Archive for ‘Amintiri’

05/02/2010

De la Baleia la Pietrele (2)

Urmare de aici.

În mod normal, drumul de la Baleia la Pietrele se face în vreo 9 ore. Vara. Iarna e nerecomandat.


Fotografia asta am găsit-o pe alpinet. A fost făcută de Simona Martin (desigur, la mult timp după întâmplarea relatată aici, dar e ceva în această fotografie care îmi aminteşte senzaţia de atunci)

Drumul a început bine. Un urcuş uşor, glume de dimineaţă, o geană de răsărit de soare, după vreo 20 de minute. Cărarea fusese bătută, întrucâtva, de unul dintre cei doi salvamontişti, cu o zi înainte. Asta, până la un punct. Când erau deja suficient de departe de cabană au văzut primele urme de urs. Copilul, rămas un pic în urmă, şi-a dat seama că băieţii-bărbaţi dinaintea lui şuşoteau ceva, dar nu ştia ce. Se opriseră la sfat, dar atunci când i-a ajuns, aceştia au pornit la drum, lăsând în urmă un fum uşor de ţigară.

Pe când erau deja destul de aproape de Şaua Vârfului Mare, copilul aflase că urmele de urs desenau cărarea pe care ei o urmau. Se pornise viscolul, binişor. Stăteau aproape unii de alţii. Velicu era primul, copilul al doilea, iar în spatele lui era Fara. Urmele de urs erau foarte proaspete. Îţi dădeai seama de asta văzând că, după câţiva paşi, propriile urme în zăpadă erau aproape şterse de vânt.

La un moment dat, cam pe la ultimul pâlc de jnepeniş, s-au oprit. Oficial, era timpul pentru micul dejun. Un alt motiv erau rafalele de vânt, înteţite într-atât încât copilul a fost ascuns printre crengile de jneapăn şi sub rucsacul greu al lui Fara. Abia azi, după treizeci de ani, copilul de atunci, care s-a făcut băiat mare, se gândeşte că, poate, ochiul ager al lui Velicu văzuse vreo coadă de urs pe care gândise că e mai înţelept s-o lase să se îndepărteze.

Micul dejun a fost bizar. Considerat atunci, nu se ştie de ce, de neatins la început, delicios mai apoi: felii groase de mămăligă tare unse cu magiun de prune!

Etichete: , ,
05/02/2010

De la Baleia la Pietrele (1)

Provocat de Romeo, am promis, la un moment dat, că voi povesti asta. O fac acum, asa cum îmi aduc aminte.

Avea zece ani.
– Vrei la munte cu Fara şi cu Velicu?, l-a întrebat taică-său.
– Vreau.
Îi plăcea cu Fara, salvamontistul cam uşchit, care îl învăţase să schieze. Iar când erau amândoi, Fara cu Velicu, te spărgeai de râs.
Era cu două zile înainte de Crăciun. Au urcat la Baleia. Nici picior de turist, prea puţină zăpadă pentru schi.
– Vom trece la Pietrele, a spus Fara.
– Vă aştept acolo de Crăciun, a zis tatăl.

În seara de Ajun au tăiat un brăduţ din pădure şi l-au împodobit cu ce aveau prin cameră: câteva mere, ghemotoace de hârtie şi o pereche de ciorapi frumos coloraţi. Au luat nişte cartofi dintr-un morman de lângă cabană, de lângă parcare (cabanierii coborâseră în Pui). I-au fiert, au pus nişte margarină. Aveau un gust ciudat. Abia după câţiva dumicaţi şi câteva strâmbături bine mascate, au recunoscut deodată, copilul şi cei doi nebuni:
– E o porcărie!
În realitate, pe mormanul cu pricina cursese, probabil, ceva ulei ars sau motorină de la tractorul care urca, uneori, să aprovizioneze.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, şi-au luat rucsacii în spate şi schiurile pe umeri şi au plecat spre Pietrele. Pe vremea aceea nu existau clăpari. Norocul lor!


Fotografie a ceea ce a rămas din Cabana Baleia, găsită aici.

Etichete: , , , ,
23/01/2010

Amintire cu poeme

Am descoperit ceva, un lucru care m-a pus pe gânduri. S-a întâmplat în urmă cu 21 de ani. Mai precis, la sfârsitul anului 1988. Publicasem un grupaj de poezii în revista „Amfiteatru” (redau mai jos un facsimil – versurile cu pricina vi le-am prezentat, aproape pe toate, de-a lungul timpului).

