Francesco Totti. Omul ăsta a făcut ceva. A însemnat ceva. A pus preț pe munca lui. A primit aplauze pentru munca lui. Talentul? Bineînțeles. Dar în cazul celor care într-adevăr contează mai e un schepsis. În afară de clasicul 99% muncă.
Omul ăsta a pus osul la bătaie, și-a iubit locul. Și „locul” a ajuns să îl iubească. „Locul” s-a bucurat să aibă un Totti și, este probabil chestie de civilizație, a înțeles că Totti înseamnă toți. Chiar dacă Totti e numai unul.
Iar Totti, fotbalistul, atunci când s-a sacrificat, nu a simțit că se sacrifică. Nu a pretins aplauze. Le-a primit pur și simplu. Iar la final a plâns. Împreună cu zeci de mii de oameni, veniți în tribune la ultima întâlnire, și cu milioane și milioane și milioane, care s-au uitat la televizor sau au văzut clipurile de pe YouTube.
De ce au plâns cu toții la ieșirea din arenă a lui Totti, inclusiv aceia care până acum nu au auzit măcar despre el? Pentru că au înțeles. Au văzut. Au simțit. Pentru că toți sunt oameni. Sunt ființe vii. Și plânsul lor, atunci, în acele momente, nu a fost mimat. A fost pe bune.
Totti a făcut o reverență în fața tuturor. Și nimic nu a fost fals.
Există un punct în care prostul și deșteptul se pot întâlni. Și se pot simți bine împreună. Se numește emoție. După acel moment, prostul rămâne prost, desteptul rămâne deștept, dar amândoi au adus, la plecarea lui Totti, un omagiu emoției și au înțeles cât de minunată este viața. Prostul uită, deșteptul ține minte. Totti e pentru toți.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns