Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Casa acoperită de curcubeu, Hunedoara. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Am fotografiat un curcubeu. Plouase, apoi a ieşit soarele şi am ştiut că el, curcubeul, va fi acolo. Se termina undeva pe deal, deasupra Pădurii Chizid. Hai să mergem la capătul lui, mi-au zis copiii, inocent. E mai sigur să-l fotografiem, am răspuns, ca un bătrân care nu mai ştie să viseze.
UPDATE. Fiica mea a ţinut să pună şi ea pe blog o fotografie de la curcubeu. Ceea ce am făcut.
Celebra cafenea hunedoreană, în care n-am mai intrat de 25 de ani. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Am fotografiat zilele trecute un loc cu o rezonanţă aparte pentru mine. Aici am fost prima oară al o cafea, aici am văzut prima oară că în cafea se poate pune rom (sau votcă), aici am înghiţit fum de ţigară cu nemiluita, fără să zic pâs, fiindcă eram junior şi mă uitam la ei, ascultându-i cu gura căscată. Aici se bea cafea (şi se bea orice) în picioare. Nici nu mai ştiu cum se numea cafeneaua asta pe vremuri. Ştiu doar că toată lumea îi zicea „La Varice” şi, iată, aşa i-a rămas numele (presupun că acum e „privatizată”). Se află în Hunedoara, aproape de fosta cantină (acum degradată şi închisă), şi veneam aici, uneori, după furtunoasele şedinţe ale cenaclului literar Lucian Blaga, păstorit de Eugen Evu.
R., suflând în lumânări. Foto: M. Hera
UPDATE. Cel mai mult îmi place fotografia de pe blogul lui. O menţionez şi pe cea de la fluturaşi.
Diana este elevă în clasa a XI-a a Colegiului National „Iancu de Hunedoara” si scrie poezie. Mi-a fost recomandată de Eugen Evu. Iată câteva haiku-uri scrise de ea.
SALCIA
Apă liniştită
Salcie cu o căruţă de ani
Lacrimi de smarald.
DOI
Covor de frunze aurii
Copil şi cel mai bun prieten
Prietenia magică.
VIAŢĂ
Norii supăraţi
Florile pline de culoare şi viaţă
Poteca prietenoasă.
Castelul din Hunedoara, fotografiat de REMUS SUCIU
Mi-e dor de Hunedoara, desi sunt câteva zile de când am fost pe acolo. Mi se face dor de fiecare dată când văd fotografiile lui Remus Suciu.
Lucrarea „Chemarea”, semnată de artistul hunedorean Alexandru Podea
Am primit o invitatie si vă chem: miercuri, 13 aprilie, de la ora 13.00 (o fi întâmplător 13-le ăsta repetat?), fostul meu coleg de cenaclu literar, Alex Podea, deschide o expozitie la Palatul Parlamentului, Sala Constantin Brâncuşi. Cred că va fi ceva deosebit, la care îmi doresc să particip.
Nu ştiu ce m-a apucat, nostalgia, probabil, dar am urcat pe youtube imagini filmate la lansarea cărţii mele, Îmi pun singur miere în ceai. Este vorba despre lansarea de la Hunedoara, din data de 13 martie 2010.
Imaginile sunt de la DevaTV, difuzate în data de 13 martie 2010, după lansarea cărţii mele la Castelul Corvinilor din Hunedoara.
Aici e o fotografie din timpul interviului 😉
Tânăr fiind, frecventam Cenaclul Flacăra, de câte ori aveam ocazia. Cred că au fost 3-4 ocazii în care trupa a ajuns la Hunedoara (în sală la Sider şi în aer liber pe stadionul Corvinul). De ce am ţinut să merg? Pentru că era un eveniment de fiecare dată, unul din foarte puţinele. N-am avut norocul bucureştenilor, care mai prindeau câte un concert Iris. Unicul concert posibil era Cenaclul Flacăra. Singura şansă de a aculta, astfel, în public, rock, era Cenaclul Flacăra.
Nu doar pentru rock mergeam. Îmi plăceau melodiile folk. Aş fi dat orice să ascult Mistreţul cu colţi de argint recitat de Mihail Stan. Când mă nimeream mai lângă scenă, mă holbam şi eu mai de aproape la gagicile cu care, aveam să aflu mai târziu, Bardul era apropiat. (Dar mai mult mă interesau fetele cu care eram atunci, în public, cu care mă ţineam de mână şi cu care dansam acolo, la grămadă.) Eram tineri şi Cenaclul Flacăra era „rebeliunea” noastră permisă. Ne simţeam mari pe drumul spre casă, după miezul nopţii, şi, într-un fel, liberi.
