PA. Provocare ordinară

Am o ambiţie despre care vreau să vă vorbesc: PA-ul. O aroganţă, dacă doreşte cineva să-i spună astfel. Sau o inocenţă.

Mi-ar plăcea ca genul literar PA să se impună. Să aibă lumea habar de el. Să-l aprecieze. Să-l folosească. Fireşte, la un moment dat, să intre în manuale, în istoria literaturii. OK, puteţi presupune, pe bună dreptate, că am trecut, şi nu degeaba, pe la Papa Caffe-ul lui Vania înainte de a scrie asta. Nu, n-am făcut-o. N-am nicio scuză.

Dar, totuşi, mi-ar plăcea măcar ca unii dintre voi, prietenii mei de PA-uri, poezie şi mirări, să scrieţi PA-uri şi, cine ştie, poate chiar să adăugaţi această categorie, PA, în blogurile voastre. Sunt încurajat de faptul că, deja, am „luat” de la voi câteva texte remarcabile pe care le-am publicat aici, la Musafiri.

Ca să revin cu picioarele pe pământ, cel mai mult mi-ar plăcea să-mi spuneţi, la modul serios, cât de plauzibil vi se pare ceea ce tocmai am aberat.

CH 405

Am făcut această fotografie în grădinile abaţiei Melk.  Pur şi simplu, mi s-a părut că monumentul fusese aşezat acolo pentru mine

 

NOTĂ. Există deja un grup de scriitori şi critici de PA-uri, grupul Pahico. De-a lungul timpului (cam patru ani), au „trecut prin fenomen” în jur de 150-200 de persoane; cred că se poate vorbi despre un nucleu dur de aproximativ 40 de pahiliteraţi. Acela e leagănul PA-ului.

Spun asta pentru a transmite ideea că ambiţia/aroganţa/inocenţa mea e împărtăşită de încă vreo câţiva naivi. Rămâne să alegem: asta înseamnă că nebunia e mai mare sau mai mică?

 

17 Responses to “PA. Provocare ordinară”

  1. Avatarul lui CalinH

    @LeP: PA = haiku-ul prozei. Am retinut asta.

    Apreciază

Trackbacks

Lasă un comentariu