E bine să întâlnești femeia potrivită în locul potrivit, la momentul potrivit. Cei patru prieteni par a fi descoperit Povestea de Dragoste Perfectă. Ciocnesc. Se bucură. Și totuși, își beau seara într-o cârciumă, în loc să fie cu femeia potrivită. Unul o întâlnise la locul potrivit, dar nu era momentul. Pentru altul, momentul fusesese tocmai bun. Locul, nu. La al treilea: loc ideal, moment propice, dar… “Nu era femeia care credeam că e.”
Ilarion tace. „Problema a fost la mine. Nu eram eu ăla”.
Era odată o țară ai cărei locuitori, visători de felul lor, care trecuseră de-a lungul istoriei prin multe încercări și dezamăgiri, prin evenimente care începeau aparent bine și se terminau inevitabil prost, dezvoltaseră o filozofie a preludiului, în care satisfacția supremă consta în pregătitul lucrurilor, al întâmplărilor din viața de zi cu zi.
Dl. Lică trăiește încercând să se delecteze cu fiecare oră din viață. Ar fi hilar să pretindă că se delectează cu fiecare minut sau chiar secundă. S-ar păcăli în primul rând pe el însuși. Și nu e genul. În schimb, dl. Lică știe foarte bine că fericirea poate dura uneori doar o clipă, iar alteori îți trebuie ani să conștientizezi că ai trăit cu adevărat acea clipă. Dar asta e o altă poveste. Acum, dl. Lică trebuie să îi răspundă lui Ilarion la întrebarea dacă „după” mai este ceva și dacă da, ce? Trebuie să mai fie, explică dl. Lică, altfel n-ar avea rost. Dar dacă nu mai e nimic?, insistă Ilarion. Că n-ai de unde să știi. Hm, zice dl. Lică, și dacă n-ar mai fi nimic, tot ai mai rămâne o vreme în gândurile celor care își vor aminti de tine. Ceea ce poate fi deopotrivă fain și riscant, fiindcă totul devine subiectiv. Degeaba faci, dacă supraviețuitorul tău nu a priceput sau a înțeles grești. Dar eu am noroc, a mai spus dl. Lică și l-a privit pe Ilarion în ochii. Iar ochii albaștri ai prietenului său mai tânăr au scânteiat în fel aparte.
Afiș mare pe coloanele de la cea mai nouă stație de metrou: s-a pierdut o femeie în vârstă de 87 de ani. Fotografia alb-negru a unei doamne apatice surprinde un ușor licăr în ochii femeii. Sau o eroare a copiatorului. O cheamă Olimpia și ține mâna stângă în poală. Are un inel subțiat, cu o piatră frumoasă, nefiresc de frumoasă.
fără mine probabil că
ai tăia apa de la robinet
(te-am văzut facând asta)
ai tăia felii de aer din ce în ce mai subțiri
mai subțiri ca zâmbetul care ți-a înghețat atunci pe buze
și a tăiat
și a început să ningă în luna martie târziu
(cu blândețe)
ca-ntr-o deplină nesăbuință
Atunci când sunt acasă, vreau să scriu și am nevoie de un declic, deschid un volum de versuri al lui Ion Mircea. De exemplu, volumul Istm. Funcționează de fiecare dată. Îmi priește. Mie îmi. Atunci când nu sunt acasă… La mine a funcționat când am văzut filmul Paterson, al lui Jim Jarmusch.
Francesco Totti. Omul ăsta a făcut ceva. A însemnat ceva. A pus preț pe munca lui. A primit aplauze pentru munca lui. Talentul? Bineînțeles. Dar în cazul celor care într-adevăr contează mai e un schepsis. În afară de clasicul 99% muncă.
În gospodăriile de la țară e desemnat câte unul care să taie găinile (când le vine rândul). În principiu, bărbatul. Femeile sunt mai miloase. Eu cred că și bărbaților le e milă. Și ei se întâmplă să se mai atașeze de una, de alta. Însă bărbații trebuie să pară puternici. Neclintiți. Preciși.
Din biroul alăturat se aud zgomote ciudate: scaune scârțâind, pereți scârțâind, hârtii foșnind, zgomot de cești, voci în șoaptă, cu câte un ton mai ridicat, uși închise cu sfială. Pe sub ușa înaltă, albă, închisă, se strecoară o lumină albastră, care poartă toate aceste zgomote. Din câte știu, nu e nimeni dincolo.
Momentul acela în care ajungi târziu acasă, parchezi câș, ieși din mașină și îți dai seama că plouă (de aceea porniseră să se miște, pe parbriz, ștergătoarele). Și în loc să grăbește pasul spre scara blocului, te oprești, îți dai capul pe spate, întinzi mâinile și te lași udat până la piele de stropii reci, proaspeți. Și respiri.