Archive for ‘Mirări’

06/12/2010

Cum se foloseste telecomanda

Dl Lică, un vechi şi constant cititor al acestei rubrici, a început să-şi pună întrebări filosofice, de genul „a fi sau a nu fi telespectator”.

Îi place să fie un om informat şi, de aceea, primele butoane ale telecomenzii sunt pentru televiziunile de ştiri şi generaliste româneşti. Totuşi, deşi priveşte cu un ochi foarte critic guvernarea, i se pare că unele programe sunt prea de tot.

Fiindu-i foarte greu să afle informaţii şi comentarii decente, echilibrate, şi enervat de încercările de manipulare TV, a ajuns la concluzia că e nevoie să facă echilibrarea în capul lui: ia „de bine” de la mogulii buni, „de rău” de la cei răi şi încearcă să modereze el cele două viziuni. Poate tocmai de aceea, de o vreme, a început să-l doară capul.

Aşa că a decis să ia o pauză şi a mutat la primele butoane Discovery, History, Animal Planet şi National Geographic, plus canalele de filme. Nu putea renunţa aşa, tam-nesam, la televizor întrucât îşi luase unul mai acătării şi încă nu se amor – tizase investiţia. Dar e o ipoteză de lucru.

NOTĂ. Dl. Lică a comis-o din nou: a apărut iar în EVZ!

04/12/2010

Ca o carte deschisă sunt pentru tine

Atunci când tu mă priveşti mă simt
ca în copilărie (când nu puteam să mint).
Sunt ca o carte deschisă.
Sunt răsfoibil.
Sunt o succesiune de pagini (scrise mărunt).

Şi totuşi, nu sunt transparent. Altfel,
ai vedea până dincolo de mine,
ai putea admira peisajul (din spatele meu).
Ai spune: iată o iluzie optică.

Şi ai trece mai departe.

Dar tu, tu te mulţumeşti
să mă răsfoieşti. Nu ştiu cum faci,
dar ajungi să te lăfăi
prin zona în care am inima (ca o pisică interioară răsfăţată).

NOTĂ. Acesta e un exemplu tipic de transformare a unui PA într-un poem (am mai dat unul aici). Un exemplu tipic de risc (asumat sau nu) pe care îl are cineva care scrie poezie si scrie si proză arhiscurtă. Cred, sincer, că acestui trext îi sade mai bine ca poem decât ca PA, asa cum fusese el scris initial. Ca poem a apărut si în cartea mea.

01/12/2010

Freezing rain de Ziua Natională, în loc de laolaltă

Ploaia înghețată de azi-dimineată, care m-a tinut în jurul masinii muuuult mai mult decât as fi vrut (până la urmă am reusit să curăt geamurile destul de cumsecade), mi-a amintit foarte direct că Ziua Natională a României pică într-o perioadă a anului cam nepotrivită pentru petrecere laolaltă.

Fotografie făcută azi (01.12.2010) la parada de 1 Decembrie din Bucuresti, de colegul meu Vlad Stănescu. Recomand întreg fotoreportajul de pe evz.ro!

Cred că, în principiu, Unirea din 1918 e un eveniment extraordinar în istoria României. Poate cel mai important
(eu as vota si pentru încoronarea regelui Carol I – 10 mai 1886, fiindcă acela poti zice că a fost momentul de cotitură). De ce însă nu reusim să simtim că e sărbătoare azi? E vorba doar de vremea proastă (iarna nu-i ca vara, am aflat de mai multă vreme…). Unde am pierdut (dacă l-am avut vreodată) sentimentul de laolaltă, de împreună, de solidaritate (stiu, sună prea pompos)?

În fine, mai am un dor, dorul de România dodoloată. Azi sunt 92 de ani de la Unire. Câti, oare, până la Unire? Închei strigând (în gând): Trăiască România dodoloată!

NOTĂ. Am folosit englezismele din titlu pentru că mi-a plăcut pronuntia perfectă a unei domnisoare reporter de la Realitatea TV, atunci când a explicat de ce nu zboară niste avioane de pe Otopeni.

