Călin Hera. PA-uri şi mirări

Vine o vreme când dinţişorii de lapte ar vrea să plece. Sau poate nu vor ei, dar îi împing afară dinţii cei noi şi-i clatină zdravăn copiii care abia aşteaptă să se vadă că se fac mari.

Acela e momentul Zânei Măseluţă ( pe nou). Pe vechi, aruncam dintele căzut în spate sau peste casă (în vacanţele de la ţară) sau pur şi simplu se pierdeau undeva, după ce erau studiaţi atent de ochii curioşi ai copilului.

Am observat că mai mulţi adulţi împărtăşesc copilului temător de mare minune ce i se întâmplă mici secrete, din acelea pe care le ştie toată lumea. La rândul meu le-am spus copiilot chestia cu aţa cu care îţi legi dintele clătinat la un capăt şi clanţa de la uşă la celălalt, apoi chemi pe cineva să deschidă uşa. N-am pretins că eu însumi aş fi procedat aşa, în copilărie (aş fi minţit); le-am zis doar că e şi asta o metodă. Zilele astea am auzit însă cel puţin trei adulţi povestind că aşa făceau ei, ca şi cum ei ar fi iventat metoda (poate era un fel de a fi mai convingători sau poate ei chiar credeau asta; nu am pus întrebări suplimentare).

Până la urmă, dinţişorul a fost scos cu mâna (după multe clătinături; ţin să menţionez: muuuulte!).

Ştiu că, pentru copil, ideea că vine o Zână, noaptea, îşi ia dintele şi lasă în locul lui un ban e mai tentantă decât interesul pentru valoarea acelui ban. Valoarea e dată de joc, de mister („dar ce face cu atâţia dinţişori?”). Mai ştiu şi că, azi-noapte, Zânul cu tricoul galben a căutat. la lumina telefonului mobil, mult şi bine. Dinţişorul nu fusese lăsat sub pernă, ci ţinut strâns în mână (până la un moment dat). Acum e totul OK, copilul râde în somn, ştirb şi fericit.

NOTĂ. Recomad şi Adevărul despre Zâna Măseluţă.