Fluture uriaş fotografiat într-o benzinărie pe Dealu Negru. Foto: Călin Hera
Aterizase, cine ştie când (dar relativ recent). Părea un planor colorat decent, în mijlocul asfaltului cenuşiu. Copiii s-au bucurat: e de jucărie! A rămas nemişcat până când m-am dus după aparatul de fotografiat. La fel, vreme de trei bliţuri. La fel, studiat atent de copii. Nu, nu e de jucărie. Dar de ce nu mişcă? Mi-a plăcut să cred, la plecare, că totuşi s-a mişcat, înainte de a deveni desen pe asfalt.
În alte zări de soare pline sunt fete şi băieţi care te îmbie. Uneori, ajung să te tragă de mânecă, la propriu (păstrând decenţa).
Socoteala patronilor de terase de pe litoralul românesc e simplă şi se poate reduce la 9 cuvinte: cât ieftin pentru mine, cât mai scump pentru client. Sau la unul singur: tun.
Sincer, cred că mulţi dintre cei care
Celebra cafenea hunedoreană, în care n-am mai intrat de 25 de ani. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Am fotografiat zilele trecute un loc cu o rezonanţă aparte pentru mine. Aici am fost prima oară al o cafea, aici am văzut prima oară că în cafea se poate pune rom (sau votcă), aici am înghiţit fum de ţigară cu nemiluita, fără să zic pâs, fiindcă eram junior şi mă uitam la ei, ascultându-i cu gura căscată. Aici se bea cafea (şi se bea orice) în picioare. Nici nu mai ştiu cum se numea cafeneaua asta pe vremuri. Ştiu doar că toată lumea îi zicea „La Varice” şi, iată, aşa i-a rămas numele (presupun că acum e „privatizată”). Se află în Hunedoara, aproape de fosta cantină (acum degradată şi închisă), şi veneam aici, uneori, după furtunoasele şedinţe ale cenaclului literar Lucian Blaga, păstorit de Eugen Evu.
Atunci când plouă şi tu ai vrea să fie soare, atunci când e frig şi tu ai vrea să fie cald, atunci când fulguieşte şi tu ai vrea să viscolească (sunt şi d-ăştia!), atunci când tocmai s-au copt cireşele şi ţie ţi-e poftă de struguri, atunci când…, în fine, aţi prins ideea, ei, bine, atunci când toate astea se întâmplă (sau doar unele dintre ele), există o oarecare probabilitate ca de vină să nu fie încălzirea globală.
Tren pe câmpie, prin judeţul Vaslui. Foto: Călin Hera (iulie 2011)
Trecea pe acolo. Agale. Ştiaţi că acum trenurilor personale li se zice accelerate, deşi merg mai încet decât pe vremuri?
Dar peisajul era fain, zău aşa!
Dl. Lică se blochează (inexplicabil) atunci când, în loc să-i răspundă la telefon destinatarul apelului „intră” căsuţa vocală. În urmă cu mulţi ani a avut şi el un robot telefonic (adus din America), montat la aparatul fix de acasă. Avea o noimă, fiindcă pe vremea aia nu existau telefoane mobile (abia-abia apăruseră pagerele). Dar acum, când toată lumea are cel puţin un telefon la purtător, ce rost are să laşi un mesaj. Cine îşi mai ascultă mesajele, când poate să răspundă la telefon sau să nu răspundă!?
Cuib de guguştiuc la fereastra unui bloc bucureştean. Foto: Călin Hera (2011, august)
Dl. Lică (întors acasă după un concediu prelungit) a descoperit un cuib de guguştiuc la fereastră. Cum uitase să-şi plătească abonamentul la cablul TV, a găsit de cuviinţă să privească la un alt fel de Animal Planet. A observat că guguştiucul-mamă (guguştiuca) a stat aproape neclintită în ciub, cu ochii rotunzi şi umezi, dilataţi, în toată perioada de arşiţă, în care soarele a bătut pe faţada blocului. Abia când a plecat a văzut dl. Lică un pui (cam bleg şi cam pestriţ) în cuib. Oare guguştiucii îşi fac cuib la ferestrele oamenilor buni?, s-a întrebat dl. Lică, cochet.
În mijlocul unor dezbateri aprinse despre bucuria de a trăi în România, unul dintre participanţi a aruncat provocarea: care sunt principalele cinci neajunsuri?
La început s-a făcut linişte. Toată lumea era nemulţumită, dar tuturor le era greu să enumere. Treptat, s-au ambalat, şi-au luat vorba din gură. Cinicii au tras concluzia: principalul neajuns e că românii se lamentează prea mult şi altceva nu mai apucă să facă.