Logoul cu care google.ro a cinstit ziua de azi
După cum se poate observa în imaginea de mai sus, în ciuda faptului că cei de la google sunt destul de engleziti, au folosit corect tricolorul românesc, fără a mai adăuga a patra culoare, cum făcuseră autoritătile din Alba Iulia.

Mai sărbătoresc azi (din câte mi-am dat eu seama): Gabriela Elena, Flavius Obeadă, Leo, Paul Gabor, Adela Onete, ajnanina, Cristian Dima, Naiv prin România, Cristian Lisandru, A.Dama, starsgates, Daurel, g1b2i3, Gina, Laura Driha, Serafim, Călin, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Romeo, Dan, Roxana Soare, Anamaria Deleanu, Bogdan Onin, Cristian Stefanescu, Geocer, LeeDee P.,LePetitPrince, Photographis.

29/11/2010

Cum gândesc chinezii

De ce scriu arabii de la dreapta la stânga? De ce au pierit cifrele romane? De ce folosesc rusii scrierea chirilică? Sau japonezii pe cea hieroglifică?

OK, poti să răspuzi că d-aia. Că asa au apucat. S.a.m.d.

Dar îndărătul tuturor acestor de ce-uri se află deprinderi culturale, feluri de a fi, civilizatii. Eu cred că-i poti întelege mult mai bine pe chinezi, de exemplu, stiind cum fac ei înmultirile. Aceeasi tablă a înmultirii, metode de calcul diferite, sisteme de gândirie diferite, oameni diferiti, aceasi Planetă. Mie-mi place că.

Cei care zâmbesc privind filmuletul de mai jos (desi epublicat de vreo doi ani, eu abia zilele trecute l-am văzut; gratie Laurei) sunt superficiali.

28/11/2010

Tabla înmulţirii

Nimic filosofic, cel puţin aşa, la o privire superficială, dar de bază. Am ales să fac acest tabel pentru uzul fiului meu. Printat, lipit pe birou. Cred că e mai bine să tragă cu ochiul (în timp, va ţine minte tabelul*; poate e şi asta o soluţie bună de învăţare a tablei înmulţirii; pe vremea mea se învăţa pe de rost, pur şi simplu).
Aduc tabelul şi pe blog, poate îi va mai folosi cuiva.

read more »

26/11/2010

Decât o dilemă mai am

Privesc admirativ-contrariat femeia din fata mea. Are vârstă incertă şi o oarecare graţie în mişcări, care poate veni însă şi de la o rutină îndelungată. Pare nu că-i place ce face, dar e împăcată cu asta şi caută să vadă partea bună a lucrurilor.

Desi initial îmi spusese că mai are decât o dilemă, după ce a studiat mai atent problema, a observat că, totusi, nu mai are nicio dilemă. As fi rămas la acest joc de cuvinte (probabil ferit de prea multă originalitate), fără a-i da întelesuri pe care, desigur, nu le are, dacă cercetarea mea ulterioară n-ar fi întâmpinat replici care, scoase din context, pot alcătui frânturi de scenariu.

„Am dilema de săptămâna trecută”, mi-a răspuns un domn în etate. „Azi n-au adus dileme”, a replicat o blondă plinuţă. „M-a rugat un domn să-i păstrez dilema asta, dar v-o dau dumneavoastră, nu cred că-i mai trebe”, mi-a făcut cu ochiul o tanti cu batic.

N-am vrut să las domnul cu pricina fără dileme, dar eram şi eu în căutarea uneia, aşa că am achiziţionat-o.

Între timp am şi întoars-o pe toate fețele, aşa că, dacă se întâmplă cumva ca domnul care nu și-a mai găsit dilema să parcurgă aceste rânduri, să mă contacteze: i-o ofer, că tocmai a apărut una nouă.

P.S. De fiecare dată când cer revista Dilema veche de la chioscul de ziar sunt parte a unor dialoguri care, scoase din context, par foarte foarte filosofice.

