Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Schimb de priviri. O droaie de priviri. Nu-s două în aceeasi directie. Undeva (dreapta), Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, fotografiat în data de 1 mai 2010 la Shanghai, în pavilionul UE din cadrul Expozitiei Mondiale. FOTO: Călin Hera
Printre atâtea priviri, îmi face plăcere să vă anunt noul proiect al lui Alex Mazilu. E despre fotografie si cuvinte, despre sentimente si bucurie. Pasiune, adică. E foarte Alex si, aflu, destul de mult Alecu.
Am auzit mai multi oameni spunând: dacă nu murea, îl omoram eu, cu mâinile mele. Să ardă în iad. E vorba despre italianul care a sărit de la etajul al nouălea al unui bloc din Constanta, cu copilul în brate. Copilul lui. Pe care, se presupune, si-l dorise si îl iubea.
„Am văzut copilul care încă respira, după prăbusire. Parcă voia să se agate de viată”, mi-a spus o colegă.
Din păcate, nu e primul caz în care un părinte îsi omoară copilul. Nu mă apuc să caut, dar îmi aduc aminte de o femeie care a sărit, tot asa, cu copilul în brate, de la etaj. Tot disperată. Sărăcie, certuri conjugale, gelozie.
Nu e treaba mea să judec. Sunt sigur că toti nefericitii aceia, dacă ar avea sansa „să dea” new game de 100 de ori, niciodată n-ar mai face-o. Sunt sigur că, în clipa dinainte de sfârsit, si-au dat seama că au gresit si si-au dorit să ardă în focurile iadului, numai să le scape cu viată copilul.
Pur si simplu nu pot si nu vreau să înteleg cum de e în stare un părinte să-i facă rău copilului lui, dorit, răsfătat. Sunt enervanti, câteodată, copiii, îti vine să te duci, să iei o pauză.
Câti dintre voi n-ati simtit asta? Dar câti dintre voi, după ce ati stat prima oră fără copii, nu v-ati trezit că gândul vă e, inevitabil, la ei?
E înfricosătoare fiecare stire despre cineva care ia viata altcuiva. De la începutul acestui an au fost prea multe stiri de genul ăsta. Eu nu pot să-i doresc iadul italianului de la Constanta, nu cred că l-as fi omorât, dar asta doar fiindcă eu sunt mai pasnic, de felul meu… Cumplit.
P.S. Stiu că Dumnezeu are grijă de sufletul micutului, îl face înger. O poate mângâia lucrul ăsta pe mămica lui?
Asadar, „calitate europeană pentru un chilipir românesc”. Măi, să fie!
Mărturisesc: am fost tentat să cumpăr masina asta, când încă nu se vindea. Apoi, am început să mă răzgândesc, gândind că, de banii ăia, pot lua altceva, totusi. Apoi, un tip care se pricepe mai bine ca mine mi-a zis că, dacă am de făcut drumuri pe coclauri, e bună. Dacă am de făcut drumuri prin oras, nu merită.
Apoi am văzut de aproape că încă nu-s asa rotunjite colturile, ca la masinile străine (dacă întelegeti ce vreau să spun).
Apoi am văzut un coleg care si-a pus serios în cap să-si cumpere Duster (nu stia reclama de mai sus – de mentionat!).
Voi?
Reclamă la Pepsi de pe dosul unei masini, făcută înainte de Campionatul Mondial din Africa de Sud, în care Adrian Mutu era vedeta nr. 1 a României, iar Bogdan Lobont si Ciprian Marica erau si ei. FOTO (din masină): Călin Hera.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Am făcut această fotografie în urmă cu un an, cred. În orice caz, ori după momentul prafului alb de la Chelsea, ori după cel al sibutraminei. În orice caz, m-am întrebat atunci cât de mult va fi afectat contractul de publicitate cu Pepsi pe care îl avea în momentul ăla Adrian Mutu (de care îmi plăcea când juca la FC Arges, cu Jean Barbu). Nu mai stiu din ce motiv n-am mai publicat fotografia si nici nu cred că am aflat răspunsul. E drept, nici nu l-am căutat cu prea mare cerbicie. Dar imaginea rămâne grăitoare si „se potriveste”. Oricum, Mutu bleah!
