niciunul :(. Oare pe scenă unde joacă? Andi, ai legătura 😉
Caracatită pe plită
Vorbeam zilele trecute despre căutarea puiului Shanghai acolo unde am crezut că e casa lui (adică la Shanghai). Asa cum am povestit aici, n-am găsit specialitatea românp-chinezească, dar, flămând fiind, am mâncat ceva tentacule de caracatită. Mă rog, niste tentacule au căzut din „farfurie”, asa cum se poate vedea în filmuletul de mai jos.
Ideea e că, fără a găsi pui Shanghai, am dat totusi peste tot felul de bunătăti 😉
P.S. Redau mai jos si un jpeg al paginilor din Evz dedicate puiului Shanghai.
Cum merge masina-frunză
Cel mai bun cadru
Andi m-a surprins si astăzi, vorbind despre cadrul ei preferat din cinematografie.

Am redat imaginea de pe blogul lui Andi Bob, pentru că e puternică. E foarte bună, e un cadru de tinut minte, dar nu pot spune că e imaginea preferată; prefer ceva mai putin trist, ca sa zic asa
Oricum, nu mă gândisem niciodată până acum că as putea avea un cadru preferat. Dar, na!, Andi m-a pus la treabă.
N-am definit încă, în mintea mea, care ar fi acela, dar am căutat nitel si am găsit pe imdb.com un posibil cadru preferat. Un cadru din Top 10, ca să fiu mai larg în apreciere. E din Butch Cassidy and Sundance Kid (1969) cu Paul Newman si Robert Redford. Un vis!

Îmi place dinamismul si nebunia din gestul celor doi, care se avântă spre gloantele celor care îi încercuiseră, într-un fel de atitudine de „mi se fâlfâie, na!”. Nebunia lor mă duce cu gândul la „nebunia” fostului meu profesor de schi si de munte, Stefan Fara, pe care îl păstrez cu drag în amintire.
Ei, pentru voi care e cadrul preferat? Răspundeti aici sau, mai bine, la Andi acasă 🙂
Nemuritorii Phoenix
Am o bucurie de copil la gândul că duminică seara as putea să revăd Nemuritorii (Pro Cinema, de la 20.00). E posibil să nu reusesc asta. Dar tot mă încearcă nostalgia după unul dintre filmele care m-au impresionat cel mai mult de-a lungul adolescentei. Nu atât prin poveste. Dacă tot vorbim despre presupusii oameni de taină ai lui Mihai Viteazu, cei din cartile lui Ioan Dan îmi par muuult mai credibili sau, măcar, mai savurosi. Chiar, stie cineva ce spun dacă vorbesc despre Cae Indru, Ducu cel Iute, Chirilă Zece Cutite sau Costache Caravană?
Până când îmi veti răspunde la această întrebare, postez, pentru coloana sonoră, câteva scene din „Nemuritorii”. Sunt departe de a fi fan Sergiu Nicolaescu, dar trebuie să recunosc că am descoperit muzica celor de la Pheonix gratie lui. Atentie, într-o perioadă în care erau pusi la index pentru că fugiseră din tară!
La mulţi ani, pămânţele!
Aflu de la google (deh…) că azi e Ziua Pământului.
Într-o perioadă în care se mişcă parcă mai abitir decât altă dată, Pământul pare că cere atenţie.
N-ai nimic pe sub tricou!
Nu stiu cum s-a vândut până acum cartea, dar tricourile s-au dat ca pâinea caldă!
UPDATE1.
La sugestia prietenului Ovidiu, mentionez că, de mâine, cartea va fi, deocamdată, la librăria Muzeului Istoriei Literaturii Române (18 lei, cred).
În continuare, cartea poate fi comandata la edituravinea@yahoo.com (la pretul ăla se vor adăuga taxele postale) sau puteti să-mi spuneti mie (preferabil pe mail, ticorosu@yahoo.com), dacă doriti si autograf ;).
UPDATE2.
Nu-mi place povestea cu Petrica si lupul, deci trebuie să spun răspicat: aceasta este o glumă. Orice asemănare cu realitatea e de dorit.