 

Fusesem felicitat. Primisem si niste bani. (Apropo, am primit în mână cam jumătate din suma de pe hârtie, pentru că „stii, suntem în renovări prin redactie, nu vrei să contribui si tu ca să dureze mai putin si să fie mai bine?”. Am acceptat fără discutie, eram entuziasmat de companie…)

Două-trei săptămâni mai târziu, am îndrăznit să mai propun trei poeme:
adună-ti
pădure de mesteacăn
poem pe prund

„Sunt bune”, mi-a zis Radu G. Teposu, „dar te sfătuiesc să nu le publici; ar fi un pas înapoi”. Mi-am luat hârtiile, le-am aruncat într-o geantă si am plecat. Nu eram supărat, nu eram dezamăgit, simteam că am învătat ceva important. Însă nu mai stiu ce.

16/01/2010

Flegma locotenentului Mitran

„Soldatul românesc…”, începe ofiţerul a spune, dar vede că plutonul râde, de parcă ar fi dat o comandă greşită. Atudorei îi face semn cu ochiul, cum că Ardeal iar l-a luat peste picior.
– Faci mişto, bă? Ai călcat într-o flegmă de şmecher, soldat?, se apropie de Ardeal, pe jumătate ameninţător.
Atudorei şi negriciosul se pun să râdă. Pe rând, lăţesc zâmbete şi ceilalţi. „Hehe, mi-a ieşit poanta asta”, îşi zice locotenentul Mitran. Apoi scoate din tocul pistolului o ţigară. Şi pufăie, înţelept.

NOTĂ.
Am făcut acest PA adineauri pentru că n-am mai scris de prea multă vreme pentru „Servesc patria” şi fiindcă am vrut o prospătură veche pentru concursul de pe trilema.

Etichete: ,
06/01/2010

Ursus tare

Am fotografiat acest raft într-un minimarket din Sidari, Corfu. Naiv fiind, îmi împlântasem undeva ideea, psemne greşită, că Ursus e un brand românesc. Mă obişnuisem cu eticheta şi, patriot nevoie mare, obişnuiam să cumpăr, uneori, Ursus. Când am vâzut eticheta sticlei de votcă islandeză, produsă în Olanda, m-am pleoştit…

Şi nu, n-am cumpărat, le cer scuze celor care mă vor certa. (Nu pot spune că regret, dar nici nu mă laud cu asta.)

Există şi un videoclip, cam slăbuţ.

03/01/2010

Ovidiu Băjan. Poet

Am amânat, nu stiu de ce, foarte mult ceea ce mi-am propus de mai multă vreme să fac: să vi-l prezint pe Ovidiu Băjan.

L-am cunoscut în vremea liceului. De la un moment dat, am ajuns să frecventăm acelasi cenaclu literar, „Lucian Blaga” îi zicea, cenaclul lui Evu Eugen Evu.

Cenaclul literar Lucian Blaga - Hunedoara

Ovidiu Băjan e ultimul din dreapta, rândul de sus. Eugen Evu e tipul cu cravată, rândul de jos. Nu stiu ce mai face Lucian Murărasu (al doilea din stânga, sus). Nu mai stiu nimic de multi… P.S. Eu nu apar în această fotografie, cred că a fost făcută după ce am plecat din Hunedoara.

Ovidiu Băjan e ultimul din dreapta, rândul de sus. Eugen Evu e tipul cu cravată, rândul de jos. Nu stiu ce mai face Lucian Murărasu (al doilea din stânga, sus). Nu mai stiu nimic de multi…
P.S. Eu nu apar în această fotografie, cred că a fost făcută după ce am plecat din Hunedoara.

Atunci când ni l-a prezentat, Evu ne-a spus că e un luptător. Suna a lozincă, dar mi-a plăcut cum sună. Ulterior am aflat că Ovidiu era luptător la prorpiu, la clubul sportiv Constructorul sau Metalul. Era un tip scund, jovial, care strângea mâna puternic. Nu eram nici eu prea înalt, dar l-am privit un pic de sus. Apoi i-am citit poeziile. Doamne, câtă poezie era acolo!

