Peisaj urban. Bârlad, 2011. Foto: Călin Hera
În mijlocul unor dezbateri aprinse despre bucuria de a trăi în România, unul dintre participanţi a aruncat provocarea: care sunt principalele cinci neajunsuri?
La început s-a făcut linişte. Toată lumea era nemulţumită, dar tuturor le era greu să enumere. Treptat, s-au ambalat, şi-au luat vorba din gură. Cinicii au tras concluzia: principalul neajuns e că românii se lamentează prea mult şi altceva nu mai apucă să facă.
Până acolo, însă, a rezultat că neajunsurile ţin de fibra poporului român, că, dacă n-ar fi existat, Mioriţa ar fi trebuit inventată (pentru că descrie) şi apoi radiată urgent (fiindcă influenţează, e ca un blestem, ca o marcă).
Principalele neajunsuri/metehne ar fi (într-o ordine întâmplătoare):
– Necinstea. Românii nu sunt cinstiţi nici cu ei înşişi, nici cu ceilalţi. Li se rupe. Cinstea nu se mai află (dacă s-a aflat vreodată) printre valorile de bază. Atunci când cineva înapoiază un portofel găsit, sar televiziunile pe el: e subiect de ştire! Cuvântul dat nu mai are valoare, s-a dat cinstea pe ruşine.
– Lipsa respectului de sine. Prea mulţi români au învăţat că trebuie să supravieţuiască, nu contează cum. Aleg să trăiesc urât în loc să mor frumos, spun prea mulţi puternici ai zilei. Dacă tu nu te respecţi, nici alţii n-o fac.
– Hoţia. Foarte mulţi se ghidează după principiul Hoţul neprins e negustor cinstit şi, cum vecinului îi merge foarte bine furând, iau asta ca model, că doar nu i s-o întâmpla chiar lui să fie prins (şi dacă e prins, ce, îi iau boii de la bicicletă?).
– Disperarea, care e vizibilă atât la cei care dau tunuri (în dauna celorlalţi), după principiul arhicunoscut al hotelierilor de pe litoral (am sezon doar trei luni, trebuie să-mi scot pârleala pentru un an întreg), cât şi a celor amărâţi, săraci, care se blochează în neputinţă şi se complat, devenind umili sau agresivi.
– Prostia, care e bine că nu doare, altfel ar fi şi mai mulţi văicăriţi pe străzi, prin oraşe şi sate, în studiouri TV.
– Încruntarea, care derivă din toate cele de mai sus şi care face atmosfera neprielnică traiului decent, civilizat.
– „Descurcăreala”, care explică miracolul românesc: salarii mult mai mici ca în Occident, preţuri pentru produsele de bază mult mai mari
– Aruncarea vinei pe ceilalţi, în general pe străini (de la migratori la fanarioţi şi, mai nou, la asiatici)
– Neaplicarea legilor; pe lângă că sunt făcute (anume?) prost, nici nu se respectă, de sus până jos
– Generalizarea; la noi totul e rău, în străinătate totul e bun, ăsta e un dat cu care nu te poţi lupta
– Tipul de modele promovate la nivel social, tipul de lider politic pe care societatea romaneasca e capabila sa il creeze
– Amoralitatea. „Parcă suntem un neam ce n-a văzut în viaţa lui biserică – şi scriu asta cu responsabilitate de agnostic, care însă ştie că morala pe lumea asta vine din religie. Nu contează felul de biserică, importante sunt regulile alea de bază pe care ţi le cântă orice popă, indiferent de sutana lui, şi ţineţi minte că trebuie să faci ce zice popa, adică să nu furi, să nu minţi, să-ţi respecţi aproapele, să nu ucizi, lucrurile de bază” (Ovidiu).
– Neîncrederea. „Nimeni n-are încredere în nimeni şi nimic. Nu se fac lucruri împreună, de teama înşelăciunii” (Ovidiu).
– Invidia. „Povestea caprei vecinului ne reprezintă, poate, mai mult decât cea a Mioriţei” (Ovidiu).
Fireşte, lista rămâne deschisă. Vă aştept părerile.
NOTĂ. Discuţia a avut loc în Pahico.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 