Mă enervau accesele de cult a personalităţii ale lui Adrian Pănuescu. Mă enervau refrenele patriotarde din ultima perioadă (Lancea lui Horea îmi vine în minte acum, o stupizenie!) şi mă enerva faptul că Păunescu se băga prea mereu peste interpreţi, că recita el ceea ce urmau ei să cânte. Dar recitatul ăsta devenise o marcă.
Chiar am lăcrimat, mărturisesc acum, deşi eram flăcău, la Rugă pentru părinţi. Chiar am cumpărat cărţile acelea mai groase decât o cărămidă zdravănă, în care chiar am găsit o droaie de versuri remarcabile. Chiar am dat bani frumoşi, plus şpaga zdravănă, ca să pot achiziţiona albumul Cenaclul Flacăra. Chiar ascultam înregistrările de pe programul 3. Una peste alta, deşi am detestat o mulţime de apucături ale lui Adrian Păunescu, era ceva ce-mi plăcea la tipul ăsta.
Chiar şi după căderea protectorului Ceauşescu şi scena scuipăturilor de la Ambasada SUA şi chestia cu PSM şi chestia cu PSD, am avut sentimente amestecate. Deşi mai mult n-am fost de acord cu ceea ce zicea, l-am ascultat mereu cu atenţie şi am apreciat mereu dezinvoltura cu care vorbea, cu care găsea argumente. S-a zis că, dacă ar fi slujit o cauză bună, ar fi fost un om mare.
M-a mai enervat ceva: inflaţia de versuri. Ar putea suna ca un semn de invidie: omul colcăia de poezie. Sunt convins că aceia care se vor apleca peste tonele de versuri scrise de Adrian Păunescu vor aduna suficient material de valoare astfel încât poezia păunesciană să rămână pe o poziţie solidă în istoria literaturii române.
Până la urmă, poate că asta contează, la final. Căci, la final, eşti tentat să mai uiţi din mizerii şi să păstrezi lucrurile bune.
P.S. Nu m-am putut înscrie în corul omagiatorilor lui Adrian Păunescu, dar am avut a zice şi eu două-trei lucruri.
UPDATE. Scrisoarea publicată de Jurnalul Naţional („ultimul editorial”) e emoţionantă, fireşte.
ALT UPDATE. O colecţie de citate care înseamnă o contribuţie importantă la dezbatere.
UPDATE 3. CTP a reusit o performantă tare: 56.000 de vizualizari, ieri, pe editorialul Testamentul lui Adrian Păunescu!
Primesc de la Eugen Evu ultimul număr al revistei Provincia Corvina, pe care o scoate, la Hunedoara, cu îndârjire. Două surprize (în ordinea numerătorii paginilor): prima, un text scris de Valentin Leahu, bătrânul meu coleg din vreema revistei Expres; a doua, o mică prezentare a „încă tânărului poet Călin Hera” :).
Facsimil – paginile din revista Provincia Corvina, nr. 1 (53) septembrie 2010, în care Eugen Evu vorbeste despre cartea mea.
Click pe foto pentru o lectură mai lesnicioasă!
Fotografie făcută de Remus Suciu în vechea cramă a Castelului Huniazilor (azi i se spune, insistent, Castelul Corvinilor), în timpul lansării cărtii mele, Îmi pun singur miere în ceai. Aici sunt, ca de altfel de-a lungul întregului eveniment, alături de Eugen Evu.
Găsiti aici Revista-1 revista, în format pdf.
Fatada Castelului, fotografiată de Remus Suciu.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Am tot citit, în ultima vreme, relatări ale unor vizite la Castelul Corvinilor din Hunedoara, cum i se zice acum (pe vremea mea era Castelul Huniazilor, dar trebuie să luăm distantă fată de maghiari, probabil). Una dintre relatări e asta.
Mi s-a întâmplat, în putinele zile pe care le-am petrecut în Hunedoara în aceasta vară, să văd oameni căutând Castelul. Accesul e destul de lesnicios, există indicatoare prin oras; doar drumul, pe ultima portiune, după ce treci râul Cerna, e cam spart… Dar merită să-l bati, o spun cu totii!
Aflu de la Ciprian Iancu o veste care-mi place: a fost deschis vizitatorilor si Turnul Neboisa. E ceva aparte acest turn înfricosător al lui „nu te teme!”. Dacă n-ati citit-o încă, vă recomand poezia lui Victor Nită (sper să găsesc acasă poemul cu pricina si să vi-l arăt).
