«   |   »

Teoria liniei drepte dusă la absurd

prin reducere la absurd aş putea să conchid
că eu am fost dat ca să mor
ceea ce mi se pare destul de stupid

accept însă ideea că Începutul există
în legătură cu Sfârşitul
ca într-o complicitate care persistă

iar acum mă aflu undeva între cele două puncte
mult mai aproape de cel de-al doilea
de parcă ar tremura vântul aici pe punte

regulile ştiute sunt fără valoare în acest caz
nu se aplică teoria liniei drepte
aceea cu drumul cel mai scurt dintre ieri şi azi

complicăm lucrurile deci cu o plăcere bolnavă
plini de o inocenţă vecină cu viciul
tragem de timp cu o incredibilă zăbavă

serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
drumul cel mai scurt
dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată

pot trage concluzia deci că n-am fost dat ca să mor
am fost dat numai ca să complic
lucrurile deja complicate ceea ce e stupid de două ori

aşadar nu-mi rămâne decât să cred optimist
că-mi este permis să o iau razna
deci exist

Posted on 10/08/2009 at 17:43 in Mirări, Poezii   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL

Etichete: , , , ,

14 comentarii to “Teoria liniei drepte dusă la absurd”

    
  1. AncaMk
    10/08/2009 la 18:14

    Da-mi voie sa agat un semn de intrebare …la finalul unuia din ultimele trei versuri…sau la toate trei?:)

    Drumul asta nu-l strabatem…pur si simplu ne lasam stransi intre „inapoia” noastra aruncand cu talpi de pantofi vechi in noi…si „inaintea noastra” ce ni se arata zambind intelept cu nuante hâde…
    Ce chestii complicate…
    Ai zarit lumina toamnei …?:)

    Apreciază

    Răspunde
  2. starsgates
    10/08/2009 la 18:51

    ,,serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
    drumul cel mai scurt
    dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată,,
    E supertare! :))))

    Apreciază

    Răspunde
  3. calinhera
    10/08/2009 la 18:55

    @Anca: Nu, încă e primăvară.

    Apreciază

    Răspunde
  4. calinhera
    10/08/2009 la 18:56

    @starsgates: Dar oare cât contează ce-si doresc muritorii?

    Apreciază

    Răspunde
  5. starsgates
    10/08/2009 la 20:05

    E bine totuşi că există iluzia liberului albitru.:)

    Apreciază

    Răspunde
  6. Cristian Lisandru
    10/08/2009 la 21:21

    „serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
    drumul cel mai scurt
    dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată” – serios vorbind, cred că nimeni… Eu, cel puţin, nu…

    Apreciază

    Răspunde
  7. LePetitPrince
    10/08/2009 la 21:42

    Complicata complicitate a inceputului si sfarsitului dar cine suntem noi, muritorii, ca sa nu complicam ceea ce e foarte simplu?

    Apreciază

    Răspunde
  8. g1b2i3
    10/08/2009 la 21:57

    Mie-mi place finalul…poate pentru ca mi se potriveste si mie?

    Apreciază

    Răspunde
  9. Maria Postu
    11/08/2009 la 22:30

    In primul rand:stau foarte prost cu matematica, desi imi place Ion Barbu, si stiu ca nu voi afla niciodata ‘necunoscut(ul) care ar rezolva corect ecuatia numita viata mea…
    In al doilea rand:nimeni nu stie exact cat de aproape sau cat de departe se afla de cel de-al doilea punct, si desigur, e foarte bine…
    Vrei si al III-lea rand?Ei bine, desi nu stiu matematica, am inceput teribil sa simplific, si sa fac atat cat se poate, ceea ce imi place mie…in primul rand….

    Apreciază

    Răspunde
  10. gabi
    12/08/2009 la 20:13

    Da,
    iti este permis s-o iei razna,
    deci…precis 😉

    Apreciază

    Răspunde
    

Lasă un comentariu