15/11/2010

Coltul sahistilor din Parcul Cismigiu

Fotografie făcută cu furie, din mers, la iesirea din Coltul Sahistilor din Parcul Cismigiu, duminică, 14 noiembrie 2010. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

Am ajuns prima oară când în coltul sahistilor din Cismigiu prin anii 80. Eram la liceu, în Hunedoara, stiam că există si am tinut mortis să văd cu ochii mei. Am stat o după-amiază întreagă urmărind o multime de partide de sah (o adevărată încântare si fiindcă erau multi jucători buni, si pentru mistourile aruncatr de jucători si de chibiti; oamenii aceia erau un fel de copii mari plecati în tabără).

Am căscat urechile si la discutiile savante ale microbistilor, care vorbeau atât de familiar despre nume mari ale fotbalului românesc; aproape că-mi venea să le cer autograf acelor neni (m-am linistit când au început să vorbească absolut deplasat, fără cele mai mici legături cu realitatea, detalii despre Corvinul, lucruri despre care mai stiam si eu câte ceva).

Una peste alta, a fost o întâlnire memorabilă.

Student fiind, am mers de mult ori prin coltul cu pricina. Am jucat si sah. Tin minte un sir de partide dintr-un februarie înghetat, când ar fi trebuit să merg naibii să învăt, dar tot mai începeam câte o partidă cu un nene cu pălărie în carouri, care se încălzea de la tigările pe care le suda.

Ultima oară am fost prin toamna lui 1989. Se întunecase si în toată întinderea erau doar doi sahisti, fără chibiti, care jucau cu îndârjire. Mi-am fortat ochii să văd bine tabla si piesele, aproape că am făcut zgomot mărindu-mi pupilele; dar cei doi, prea cufundati în joc, nu au băgat în seamă perechea ciudată care se zgâia în ei. Am plecat fără să aflu dacă partida s-a încheiat remiză, cum anticipam, sau bătrânelul cu pardesiu verde a făcut, în fine, sacrificiul de nebun pentru a câstiga o pozitie favorabilă pe rocada adversarului.

………………………………………………………………………………………………..

Apoi am făcut o pauză, destul de lungă.

Duminică, am zis să-mi duc fiul pe acolo, să-i arăt. Îi povestisem câte ceva. E drept, nu rezonase prea tare, dar am gândit că, dacă vede cu ochii lui, va aprecia altfel decât pot eu să-i povestesc. Recunosc, aveam mici emotii: dacă nu mai e chiar-chiar asa cum stiam eu?

Ei, bine, nu mai era deloc pustiu. Ba, pot spune, era mai aglomerat ca niciodată. Nu cred că am mai văzut asa mutle mese acolo. Si toate erau ocupate. E drept, era o vreme superbă, era ora două după-masa, aproape că nu-ti puteai dori altceva, în Bucuresti fiind, decât să stai în parc. Ce m-a frapat a fost linistea. Aproape că nu se auzeu voci, desi era atâta lume.

Nu se auzeau voci, în schimb se auzea zgomotul zarurilor. N-am numărat, dar cred că numărul meselor ocupate de tabalgii era aproximativ egal cu cel al meselor ocupate de jucătorii de remi. Sahisti? Trei mese cu totul… Am trecut destul de repede prin perimetru. I-am zis fiului meu doar atât: nu mai e ca pe vremuri.

UPDATE.
M-au impresionat atât de mult vizita în Colțul Sahistilor si chestia cu Chandra încât am scris un editorial despre.

15/11/2010

Ce a văzut telescopul Chandra?

Asadar, mai sunt vreo sase ore până la marele anunt al NASA. Ce să fie, ce să fie? Ce poate însemna „descoperirea unui obiect exceptional in spatiul cosmic”?

O fi ceva legat de civilizatii extraterestre? O fi vreo planetă care să aibă conditii propice vietii? O fi ceva catastrofic? Sau o fi ceva ce noi, oamenii mărunti, nu vom intelege?

Galaxy Cluster, Quasar 3C 186 Foto: Chandra

Ultima descoperire făcută de telescopul Chandra este Galaxia Cluster, Quasar 3C 186, care se află la 8 miliarde de ani lumină de Pământ. Ceva mai mult de o aruncătură de băt.