Iată turnul cu pricina, în dreapta fotografiei făcută de Remus Suciu.
Tot Ciprian zice, în EVZ , că dragul meu castel se tine bine în vreme de criză. Ceea ce îmi place.
Eugen Evu, fotografiat de Remus Suciu la Castelul Corvinilor
Elegie la Simeria
Autor: Eugen Evu
Ninsori geloase muşcă pomii-n floare
Îţi aminteşti de-ntâia-mbrăţişare ?
La secerişu-ntâilor miresme
Rup, imprudente, vai, catapetesme
Nelocuite lumi din vis trezite
Altoi al vegetalelor ursite
Zădărnicind, cum noi între ispite…
Din seve tubluri sângele ne-mbie…
Un inefabil dor durut ca stigmă…
Cândva am nins şi noi- ce feerie!
În semiotica din interregn enigmă
Singur cu mine-n dalbe piruete
Sunt nu departe de tristeţea lor
Smerind cuvinte-n tandre epitete
Cu starea întâmplării desuete
De dumnezeu, căzutul în decor
Tind prăbuşite braţe-n propriul gol
În parcul dendrologic, la Simeria…
Mai ştii Magnoliei cum dam ocol
Ca goliciunii tale, Esotheria,
Să nu-i rănească nimbul- peţiol
Zburdând puzderia?
Şi neaua-i kimonoul de gheişă
Ce l-aş aşterne ca să-ţi dărui, pradă
Ca viscolirea asta de pastişă
Sfânt kimono- livadă…
Ah, gândul vinovat (ca de-un viol !)
Îmi fuge prin semantice grădini
Linţoliu neaua viscolind cu spini
Şi sturzii orbi se tânguie domol
Şi sum străini.
Şi nu departe şuieră adio
Un tren venind din noapte, Aurio!
Şi luna spartă-n ţăndări va să cadă
Ninsoarea va muri la semafoare
Şi nu voi fi nici eu – un vis la pradă-
Magnolii vântul n-o să mai doboare …
Nicicând Adio.
Nu doar că am cartea, dar nici n-o mai am. E o figură de stil, mai am câteva exemplare. Ideea e că ieri am lansat-o, într-o încăpere în care, spunea o ghidă a Castelului Corvinilor, Matei Corvin avea crama. (Nici urmă de butelci, însă, doar ceva ulcioare de pe vremea dacilor, reconstituite.)
Ziua am început-o alcătuind un fel de comunicat de presă, pe care l-am printat la un centru din oraş, aflat lângă Parcul Corvin. Băieţi faini, am ajuns acolo înainte de ora deschiderii (era nouă fără un sfert) şi unul dintre ei a lăsat deoparte hamburgerul, să mă ajute să încropesc un afiş.
La 9.20 lipeam afişe lângă Casa de Cultură (aici – soţia mea şi fratele meu; eu mă dădusem câţiva paşi înapoi, să fotografiez)
Câteva minute mai târziu lipeam un afiş la poarta de la intrarea în domeniul Castelului. Notă – pe zid nu prinde prea bine scotch-ul.
Pentru că le făcusem, am mai lipit câteva afişe (nu multe!) de-a lungul traseului până la crama poetică. Notă. Am cerut voie să fac asta, dar am uitat să le dezlipesc pe toate la plecare, cred că au mai rămas vreo două…
Am făcut câteva aranjamente cu scaunele (n-au fost destule, aveam să constat, mulţi oameni au stat în picioare). Lansarea propriu zisă a început la 12.09. Participanţii au fost foarte punctuali, dar a durat mai mult primirea lor. În plus, ba-mi venea să trag de timp, ba-mi venea să-mi zic „hai să începem odată!”.
Aici am privit sala, apoi am început. Eugen Evu e lângă mine, tocmai îşi pusese ochelarii. Remus Suciu trăgea deja primele instantanee. Notă. Fotografiile din această postare sunt făcte de fratele meu, cu excepţia celei de la început
L-am rugat pe Eugen Evu să vorbească în deschidere, pentru că eu parcă nu aveam voce. (Trebuie să vă pvestesc cândva despre prima oară când am vorbit în public – invitaţilor mei la lansare le-am spus 😉 ) După ce l-am rugat asta am tăcut. Am avut curajul să-i privesc pe cei vreo 40 de oameni din sală şi mi-a venit să plâng. Ştiu, nu sună deloc bărbăteşte, dar mi-am oprit lacrimile cu mâna. Au foarte intense acele 2-3 minute în care m-am forţat să nu plâng. Nu era vorba de lansarea cărţii mele. Era vorba că toţi acei oameni veniseră să mă vadă şi să mă asculte pe mine, că eram la Castel, că îl simţeam, cumva, pe tata acolo. Îmi retrăiam copilăria şi adolescenţa, îmi aminteam năzbâtii şi mirări. Au fost două-trei minute intense.