Mă întreb cât va mai tine steagul sus povestea asta cu Ice Age. S-a ajuns la numărul 4 (premiera va avea loc în luna iulie, 2012). Trailerul e, desigur, incitant. De data asta, aflăm cum s-au format continentele. Cauza e, fireste, Scrat.
Trailerul ăsta a fost postat pe youtube în urmă cu 6 zile si a adunat deja 1.140.067 vizualizări. A mai fost „ridicat” însă si de alti utilizatori, adunând 256.401, respectiv 72.487 de vizualizări; asta doar de la cei din top3. Altfel spus, interes urias pentru un lucru făcut bine, foarte bine, care n-a dezamăgit deloc până acum.
În ceea ce mă priveste, sustin protestul pasnic, cu monezi de 1 ban, 5 bani, 10 bani, la care au aderat tot mai multi soferi din România. Intentionez, chiar, să atentez la integritatea pusculitelor celor doi copii ai mei, în acest scop.
P.S. Cred că Mahatma Gandhi, dacă ar fi fost român si contemporan cu noi, ar fi sprijinit acest tip de protest.
Am scris si o tableta TV.
Recunosc: nu mi-a plăcut Horatiu Mălăele. Chestia asta o am din scenetele TV pe care, vrând-nevrând, le urmăream la TV Ceausescu si din desenele lui (inconfundabile) publicate în revistele vremii. Mi se părea un snobism să spui că-ti place Mălăele, pe care mi-l imaginam doar în roluri de student/proaspăt absolvent/intelectual pretentios si nereal de complicat. (Dacă nu mă însel, si rolurile din filmele în care era distribuit atunci.)
Mi s-a întâmplat un lucru ciudat: din cauza asta (respingerea lui Mălăele si a lui Stefan Radof – despre care sper să vorbesc cu altă ocazie), am ocolit mereu Teatrul Nottara, în studentie – cred că am fost doar la 3-4 spectacole acolo, în toti acei ani.
Preferam Teatrul Mic, Foarte Mic si Bulandra (alegeam în special spectacolele de la Grădina Icoanei).
Andrei Serban, cu Trilogia greacă si directoratul de la începutul anilor ’90, mi-a adus în top Teatrul National. În ultimii 20 de ani am oscilat între National si Bulandra, fără a „experimenta”, însă, atât cât mi-as fi dorit (dar mi-am propus să repar chestia asta – si multe altele).
Am făcut o atât de lungă introducere pentru că aseară mi s-a mi s-a întâmplat ceva extraordinar: m-a fascinat Mălăele. Are parte de un rol foarte ofertant în Dineu cu prosti, scris de Francis Veber. Dar, cred, nu doar rolul e de vină, ci – mai aels – calitatea indubitabilă de actor talentat si inteligent pe care o are Horatiu Mălăele.
Scenă definitorie din „Dineu cu prosti” (Francis Veber), spectacol regizat de Ion Caramitru la Teatrul National. Mălăele având una dintre celebrele si spumoasele lui convorbiri telefonice, sub privirea încremenită a lui Serban Ionescu. FOTO: tnb.ro
În Dineu (regia Ion Caramitru), Horatiu Mălăele umple scena, tine publicul în mână si, timp de aproape două ore (incluzând reprizele de aplauze de la final), te face pe tine, spectator, să râzi cu poftă.
E bine când râzi, uiti de necazuri (dacă ai), de frigul de afară (dacă e frig), de ziua de leafă (dacă e, încă, departe), de rahaturile de la televiziuni s.a.m.d. E sănătos să râzi. Iar dacă se întâmplă să te regăsesti în vreo secventă, în vreo frântură de replică sau de situatie, în oricare (preferabil nu în prea multe!), atunci – cu sigurantă! – râsul devine cu adevărat sănătos.
Povestea n-are rost să fie povestită; merită văzută. Totul se desfăsoară în acelasi decor, un living dintr-o casă pariziană (nefiind nevoie să se schimbe decorul, nu e nevoie nici de pauză). Serban Ionescu îsi joacă rolul mai mult decât decent, Alexandru Bindea la fel. Costina Ciuciulică mi-a plăcut mult mai mult în Toti fiii mei (chiar mi-a lăcut acolo!). Dar Mălăele face toti banii. Fiecare mimică e gândită si pare naturală, fiecare gest are darul să comunice (chiar si aprecierea de la final, gen „se poate mai bine cu aplauzele în partea stângă”).