Până acolo, însă, a rezultat că neajunsurile ţin de fibra poporului român, că, dacă n-ar fi existat, Mioriţa ar fi trebuit inventată (pentru că descrie) şi apoi radiată urgent (fiindcă influenţează, e ca un blestem, ca o marcă).
Principalele neajunsuri/metehne ar fi (într-o ordine întâmplătoare):
Atenţie, se vând mături! FOTO: Dan Necşa (iulie 2011)
La capătul unei scurte călătorii la Horezu (şi prin împrejurimi), au rezultat şi câteva fotografii care descriu un peisaj urban-rural, aşa cum sunt foarte multe aşezări din România. Fotografiile au fost făcute de bunul meu prieten Dan Necşa, care are un ochi proaspăt. Sau, poate, doi.
Mai jos, o colecţie de fotografii din această serie.
Cruci trimise la lemn vechi la marginea cimitirului din Romanii de Sus, judeţul Vâlcea. Foto: Călin Hera (2010). P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Mie-mi place floarea-soarelui, cel mai mult, atunci când e pe câmp şi se trezeşte, dimineaţa, se pală repede pe ochi şi priveşte repede spre Stăpân. E un amestec de culoare, puritate, supunere şi voioşie care nu poate da greş. Cred că oricui îi place.
Nu mă puneţi să sparg seminţe de floarea-soarelui (nici la meci). Nici uleiul nu e marea mea slăbiciune, poate de când, în copilărie, a trebuit să spăl într-un lighean mare, vreo 60 de sticle de ulei.
Dar floarea-soarelui, faza pe câmp, mă dă gata.
Am primit filmuleţul de mai jos. Desigur, e dintr-o campanie la Diet Pepsi. Impresia e puternică: te lasă mască. Primul gând e că avem de a face cu un fake. Dar cum l-au făcut? S-au pretat cei de la Pepsi să promoveze un fake? Dar hai să vă las să vedeţi filmuleţul (vizionat deja, de la începutul lui aprilie pâna azi, de aproape 4 milioane de oameni).
Panou publicitar (amplasat în Rond Baba Novac) pentru Sun Plaza, un mall din Bucureşti. FOTO: Călin Hera
Am întâmpinat dificultăţi să citesc din prima ce promovează ăştia. Apoi m-am prins: Sun Plaza e o destinaţie de senzaţie! Dar cine i-o fi învăţat să scrie în halul ăla litera „S”??? Dacă putem admite că există vreun font atât de idiot, mă întreb: oare de ce oare e, totuşi, folosit? Acest „S” seamănă, mai degrabă cu un „Z” de mână din scrisorile bunicilor sau cu un „G” mic de mână.
Să ne înţelegem: nu-s mânios ;). Dar mă mir. Dacă voiau să mă prindă, să descopăr printr-un exerciţiu minim de inteligenţă ce vrea să spună autorul, puteau s-o facă în fel şi chip, nu să inventeze litere (dar pun pariu că nu ăsta a fost scopul, să inventeze litere!).
Mă încăpăţânez să vă provoc, iar şi iar, să-mi spuneţi dacă ştiţi ceva despre asta. Se află, acolo, o bună parte a copilăriei mele fermecate de lecturi.
Fotografia unei reclame Vodafone mâzgãlite, afişată pe un stâlp din staţia de metrou Dristor 1, Bucureşti. FOTO: Călin Hera
Toată lumea îi ştie pe „actorii Vodafone” (mult mai simpatici în primele serii de reclame!). Personal, o bună bucată de vreme îi ştiam pe cei doi băieţi şi pe fată, dar trebuia să fac un efort ca să-mi amintesc la ce făceau reclamă.
Acum, prin repetare obsesivă, cred că a intrat în capetele tuturor ideea că ei (mai mult „băiatul” şi „fata”) au devenit un fel de imagine Vodafone (dar pun pariu că destui consumatori încă ar răspunde ezitant: ăăă, Cosmote? a, nu, Vodafone!).
Om, pictură în ulei de Ion Dumitru (19.7 x 24 in. / 50 x 61 cm)
Aşa cum anunţam în urmă cu vreo 2 (doi) ani, caut un tablou de Ion Dumitru, pe care nu vi-l pot arăta, ci doar, într-un fel, descrie. Văd că google (care e plin de articole despre un politician mărunt) ori wikipedia nu-s prea darnice, deci apelez tot la voi, dragiimeiprieteni; poate, poate, mă ajutaţi să apuc de un capăt de fir.
Dacă tablouri ale lui Ion Dumitru am văzut în 1987, la Bacău, pe pictor l-am cunoscut abia
Călin Hera. PA-uri şi mirări 