Apoi au trecut anii. Eu am plecat din Hunedoara, la Bucuresti, iar legăturile cu viata literară de acolo s-au subtiat. În ultimii ani, m-am reîntâlnit cu Eugen Evu, care e într-o efervescentă creatoare de invidiat. Ne tot promitem să stăm mai mult de vorbă. Scoate cel putin o revistă si cel putin două cărti anual.

Mi-a vorbit, cât am apucat, despre vechii prieteni. Am aflat că Ovidiu a plecat din România. Mi-a trimis câteva poezii de-ale lui, pe care l-am ajutat să le urce în editia online a revistei Provincia Corvina. Mi se par remarcabile.

Reproduc aici un poem marca Ovidiu Băjan ale cărui versuri mă bântuie uneori, le îngân si-mi plac mereu:

(dintre păsări au rămas frunzele)
* *
*

Dintre păsări au rămas numai frunzele
Să îi fie toamnei tandru giuvaer
Amfora luminii îşi picură tristeţea
Vâlvătăile ierbii au ajuns până în cer

Somnul poetului se întoarce în maci
Şi clorofila iubito în irişii tăi
Îngerii preschimbaţi în castane fac tumbe
Va veni ploaia şiroind pe surpatele căi

Cineva a risipit îmbrăţişările fluturilor
Adună pietre în coşul pieptului meu
mi-e dragă toamna dar în aceasta e parcă
toată indiferenţa lui Dumnezeu.

Mai găsiti:

30/12/2009

Fotografia de după PA

Am găsit fotografia pe care trebuia să o atasez acestui PA. E ceea ce am văzut atunci, când am iesit din biserică (biserica din satul Romanii de Sus, de lângă Horezu)

Etichete: , ,
30/12/2009

1989. Răguseală

22 decembrie
Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la Deva, trec pe la I., mătusa mea, care ar trebui să plece azi în Germania. A trecut de la faza de teamă de ce va fi la cea de nerabdare. Nerabdarea de a vedea ce se întâmplă în tară. În orice caz, îmi mărturiseste ca si-a anulat plecarea. Singura grijă e pentru fiica ei (varisoară-mea are 11 ani): dar dacă Ceausescu înăbuse ceea ce pare că s-a pornit si se închid granitele? E drept, pasaportul pe care l-a primit îi conferă, totusi, o oarecare sigurantă.

Tu ce zici să fac?, mă întreabă. Stai, îi zic. Simt eu că va fi bine.

Apoi fug la autogară, unde mă întâlnesc cu Tibi. Discutia cu Dragos e scurtă, între două autobuze. Greva din combinat, despre care auzisem dimineata, de la tata, a evoluat în adunarea oamenilor, cu scopul de a porni spre centru. La Deva, văd deja oameni adunându-se. În autobuzul de Hunedoara, oamenii sunt surescitati. Vorbesc între ei. În soaptă, dar vorbesc. Despre ceea ce li se întâmplă.

De la autogara din Hunedoara, mergem o bucată de drum cu coloanele de muncitori. Fug acasă să aflu vesti. Florin, de la Resita, telefonase ca să spună că acolo e deja revoltă. Aflu despre împuscăturile de la Bucuresti. Aflu despre fuga lui Ceausescu. Iustin e răgusit.

Nu pot sta în casă. În centrul vechi, in fata partidului, e lume multă. Ne îmbrătisăm. Stau mult asa cu Laura. Ne amintim de manifstele noastre, din urmă cu un an. Studentii veniti de la Timisoara sunt cei care animă multimea. Îngenunchem în memoria celor căzuti. De zeci de ori. Spunem rugăciuni. Multi oameni dau doar din buze. Florin I., răgusit, agită un steag. De la balconul partidului iau cuvântul o droaie de oameni.

Înainte de miezul noptii, ne cărăm spre case. E ciudat: se dă program la televizor si la ora aia. Nu dorm până dimineată, când plec să mă întâlnesc cu băietii. Avem furnicături. Simtim că asta nu e tot.

30/12/2009

1989. Azi-mâine în toată ţara

E 19 decembrie şi am veşti alarmante dinspre Timişoara (via Europa liberă şi tata). Un prieten al lui Tibi a dispărut în timpul manifestaţiilor, când s-a tras asupra oamenilor. M-am înţeles cu Tibi, prin tata, să ne întâlnim la Hunedoara. Sper să vină şi clujenii. Trebuie să ajungem la Timişoara, cât mai repede. Trebuie însă să ştim unii de alţii.