Recomand!
P.S. Pe Stefan Radof l-am descoperit si apreciat în Senatul României si în rolul Iuliu Maniu. Târziu, dar definitiv.
V-am vorbit adeseori despre Pahico, locul în care s-a născut proza arhiscurtă. Acum vreau să vă arăt ceva (cu mentiunea că discutiile din Pahico sunt, acum, ca la reducerile care stau să urmeze: cu 70% mai putine, dar, încă, foarte foarte interesante.
Printscreen al unei minicronici cinematografice postată de Laurean în forumul de discutii al Pahico, la capitolul Cinemagia. P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (eu zic că merită citit!)
În principiu, sunt de acord cu părerea lui Laurean (un meserias). Am văzut filmul lui Radu Munteanu într-o seară de luni, după Crăciun. Aveam oaresce asteptări de la acest film, care se bucurase de cronici bunicele. La final (dar si pe parcursul filmului) am fost mai degrabă dezamăgit. Nu de faptul că filmul nu are coadă. Asta îmi place, se termină ca un PA. Dar m-a deranjat si pe mine excesul de cadre lungi, neslefuite, asa cum m-a deranjat lipsa de plauzibilitate a unor scene (de exemplu, vizita lui la Constanta, în casa mamei amantei). De asemenea, punctul culminant, acela în care el îi spune sotiei că iubeste pe altcineva, mi se pare inegal: are si faze foarte bune si minusuri.
Desi am remarcat deja destui actori care-mi plac (Dragos Bucur e unul dintre ei), regizori si scenaristi buni, mult lăudata cinematografie românească e, încă, în căutarea unei identităti. Cred că e, încă, la stadiul de atelier. As vrea să văd filme cu poveste plauzibilă, interesantă, cu cadre rezonabil de lungi.
P.S. Rămân în plasa lui Nae Caranfil.
UPDATE. Am găsit si o cronică pozitivă (am preferat s-o iau de pe un blog, nu din vreo revistă sau rubrică de profil din vreun ziar, că autorii de acolo sunt, bineînteles, din altă ligă).
UPDATE. Am acordul Cercului să vă arăt o continuare a discutiei despre Marti, după Crăciun 😉
Printscreen din conferinta Pahico, partea în care se discută despre filmul lui Radu Munteanu, „Marti, după Crăciun”.
P.S. Click pe imagine pentru a putea citi în conditii bune. Merită!
De când a aflat de eclipsa partială, lui Ilarion i-a intrat în cap ideea că aceasta e prima miză cu adevărat importantă a noului an. E o prostie, si-a zis, totusi, în timp ce căuta ochelarii de la eclipsa din 1999. Apoi a început să ningă. Si dacă va rata eclipsa din pricina norilor? Nu mai avusese superstitii din copilărie (când număra masinile rosii de pe stradă), dar acum, dacă tot s-a încurcat cu asta si-a zis: dacă văd eclipsa, am un an bun, dacă norii mi-o acoperă, va fi rău. Iar fumul norilor l-a ajutat să nici nu-i trebuiască ochelarii.
Am fotografiat eclipsa cu telefonul. Ceea ce îmi place la această fotografie nu e soarele din care a muscat o zână, ci spărtura norilor care e ca un soare mai mare. FOTO: Călin Hera
NOTĂ. Aici găsiti lucruri mai serioase despre eclipsa de azi, inclusiv foto.
As vrea să pot spune în 500 de semne de ce îmi plac atât de mult cărtile lui Constantin Chirită (mi-a plăcut si trilogia „Alb”, dar, fireste, mă refer acum în special la Ciresarii).
Coperta volumului 5 al Ciresarilor. Cam jerpelită, dar foarte-foarte dragă mie.
P.S. Click pe foto pentu imagine mărită!