UPDATE. Până la urmă a fost vorba despre cea mai tânără gaură neagră neutronică. Din câte am văzut, prea putine agentii de stiri, publicatii sau televiziuni mari au marcat momentul. Poate că nici nu e asa o mare brânză, privind dinspre consumatorul de media. Dar de-un Nobel e posibil să iasă, cine stie?

12/11/2010

Cei mai frumosi ochi din lume (2)

Bine, poate am exagerat un pic, poate că ochii lui Audrey Hepburn nu-s chiar cei mai frumosi din lume si, poate, nici n-au fost vreodată (dar stiu pe cineva care va sustine ideea că sunt, cu argumente!). Dar, trebuie să recunoasteti, ochii acestei frumuseti sunt grozavi!

Secventa* de mai sus e din filmul Charade (1963), în care Audrey Hepburn joacă alături de Cary Grant, Walter Matthau, James Coburn, George Kennedy. Găsiti detalii despre film aici.

Partea de care mă simt un pic stânjenit e aceea în care trebuie să mărturisesc că am ajuns la această imagine plecând de la o postare faină a lui Mihnea. De unde stânjeneala? Păi, ceea ce scrie el acolo e mult mai interesant decât ilustratia. Iar eu, pare-se, m-as fi uitat doar la poze. Hmm, trebuie să repar asta pe blogul celălalt.

*Îi zic asa ca s-o complimentez un pic.

UPDATE.
Am observat că mai exista o postare „Cei mai frumosi ochi din lume”, de aceea asta de acum e (2).

09/11/2010

O privire spre Biserica Anglicană

Intersectia Arthur Verona cu Dionisie Lupu, din Bucuresti, e un loc cu multe minunătii. Una dintre ele e privelistea ce se deschide spre Biserica Anglicană. În vremea studentiei obisnuiam să intru în această biserică de la marginea Grădinii Icoanei. Era ca o evadare din strada cenusie într-o lume aparte, civilizată, asa cum îmi imaginam că e dincolo, în Vestul interzis. Îmi dau seama, acum, că, în „libertate”, n-am mai trecut pragul Bisericii Anglicane din Bucuresti. Nici măcar sâmbătă, când am fost la doi pasi de ea, n-am încercat să mă dau mai aproape. Ceea ce e, întrucâtva, o temă de meditatie.

Biserica Anglicană din Bucuresti, fotografiată sâmbătă, 6 noiembrie 2010, pe la prânz, de la capătul străzii Arthur Verona, colt cu Dionisie Lupu. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

NOTĂ. Am găsit un articol simpatic în Dilema Veche, scris în urmă cu un an.

09/11/2010

Gardul înviat de graffiti

Capătul dinspre Dionisie Lupu al străzii Arthur Verona, din Bucuresti, mai are o zonă graffiti interesantă: gardul de peste drumul fatadei despre care am vorbit aici.

read more »

09/11/2010

O după-amiază de toamnă pe strada Arthur Verona

Cum am fost nevoit să rămân în Bucuresti în weekendul care, deja, e mult în urmă, desi as fi vrut din răsputeri să ajung la Cluj, unde un foarte bun si vechi amic avea nuntă, am zis să îmbin utilul cu plăcutul si mi-am făcut o parte din drumuri pe jos. Pasii m-au purtat prin mai multe locuri, dar abia când am ajuns pe strada Arthur Verona mi-a picat fisa că n-ar strica să fac niste fotografii. Lumina era perfectă: era acel soare de toamnă târzie, care inventează mereu culori noi.
N-am fotografiat oameni si nici copaci (totusi, în câteva cadre apar ceva crengi încă înfrunzite). Am făcut fotografiile cu telefonul, sculă care a fost construită pentru alt scop… Iată ce a iesit:

Fatadă din Bucuresti, aflată la interscetia străzilor Arthur Verona cu Dionisie Lupu, care, de multă vreme, iese în evidentă datorită desenelor graffiti. Am o fotografie a vechiului desen (o caut!), acum e alta, la primăvară probabil că va fi schimbată si asta. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

Fatada de la intersectia străzilor Arthur Verona si Dionisie Lupu, din Bucuresti, văzută aici dinspre Dionisie Lupu (mai precis, de pe trecerea de pietoni de la capătul str. Arthur Verona). FOTO (cu telefonul, într-o zi de sâmbătă, 6 noiembrie 2010, pe la prânz): Călin Hera

UPDATE. Am găsit fotografia despre care vorbeam mai sus. E făcută astă-iarnă, în luna februarie.