În Bucureşti, atmosfera e încărcată. Parcă toată lumea spionează pe toată lumea. Aproape nimeni nu vorbeşte. Am senzaţia că, dacă aş avea nemaipomenitul curaj de a striga ceva pe stradă, aş fi secerat. De gloanţe, de privirile celorlalţi.

Pierd trenul de 16.10. Dintre toate trenurile pe care le-am pierdut vreodată, de ăsta îmi pare cel mai rău. Măcar mă întâlnesc cu Lia. Ne sărutăm mult. Nu înţelege de ce vreau să plec.

Ajung acasă în 20 decembrie. Aflu droaie de veşti dinspre Timişoara. Abia aştept să vină Tibi de la Timişoara, să povestim. Tata e foarte preocupat.

21 decembrie.
Poveştile lui Tibi sunt terifiante. Îmi spune despre Dragoş, pe care îl cunoscusem la Deva şi, parcă, dintr-o scurtă tură montană (sau doar proiect de tură, nu-mi amintesc bine). Despre curajul, nebunia lui. Despre felul în care l-a rugat pe Tibi, l-a implorat, să iasă în stradă. „La ce bun să stai aici, în cămin? N-avem nimic de pierdut, numai de câştigat!”. Apoi, Dragoş a dispărut.

Seara, apare Nicu, de la Cluj. Înainte de a merge la el acasă, vine la noi. E livid. Se ţine de pereţi. Îl ţin să nu cadă. „Am trecut printre cadavre. Se trăgea în oameni…”, reuşeşte să îngaime. Am impresia că e ori-ori. La prânz, Ceauşescu făcuse un miting în Bucureşti. Foarte-foarte mulţi oameni. Am auzit că mitingul s-a terminat mai devreme decât era programat şi nu cum ar fi vrut Ceauşescu. Oare am plecat din Bucureşti când nu trebuia?

După ce pleacă Nicu, mai liniştit, vine Tibi. „Hai să mergem!”. Tata vine cu noi. Coborâm spre centru. Trecem printre blocuri cu ferestre luminate. Deodată, Tibi începe să urle: „Ieşiţi afară! Jos Ceauşescu!”. Încerc un sentiment ciudat. Admiraţie, teamă, entuziasm, curaj, neîncredere, mândrie, istorie, nebunie. Faptul că tata e lângă mine mă face să mai simt mai sigur. Strigă şi el. Acum mi-e mai mult teamă. Teama de necunoscut. Pe măsură ce strigăm, se sting luminile de la fesrestre. Unii vor, probabil, să vadă cine urlă, alţii vor să stea cu capul între urechi. Nu coboară absolut nimeni. Ne întoarcem acasă. E ciudat că nu am întâlnit niciun miliţian. Nimeni, absolut nimeni nu ne-a băgat în seamă.

La câteva minute după ce ne despărţim, Tibi revine. Îmi spune că Dragoş e la Deva. A fost arestat şi azi i s-a dat drumul. Hotărâm să mergem la el, la prima oră. Între timp, tata ascultă Europa liberă. A început şi la Bucureşti, e deja clar.

29/12/2009

Cărăbuşul

Cărăbuşul Pâş-Pâş-Pâş
A venit să facă duş
Chiar la noi sub corcoduş
Lângă cuşca lui Labuş
(Căţeluşul meu de pluş)

După ce a făcut duş
Cărăbuşul Pâş-Pâş-Pâş
S-a urcat în corcoduş

NOTĂ. Aceasta e o poezioară pe care am făcut-o împreună cu fiul meu, în urmă cu trei ani. Am redescoperit-o pe unn desktop vechi si o scot la lumină aici.

Etichete: , , ,
25/12/2009

Luna-12, ziua-25, înainte de prânz

 
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.