Prima oară am auzit de Ciresari de la un coleg de clasă (cred că eram într-a doua, spre sfârsit). Tudor îl chema (poate Tudor Silaghi, dar nu sunt sigur). Ne întreceam în lecturi, eram mândri că descoperisem plăcerea asta. Mi-a zis într-o zi că a citit el o carte, Ciresarii, care era despre niste tipi care stăteau cocotati într-un cires si aruncau cu cirese (sau sâmburi) în trecători. Mă rog, ceva de genul ăsta. Mi s-a părut deopotrivă stupid si amuzant, asa că mi-am propus să citesc si eu cartea asta. Dar n-o aveam si nu stiam unde s-o caut si, mândru, nu puteam să i-o cer lui.
Ironia sortii: am rămas în Bucuresti de revelion si în această seară mă voi înghesui pe străzi si bulevarde, în drum spere casă, cu cei care se vor întoarce de pe Valea Prahovei sau pe unde se vor fi dus să petreacă.
Altfel, recunosc că-mi plac momentele-simbol, desi îmi propun adeseori să le tratez cu indiferentă (măcar interioară); trecerea dintre ani e o conventie si atât. Sau, ca să fiu optimist, un pretext.
(Iaca gând scris în data de 2 ianuarie. Măi, măi)
ÎNTREBARE. Dacă ar trebui să ilustrez această mirare, ce s-ar potrivi?
Ca să fie foarte clar: habar n-am care e adevărul despre Mighty Beanz. Dar ştiu că pu;tanii de 6-12 ani (deci un target destul de mare) sunt vrăjiţi, acum, de acest fenomen (iar părinţii lor cheltuiesc destul pentru aceste jucărioare).
Un Mighty Beanz este un fel de Hopa Mitică cilindric, cu capete rotunjite. Dar e impropriu să spui un Mighty Beanz pentru că, am aflat, sunt sute şi sute. Costă între 4-8 lei bucata, în funcţie de setul pe care îl cumperi. Seturile de 6 au vizibil, pe cutie, un singur M.B., iar ceilalţi 5 din cutie sunt surpriză. Înţeleg că există filmuleţe pe youtube în care puştanii, care au colecţii, desfac câte un pachet, astfel încât ceilalţi să vadă dacă două sau mai multe pachete care au la vedere un anumit personaj, au înăuntru fix aceleaşi surprize.
Am înţeles că un M.B. mai rar se schimbă, în clasa a treia, cu 4 M.B. comuni. Am mai înţeles că există şi câţiva foarte rari. În fine, ceva amănunte, dacă doriţi, găsiţi aici (siteul în limba română) sau aici (dacă doriţi în altă limbă).
Dar ce face un M.B.? În principiu, mai nimic. Poate fi rostogolit pe o pistă specială (în mai multe magazine din Bucureşti mi s-a spus că nu mai există, că e criză!; cei de la Noriel au produs ei nişte piste mai rudimentare, dar mai prezente în magazin – o industrie adevărată!). Dacă ai mai multe piste, poţi face concursuri. Cei cu dexteritate bună îşi rostogoleşti M.B. printre degete. Şi cam atât. Cred.
De ce e nevoie, deci, de sute de bucăţi? E moda. E fala de la şcoală că tu ai mai mulţi decât ceilalţi. E bucuria colecţionarului.
Cât despre adevăr, adevărul e că nu-l ştiu pe tot, dar mă documentez.
P.S. Interesant e că nu sunt desene animate cu chestiile astea. Au fost promovate fără acest suport.
UPDATE. Iaca un filmuleţ:
În continuarea discutiei despre ler, am zis să ne aruncăm ochii peste câteva texte, să ne dăm mai bine seama ce e, de unde vine si, eventual, încotro se duce.
Răzvan Țupa conturează „profilul unui an de poezie dintre cele mai vii în ultimul deceniu, într-un peisaj pe cât de bogat, pe atât de inegal (se putea altfel?), dar mult mai bine definit decât până acum. Practic, este pentru prima dată după 1989 când putem vorbi despre o normalitate a poeziei în România, când nu a mai fost nevoie de eforturi de relaţii publice sau de promovare agresivă pentru a se deschide apele editoriale pentru cărţile de poezie”. O analiză optimistă (dar avem nevoie de optimism), pe care v-o recomand! O găsiti aici.