Fatada de la intersectia străzilor Dionisie Lupu si Arthur Verona, fotografiată iarna de un fotoreporter EVZ

05/11/2010

Mă las de fumat

„Mă las de fumat”. Spunând asta, bărbatul de 40 de ani vrea să dea o dovadă de caracter, de forţă interioară. Ştie că a te lăsa de fumat e, înainte de orice, o probă de voinţa, dincolo de orice plasturi cu nicotină, de orice gumă de mestecat sau ţigări electrice. „E o luptă cu mine însumi”, îşi spune, cu hotărâre, bărbatul de 40 de ani. „E alegerea mea, e dovada că sunt un om puternic”.
Apoi îşi aprinde prima ţigară din viaţă. „E ultima”, mai spune, apoi tuşeşte îngrozitor.

Reclamă la ţigările Marlboro din presa americană a anilor '50-'60. Incredibil, nu-i aşa? Şi deloc, da' deloc, corect politic...

NOTĂ. Am mai publicat acest PA – de recitit comentariile!. Am zis să-l readuc aici ca să punctez finalul unei etape viu disputate a concursului de proză arhiscurtă Cinci săptămâni în palon.

04/11/2010

Dreptul copiilor de a minti

Aflându-mă eu într-un grup de oameni care discuta despre una-alta, cineva a spus, la un moment dat, că niste tipi din Iasi au avut o idee super, pe care au implementat-o deja: carnetul de note electronic. Ce se întâmplă? Şcolarii îşi primesc notele şi pe computer, în paralel cu documentele clasice, iar părinţii primesc zilnic, pe telefoanele mobile, SMS-uri cu rezultatele copiilor (am citat dintr-un articol publicat în Evz).

Cei cu care vorbeam erau încântati că, atunci când moda va ajunge în Bucuresti, copiii lor nu isi vor mai putea ascunde notele – nu vor mai avea secrete fată de părintii lor (sau, măcar, situatia lor scolară va fi la liber pentru părintii atenti la tot si la toate).

Am o altă opinie. Eu cred în dreptul copiilor de a minti. Să ne întelegem: prefer, ca părinte, să stiu ce face copilul meu la scoală. Ideal e să discut cu el despre asta în fiecare zi. Nu ca un bau-bau. Trebuie să descoperim împreună plăcerea de a învăta, omenescul de a gresi. Trebuie, în acelasi timp, să accept că fiul meu si fiica mea au personalitati proprii. Nu sunt niste prelungiri ale mele.

Dacă eu, părintele lor, nu am reusit să le câstig încrederea, nu le pot fi prieten, atunci e vina mea. Dacă ei mă mint, o fac pentru că eu îi oblig să mă mintă. Copiii mei sunt perfecti, atunci când se nasc; pentru minusurile ulterioare eu am o vină importantă. Dacă ajung să fac politie cu copiii mei, s-a dus naibii toată legătura tată-fiu. Asa cred.

Etichete: , ,
22/10/2010

Ce trebuie să aibă o proză arhiscurtă

Cu prilejul votării celor mai bune/populare PA-uri ale etapei a doua a concursului „Cinci săptămâni în palon” (etapa „O gazdă perfectă”), i-am rugat pe cei care au votat să spună ce si, mai ales, de ce.

Scriem PA-uri împreună de mai multă vreme, dar am discutat prea putin despre ceea ce credem că trebuie să fie un PA bun. Ce face dintr-un text de 500 de semne o proză arhiscurtă de calitate?

Răspunsuri posibile sunt mai multe. Gina a dat un răspuns sincer: pentru că-mi place.

read more »

20/10/2010

Ce trebuie să faci într-un meci de fotbal

Cei de la CFR Cluj au învătat, în fine, care e secretul succesului în fotbal: să dai mai multe goluri decât adversarul. Odată lectia învătată, mai e de lucrat un pic la astersic: golurile trebuie date în poarta adversarului.