24/12/2009

Colindeţ

  
 [Voci, în josul uliţei]: Bună dimineaţa, la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi?
 La poartă. Tuşa Mica mai are trei gogoşi în lighean.
 [În sinea ei]: Nu cred să mai vină cineva. O gogoaşă merit şi eu. 
 Muşca, cu poftă.
 [Voci, în susul uliţei]: Mai repede, Grasule, se face ziuă!
 Tuşa Mica înghite dumicatul. Apar Grasul şi Şui.
 [Gâfâind]: Ne daţi, ori… oau, gogoşi!
 Tuşă Mica, uimită şi încântată, ţine în mână gogoaşa întreagă.
 [Şui, cu ciudă]: Cum făcuşi, Grasule, de luaşi din gogoaşa mea?

20/12/2009

1989. A început

În acest sfârşit de săptămână facem prima ieşire mai serioasă pe munte, cu Şcoala de Ghizi. În Bucegi. Urcăm, coborâm, urcăm, coborâm. E frumos, e o zi de decembrie perfectă, nu-s nici noroaie, nici zăpadă de nerăzbătut. Înnoptăm la cabana Scropoasa. Dormim doar trei ore, după navete de bere. Facem jocuri de cabană. Ne distrăm fain.
Ajung acasă pe înserat şi mă culc pe nemâncate. Dorm 12 ore, neîntors. Intru la curs după prof. Mă aşez la două bănci de Marco. Pare mai fresh decât mine, deşi a tras la fel ca mine pe coclauri, în ultimele două zile. Se tot chinuie să-mi zică ceva. Într-un târziu, ne înţelegem:
– Ai auzit de Timişoara?, mă întreabă.
– Nu, ce să aud?
Profu’ se postează între noi şi stă aşa vreo jumătate de oră. Marco mai apucă să-mi spună doar atât:
– A început.
Era dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989. Sfertul de oră care a urmat, până la pauză, a fost probabil cel mai lung din viaţa mea. Ştiam ce vrea să-mi spună, dar voiam să confirme că despre asta e vorba şi să-mi dea amănunte.

18/12/2009

1989. Flămând

E seară. Ies la o plimbare cu Lia. Alegem parcul din curtea Politehnicii. E o seară plăcută, o noapte promiţătoare. N-avem răbdare. O ridic în braţe. Îmi muşcă buzele. Ne năpustim unul în celălalt. Suntem o năpustire. Un fulger care porneşte de jos în sus şi dă naştere unei stele. Pe feţele noastre explodează lumina proiectată de o lanternă. Lumina se stinge. Aud un glas. Se vrea impersonal, dar jur că e al lui Ovidiu:
– E mai bine să plecaţi. Tocmai au fost ridicaţi trei studenţi care stăteau pe o bancă, lângă TCM.
Nicio şansă să urc la Lia. Portarul e incoruptibil. Poate din cauza uniformei de gărzi patriotice pe care o poartă un tip cât uşa.

Plec spre casă. Pe drum, droaie de patrule. Tanti Ani e stresată. Mă simt tot mai sărac. Asta îmi dă o oarecare beatitudine. Nu mai am cartelă. Am pierdut-o. Mi-e foame. În casa asta n-am mai mâncat nimic de o săptămână. Cred că n-am mai mâncat cam nimic în răstimpul ăsta. Mi-amintesc cu jind de ospăţul de la cămin: pâine uscată, muiată în uleiul întărit din tigaie, cu multă apă între două dumicate. Găsesc un rest de gutuie. Îl devorez. Mai bine mă culc. Oare cum e să te trezeşti din somn de foame?

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia
4. Ninge în noiembrie
5. Mă uit la bulgari
6. Jos zborurile în Cosmos!
7. Nadia

18/12/2009

1989. Nadia

30 noiembrie.
Mă şochează fuga Nadiei Comăneci. Mi-e greu s-o interpretez altfel decât un fapt simbolic. Sufăr.

8 decembrie
Un tip de la ASE a trimis o scrisoare la Europa liberă. Colegii s-au strâns în jurul lui. Au spus că, dacă i se întâmplă ceva, nu mai calcă pe la şcoală. Mi-ar plăcea să fie adevărat. Ceea ce e cert e că, după momentul ăsta, bursele au fost majorate cu 10%.

Străzile sunt patrulate în continuare. Simt tot mai mult nevoia să vorbesc cu tata. E prea mult până când voi ajunge acasă (22 decembrie, probabil), mai e aşa mult. I-aş scrie să-i spun ce-mi trece prin cap, dar mi-e teamă de violabilitatea corespondenţei.