În ceea ce mă priveste, am învătat multe din acest an literar. Mă bucur că am publicat o carte de poezie, care însă nu se găseste în librării (doar în mica librărie-chiosc din fata Muzeului Literaturii Române). Cred că e important să publici, dar important e să te asiguri că volumul ajunge la cât mai multi cititori. Altfel, e aproape ca si cum n-ar fi. M-au emotionat si m-au bucurat cele două lansări de carte si cuvintele spuse sau scrise de voi. În orice caz, m-am linistit; e un sentiment plăcut acela de „a lăsa în urmă”.
Îmi doresc si vă doresc un an literar 2011 mai bun. Si, mai ales, îmi doresc si vă doresc răgaz si plăcere pentru lectură. Lucruri de calitate se scriu, o arată si Răzvan.
UPDATE.
Răzvan Tupa mă „amenintă” aici că va reveni asupra cărtii mele. Sunt curios cum 😉
În fine, consemnez, cu oarecare roseală, această trecere în revistă a titlurilor anului 2010.
Dl Lică a crezut într-o vreme, ca mai toată lumea, că viaţa evoluează treptat, că transformările se produc lent, că lucrurile vin unul din altul, că e vorba despre o devenire. A studiat problema la miezuri de noapte, la trecerile dintre ani. Se observa, se studia şi constata, de fiecare dată, că el, dl. Lică, este fix la fel şi la 23.59 şi la 00.01 când, deja, era o altă zi, un alt an, un alt mileniu (s-a întâmplat şi asta!), o altă vârstă. Aşa a ajuns la concluzia că graficul vieţii nu e o linie dreaptă sau una curbă, care să urce sau să coboare lent, ci mai degrabă un zig-zag cu puncte de inflexiune, de cotitură, foarte bine determinate, despre care se poate spune cu exactitate când anume au avut loc şi că în urmă lor s-au produs efecte foarte concrete.
Există un domn Lică holtei, apoi unul un pic mai altfel în timpul căsătoriei şi există un alt domn Lică, cel de după divorţ, diferit de ceilalţi doi. Iată două evenimente foarte precis definite, căsătoria şi divorţul, care l-au schimbat pe domnul Lică suficient de mult încât să conteze.
Dl. Lică are la îndemână numeroase alte exemple care să-i susţină teoria transformării bruşte: vecina Stela, care refuză petrecerile de când i-a fost extirpat un sân, vecinul Ilarion, care nu mai iese la bere de când are copil, amicul Flavius, care nu-şi găsea rostul până a devenit bisericos, Dan, care a scotocit munţii, cărare cu cărare, până i s-au bulit genunchii, apoi s-a ingrăsat şi a devenit melancolic. Viaţa e un zig-zag, şi nu o succesiune de puncte care diferă de precedentul numai puţin.
Atunci când ajunge cu discuţia în acest punct, dl. Lică are două argumente imbatabile, cu care, de regulă, îşi face praf auditoriul: primul este borna naşterii, după care el, dl. Lică nou-născutul este cu totul altfel decât fătul dl. Lică şi borna moarte, la fel de „brutală”, care desparte graficul vieţii oricărui domn Lică în două secvenţe evident diferite.
Dl. Lică priveşte liniştit de la ultimul etaj al blocului în care locuieşte. N-are chef de vreo nouă schimbare, e mulţumit cu linearitatea existenţei sale de acum, dar ştie că, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla ceva foarte concret care îl va duce într-o altă etapă a vieţii, destul de diferită de toate celelalte de până acum, dar nu obligatoriu ca o consecinţă a lor, ci doar a hazardului. Ceea ce e destul de cool!
Notă. Citiți, în context, acest PA.
Dl Lică, un vechi şi constant cititor al acestei rubrici, a început să-şi pună întrebări filosofice, de genul „a fi sau a nu fi telespectator”.
Îi place să fie un om informat şi, de aceea, primele butoane ale telecomenzii sunt pentru televiziunile de ştiri şi generaliste româneşti. Totuşi, deşi priveşte cu un ochi foarte critic guvernarea, i se pare că unele programe sunt prea de tot.