Hannah Montana Tabagica
Anul trecut, după o escapadă băiețească în Munții Olimp, am dat o raită prin Salonic, ca să nu venim cu mâna goală acasă, la cei care ne îngăduiseră aventura. Unul dintre noi avea o comandă fermă de la fiică-sa: să-i aducă un tricou cu Hannah Montana. Așa am intrat în fenomen și-n afacere: produsele H.M. erau cu 30% mai scumpe!
Acasă, am vrut să mă edific. Serialul de pe Disney Channel e simpluț, pentru copii americani, dar prinde, iată, și la cei din România. Vocea din versiunea în limba română e cam tabagică (Smaranda Caragea). Plăcută unui adult, nu zic ba!, dar departe de cea a eroinei Miley Stewart, care, apropo, cântă binișor, aveam să constat pe YouTube.
NOTĂ.
Sper sincer ca textul meu, publicat și în Evz (unde voi scrie uneori PA-uri d-astea) să nu-i pricinuiască vreun necaz Smarandei Caragea, care are o voce chiar faină. Dar nu e de serial pentru copii sau, ca să fiu mai precis, nu e de rolul ăla, de pustoiacă de 16 ani.
Somaj preistoric (Am mâncat urechi de broască)
Sorry daca ati mai văzut clipul ăsta, dar mie chiar mi-a plăcut, asa că-l arăt.
Şi adaug un PA:
Am mâncat urechi de broască
Am plecat. Vreau să văd râul. Vreau să văd dealul. Vreau să văd câmpia. Vreau să mănânc broaşte. Vreau să uit de slăbănoagă. Vreau să scap de omul mic. Am plecat rău. A plecat soarele mic de multe ori. Nu m-am mai urcat. Am mâncat numai urechi de broască. Am rupt bâta. Mi-a ieşit o bubă. M-au alungat nişte oameni. Nu mai găsesc peştera. E, cum se va zice, naşpa.
Marea deconspirare
Cred că i s-a tras de la reportajul făcut la Polul frigului. Sau de la ceva stil de viată mai SF, asa. Chestia ce că Ovidiu Eftimie m-a dibuit.
Vă ofer, deci, o melodie mai veche (aici, interpretată cu amicul meu, Alexandru Andries).
PApostolul Mircea
Mircea Necredinciosul a rezolvat, implicit, trilema de săptămâna trecută: a acordat un interviu la Radio Guerilla în care a vorbit despre concursul de proza arhiscurtă de pe blogul lui. Timp de cinci minute s-a vorbit în FM despre acest concurs si, implicit, despre PA-uri! Mi se pare un pas. Nici mare, nici mic, dar venit la timp.
De ce spun asta? Chiar dacă n-am stabilit încă dacă proza arhiscurtă e gen literar sau specie literară, am ajuns cu totii la o concluzie: proza arhiscurtă există! Tot asa cum există si autori de PA-uri. Că tot am pornit de la trilema lui Mircea, la concursul de proză arhiscurtă organizat de el s-au înscris deja foarte multi concurenti – cred că mai multi decât scriu PA-uri pentru concursurile organizate aici. Am citit acolo câteva texte remarcabile. Îmi scot pălăria în fata lui Mircea.
Faptul că se scrie, asumat, proză arhiscurtă (oarecum independent de locurile unde eu însumi am promovat asta, Pahico si acest blog + Grupul de sustinere a prozei arhiscurte deschis de Leo pe polimedia) e primul semn important că acest gen literar (sic!) are un viitor.
Stiu, pasul decisiv va fi făcut atunci când an treia generatie, ca s-o numesc asa, se va exprima de una singură, fără legături prea directe cu umilele persoane ale înaintasilor. Ceea ce încep tot mai mult să cred că se va întâmpla.
Am râs
Cineva, nu spun cine, persoană importantă, mă sâcâie câteodată spunându-mi că as fi misogin. Adică, io. Fireste, nici vorbă de asa ceva. Recunosc doar că râd la unele bancuri, inclusiv la cele cu blonde. Dar asta nu cred că-mi oferă suficiente sanse de a fi inclus printre misogini.
Am râs cu poftă si atunci când am găsit imaginea de mai jos, la mai proaspătul nostru coleg în ale PA-ului, Felix-Gabriel Lefter. Na, râdeti si voi!