Îmi amintesc întâmplarea de la Iustin, din urmă cu câteva luni. Am vut să-l vizitez, dar nu era acasă. I-am lăsat un bilet în cutia postală. Pentru că n-aveam pe ce scrie, am rupt prima foaie dintr-un almanah, aia cu tabloul. Am scris pe verso ce am avut de spus si am pus un P.S.: După ce citeşti, poţi arunca asta în veceu. Seara, m-a căutat Iustin. Mi-a spus că n-are rost să risc asa, ca fraierul, pentru o glumiţă. Dacă vreau să fac într-adevăr ceva, să-i spun.

În urmă cu alte luni, am fost în Cişmigiu cu Laura. Am pus pe bănci foi pe care am scris „Jos Ceauşescu!”. Mi-a fost teamă. Curajul Laurei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă am scris acelaşi lucru în câteva toalete de la facultate. Am dat peste câteva inscripţii asemănătoare.

Aud că Jivkov şi familia vor fi aduşi în boxa acuzaţilor, la Sofia. Gorbaciov şi Bush s-au întâlnit la o discuţie pe care o bănuiesc foarte importantă. Cum se simt, oare, aceşti doi oameni? Ce presiune e pe ei? Sunt marionetele cuiva? Sunt pe cont propriu? Cum se simt să fie atât de importanţi? Şi totuşi, sunt oameni. Semeni.

18/12/2009

1989. Jos zborurile în Cosmos!

23 noiembrie.
Mâine se termină Congresul. Nimic nou. Nimic vizibil. Mi-am cumpărat Scânteia. Mi-am notat, din cuvântările lui Ceauşescu: „Este bine cunoscut că nicio clasă socială, nici stăpânii de sclavi, nici feudalii, n-au cedat locul de bună voie, ci au trebuit să fie izgoniţi de la putere, pentru a asigura progresul societăţii omeneşti”. E gura păcătosului care ameninţă? Oricum, am senzaţia că adevăr grăieşte.
Ceauşescu mai condamnă „experienţele nucleare şi zborurile în Cosmos”, vrea să reducă raportul dintre retribuţiile mari şi cele mici, care acum sunt de 1/4,5. „Aceasta înseamnă dreptate socială, reprezintă preocuparea pentru bunăstarea generală a poporului”, zice şi îmi pare atât de ipocrit. Ce bunăstare? Cum poţi să-i zici cuiva căruia îi micşorezi leafa că ar duce-o mai bine?!
Mai notez că „socialismul a devenit un voinic puternic, un Făt-frumos, care a crescut într-o lună cât alţii într-un an – cum se spune în poveste -… reprezintă viitorul… trebuie să avem permanent în vedere de a face totul pentru ca acest voinic, socialismul, să triumfe nu numai în România, ci şi în întreaga lume!”.
Cred că a luat-o razna. Mă întreb cum naiba l-au aplaudat ăia când l-au auzit. Cum naiba să nu-l aplaude, dacă sunt morţi de frică?

17/12/2009

1989. Mă uit la bulgari

În Bulgaria, Jivkov demisionează. Cum o fi să? Petr Mladenov pare pus pe fapte mari. Mă uit la bulgari, la TV, şi nu-mi vine să cred că şeful statului umblă pe jos, printre oameni.

Demonstraţii la Praga. Universitarii sunt în frunte. Nemţii din RDG dau iama în magazinele din RFG, de la graniţă. Zidul Berlinului pare doar piesă de muzeu. E incredibil vârtejul ăsta!

Între timp, la Bucureşti începe, mâine, Congresul al XIV-lea al PCR. Văd un afiş la cinema, „Noimebrie, ultimul bal”. Îmi place să cred că nu e o coincidenţă şi atât.

Regia e suprasaturată de controale. Nimeni n-are voie să intre în alt cămin decât în cel în care locuieşte. Portarul din P6 se face că nu mă mai cunoaşte, face urât când îi întind „taxa”.