Fiindu-i foarte greu să afle informaţii şi comentarii decente, echilibrate, şi enervat de încercările de manipulare TV, a ajuns la concluzia că e nevoie să facă echilibrarea în capul lui: ia „de bine” de la mogulii buni, „de rău” de la cei răi şi încearcă să modereze el cele două viziuni. Poate tocmai de aceea, de o vreme, a început să-l doară capul.
Aşa că a decis să ia o pauză şi a mutat la primele butoane Discovery, History, Animal Planet şi National Geographic, plus canalele de filme. Nu putea renunţa aşa, tam-nesam, la televizor întrucât îşi luase unul mai acătării şi încă nu se amor – tizase investiţia. Dar e o ipoteză de lucru.
NOTĂ. Dl. Lică a comis-o din nou: a apărut iar în EVZ!
Atunci când tu mă priveşti mă simt
ca în copilărie (când nu puteam să mint).
Sunt ca o carte deschisă.
Sunt răsfoibil.
Sunt o succesiune de pagini (scrise mărunt).
Şi totuşi, nu sunt transparent. Altfel,
ai vedea până dincolo de mine,
ai putea admira peisajul (din spatele meu).
Ai spune: iată o iluzie optică.
Şi ai trece mai departe.
Dar tu, tu te mulţumeşti
să mă răsfoieşti. Nu ştiu cum faci,
dar ajungi să te lăfăi
prin zona în care am inima (ca o pisică interioară răsfăţată).
NOTĂ. Acesta e un exemplu tipic de transformare a unui PA într-un poem (am mai dat unul aici). Un exemplu tipic de risc (asumat sau nu) pe care îl are cineva care scrie poezie si scrie si proză arhiscurtă. Cred, sincer, că acestui trext îi sade mai bine ca poem decât ca PA, asa cum fusese el scris initial. Ca poem a apărut si în cartea mea.
Ploaia înghețată de azi-dimineată, care m-a tinut în jurul masinii muuuult mai mult decât as fi vrut (până la urmă am reusit să curăt geamurile destul de cumsecade), mi-a amintit foarte direct că Ziua Natională a României pică într-o perioadă a anului cam nepotrivită pentru petrecere laolaltă.
Fotografie făcută azi (01.12.2010) la parada de 1 Decembrie din Bucuresti, de colegul meu Vlad Stănescu. Recomand întreg fotoreportajul de pe evz.ro!
Cred că, în principiu, Unirea din 1918 e un eveniment extraordinar în istoria României. Poate cel mai important
(eu as vota si pentru încoronarea regelui Carol I – 10 mai 1886, fiindcă acela poti zice că a fost momentul de cotitură). De ce însă nu reusim să simtim că e sărbătoare azi? E vorba doar de vremea proastă (iarna nu-i ca vara, am aflat de mai multă vreme…). Unde am pierdut (dacă l-am avut vreodată) sentimentul de laolaltă, de împreună, de solidaritate (stiu, sună prea pompos)?
În fine, mai am un dor, dorul de România dodoloată. Azi sunt 92 de ani de la Unire. Câti, oare, până la Unire? Închei strigând (în gând): Trăiască România dodoloată!
NOTĂ. Am folosit englezismele din titlu pentru că mi-a plăcut pronuntia perfectă a unei domnisoare reporter de la Realitatea TV, atunci când a explicat de ce nu zboară niste avioane de pe Otopeni.
După cum se poate observa în imaginea de mai sus, în ciuda faptului că cei de la google sunt destul de engleziti, au folosit corect tricolorul românesc, fără a mai adăuga a patra culoare, cum făcuseră autoritătile din Alba Iulia.
Mai sărbătoresc azi (din câte mi-am dat eu seama): Gabriela Elena, Flavius Obeadă, Leo, Paul Gabor, Adela Onete, ajnanina, Cristian Dima, Naiv prin România, Cristian Lisandru, A.Dama, starsgates, Daurel, g1b2i3, Gina, Laura Driha, Serafim, Călin, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Romeo, Dan, Roxana Soare, Anamaria Deleanu, Bogdan Onin, Cristian Stefanescu, Geocer, LeeDee P.,LePetitPrince, Photographis.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 