E o glumă amară, desigur. Personal, mi-a plăcut destul de mult cum a jucat CFR aseară, la Munchen. Chiar m-am mirat, azi dimineată, când câtiva colegi m-au felicitat pentru joc. :). Pot spune „dacă era Muresan nu se întâmplau atâtea belele”. „Dacă era Y. Kone, hehe”. „Dacă dă si Traore gol când e singur cu portarul” si altele. Una peste alta, e bine. Adică, vorba aia, clujenii nu s-au făcut de râs.

Pentru că despre asta e vorba, ăsta e locul nostru în lume: trebuie să nu ne facem de râs. E, uite, Bayern s-a făcut de râs (cică), în fata a vreo 60.000 de spectatori, si a băgat la tescherea încă 3p, bănutii cuveniti si calificarea mai departe. Deci, despre ce vorbim?

15/10/2010

Phishing la drumul mare

E greu de crezut, dar încă se încearcă scheme d-astea. Iar dacă se încearcă, înseamnă că sunt oameni care, cum se zice, pun botu’.
Despre ce e vorba?

Probabil că multi ati primit deja mesajul de mai jos, din care citez: „Dupa ultimele calcule ale activitatii dumneavoastra anuale am stabilit ca va sunt eligibile pentru primirea unei rambursari a impozitului in conformitate cu sectiunea 501 (c). Valoarea impozitului returnat este de 473,27 RON. Va rugam sa ne trimiteti cererea de rambursare a impozitului si sa asteptati 6-9 zile pentru verificarea datelor introduse.”
Semnează un anume Cristian Marin, sef serviciu de comunicare si relatii publice, din cadrul Ministerului finantelor.

Sună bine? Sună, cum nu?

Dar asta cum sună?
Pentru a accesa formularul de plata va rugam sa va completati datele aici”, si e dată o adresă web . Pagina care se deschide seamănă cu cea a Ministerului finantelor publice (adresa corectă e mfinante.gov.ro, adresa copiata e mfinante.ro). În fine, cei care au apucat să intre acolo înainte ca siteul să fie raportat pentru phishing erau îndrumati să indice un cont în care să le fie virati banii, numărul cardului si codul de securitate al cardului :))

Grădina e mare. E mare grădina.

Etichete: , ,
07/10/2010

Eu sunt Zâna Măseluţă

Dacă, Doamne-fereşte, aş cădea azi pe stradă şi mi-ar umbla ăştia prin buzunare să afle cine sunt şi pe cine să anunţe despre tragedie, ar zice: „Dar asta e Zâna Măseluţă! Cum naiba?!”. Am descoperit, într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de prin luna martie (când era frig), un dinţisor şi o măseluţă. În portofel am un buzunăraş secret în care, aţi ghicit, sunt trei dinţişori mici, albi, curaţi. Nu i-am furat, sunt ai mei. I-am plătit. I-am adăpostit în locurile despre care pomeneam mai sus în toiuri de noapte. Nu puteam să-i arunc, nu puteam să-i las la vedere.

Un lucru vă rog: nu le spuneţi copiilor mei că eu sunt Zâna Măseluţă! Atunci când, poate, vor citi ei înşişi aceste rânduri, vor fi suficient de mari încât să înţeleagă (oricum, au, deja, bănuieli şi întrebări uneori prea precise).

P.S. N-am pomenit nimic, aici, despre Moş Crăciun!

06/10/2010

Fata în braţe la tata

Familia de sub curcubeu (detaliu) - desen de Carina (6 ani)Familia îi are în centru pe fetită, stând în bratele tatălui ei, în acest desen făcut la grădinită de Carina (6 ani)

Acesta este un detaliu dintr-un desen un pic mai amplu, Familia de sub curcubeu, făcut la grădinită de Carina (aproape 6 ani). Da, am pus mâna pe desen si l-am scanat, ca să-l aduc aici. Mă emotionează.