Băieţii din Comitet sunt rupţi de somn. Ovidiu face planton în facultate, noaptea, cu un profesor şi un asistent, râd de el, râd de el, râd de noi, ce frică îi e lui Ceauşescu, ce sistem uns are, nu mişcă nimeni, nu?, eu cred că o să ne mişcăm, cine mişcă nu mai mişcă, cine mişcă mişcă-n drişcă, ba o să mişcăm, ştiu eu, nici delegaţii nu se mai fac, pe cât posibil, toată lumea trebuie să stea acasă sau la serviciu sau la şcoală, să poată fi controlat, dacă lipseşti de la ore trebuie să dai explicaţii, să spui unde ai fost, ce-ai făcut, cu cine te-ai întâlnit, toţi îi suspecteazş pe toţi, la naiba, doar n-or să pună lângă fiecare câte un securist, nu sunt zece milioane de securişti în ţara asta, Gorbaciov l-a chemat pe nea Nicu, da’ a zis că e ocupat, ungurii nu trimit delegaţie la Congres, se sparge buboiul, cred, nici comuniştii italieni nu trimit delegaţie.

Alimentarele din centru sunt pline cu caşcaval, şuncă, brânză. Nimeni nu cumpără pentru că toţi şi-au terminat deja cartelele pe luna asta. Pe Calea Victoriei, de la Palatul telefoanelor la Mignon, magazinele sunt închise. Toate clădirile sunt drapate cu steaguri tricolore şi roşii. Între ele, tablouri mari, cu tovarăşu’.

Staţiile de metrou sunt controlate de patrule (miliţian, gărzi patriotice, soldat şi civil). Am treabă la BCU. Dau peste un afiş: „Biblioteca e închisă pentru perioada…”. strivesc o înjurătură. Un individ îmbrăcat regulamentar, cu pardesiu cenuşiu, cămaşă albă, cravată albastră, să se asorteze cu ochii, apare din senin. „Probleme?”. Tac şi plec. Nimeni nu vorbeşte. Se aud doar paşi, încoace şi încolo.

17/12/2009

1989. Ninge în noiembrie

Citesc în metrou Bedros Horasangian, „În larg”, o carte foarte bine scrisă. Mă bucură lecturile din Sorin Preda („Plus-minus o zi”), Cătălin Țârlea (deşi la prima lectură, la cenaclu, nu mi-a plăcut), Mircea Cărtărescu („Visul”).

Pe 17 noiembrie a fost prima ninsoare a sezonului. Va fi o iarnă lungă şi grea? Nu ştiu. Deocamdată, mă bucur de peisaj. Dincolo de piaţă, soarele tocmai dă colţul după blocurile de 10 etaje. E roşu. Aruncă o culoare caldă în cameră, prin balcon. Ninge cu disperare şi mă surprind zâmbind. Îmi face bine această imagine.

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia

16/12/2009

1989. Fata aia

noiembrie 1989.
La ziua lui Florin, văru-meu, cunosc o tipă, Gabi, cu un mini negru, strivindu-i funduleţul, colanţi negri şi o bluză neagră, cu mult relief. Ne mozlolim vreo oră, pe balcon. Un balcon destul de strâmt. Trece o săptămâna până când ne întâlnim iar. Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu sunt acasă când telefonează. Tanti Ani îmi spune, de fiecare dată, „iar te-a căutat fata aia!”, şi face cu ochiul. 
 
Într-o seară am ieşit, ne-am plimbat un pic, apoi am mers la un apartament de unde avea ea o cheie (nişte cunoştinţe care lipseau până a doua zi). Nu ştiu ce, dar înainte de a urca în bloc s-a întâmplat ceva. Habar nu mai am ce. Poate am zis eu ceva aiurea. Chestia e că mi-a spus „Hai să dăm o tură, să vedem dacă au plecat”, şi la fereastra îndărătul căreia zicea c-ar urma să ne aflăm era mereu lumină, vreo oră, cât ne-am învârtit ca proştii. „Avem ghinion”, am concluzionat amândoi. Ne-am sărutat la despărţire. Fără respiraţie, dar totuşi fals. Ne vom telefona a două zi, ne-am zis. Fireşte, nu ne-am mai găsit de atunci.
 
16 noiembrie. Îl conduc pe Dan F. la gară. Se întoarce la Timişoara. Ieri a fost meciul cu Danemarca. Cel mai mult m-a impresionat nu victoria alor noştri, ci reacţia suporterilor danezi, la sfârşitul meciului: ne-au aplaudat pe noi, care-i eliminaserăm. Ne-au dat o lecţie. Într-un fel, ne-au încurajat.

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările

Etichete: , , , ,