Eugen Evu vorbit foarte frumos despre mine. M-a ridicat până la tavan, un tavan destul de înalt, dacă mă întrebaţi pe mine. Apoi am vorbit şi eu. Nu-mi pregătisem un discurs, deşi ar fi fost o idee bună. Am improvizat, am făcut paranteze, chiar am glumit. Cred că am trecut cu bine de cele 2-3 minute. Mă amuzam chiar atunci când provocam bliţurile să bliţuiască, cu câte o ridicare de mână.
Am provocat sala să-mi pună întrebări, să mă scoată din încurcătură, atunci când vreo emoţie mă lovea prea tare. Apoi, oricât am amânat, a trebuit să citesc câteva versuri (Pe deal, Nebunul de pe muntele Olimp, Linişte ca o brumă). Cred că a fost groaznic. Eugen Evu mi-a dat clasă şi aici – a citit Târziu e.
Apoi, din senin, a urmat momentul fiului meu. A zis, cu o îndrăzneală pe care nu i-o bănuiam, că vrea să citească şi el. L-am chemat lângă mine. Când s-a văzut faţă în faţă cu sala, i-a mai pierit, cred, din îndrăzneală. Sau o fi fost altceva. Ideea e că s-a strecurat, nu ştiu cum, la mine în braţe. „Ce să citesc?”, m-a întrebat. Am deschis cartea la Îmi pun singur miere în ceai. Cred că a citit mai bine ca mine. Eu mă simţeam…, cum oare aş putea să descriu ce simţeam?
Acesta a fost un moment unic, neplanificat, greu de descris
Sesiunea de autografe a fost cea mai uşoară. Atunci când scriu îmi place cel mai mult. Tot ceea ce îmi doresc e ca nimeni să nu fi plecat acasă fără carte. Mi-ar părea foarte rău să fi fost cineva pentru care să nu fi ajuns…
Am fost înconjurat mereu de copii. Cel puţin la momentul autografelor, au fost mereu în preajma mea copiii mei, nepoata mea, copii ai prietenilor
Am cunoscut oameni fain cu ocazia asta, am revăzut mulţi oameni faini. A fost ceva de suflet. Îmi doresc ca şi lor să le fi plăcut, să fi fost şi pentru ei un moment măcar agreabil, ca să zic aşa. Am declarat lansarea închisă la ora 14.00.
E fain să lansezi cărţi!
NOTĂ.
Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, de data asta la bine. Celor care au venit la lansare, celor care m-au însoţit cu gândul, celor care au scris atât de frumos despre mine. Vă voi răspunde, fiecăruia şi sper ca toţi aceia care îşi doresc să aibă cartea mea s-o aibă. Pentru cei din Bucureşti, un prilej va fi lansarea din Capitală – Nicolae Tzone insistă să o facem în cel mult două săptămâni 😉
Poate primul erou pe care l-am descoperit pe marele ecran, în cinematografele din Hunedoara (în anii ’70 erau trei: Siderurgistul, Arta și Construc¬to¬rul), a fost Errol Flynn. Aveam zece ani, plus-minus doi, când nu mă interesa că e vorba despre Robin Hood, Căpitanul Blood sau Corsarul. Era suficient că în film joacă Errol Flynn-mustăcioară . Pe la vreo cinșpe ani, Errol Flynn devenise subiect de bancuri . Prea ieșea mereu basma curată din toate confruntările de pe peliculă și avea parte de fata cea mai frumoasă și mai suavă! Penou, când s-a ajuns la Rambo 6, Die Hard 4, Terminator 3, supereroii interpretați de Mustăcioară (azi, Aventurile lui Robin Hood, 8:45 pe TCM) devin din nou simpatici.
Amănunte despre Erol Flynn, pentru cei care au deschis mai târziu ochii pe lumea asta, aici (destul de cuprinzător).
NOTĂ.
Începe să-mi placă tot mai mult să scriu aproape-PA-urile din pagina de televiziune a Evz. Măcar mie 😉
Am amânat, nu stiu de ce, foarte mult ceea ce mi-am propus de mai multă vreme să fac: să vi-l prezint pe Ovidiu Băjan.
L-am cunoscut în vremea liceului. De la un moment dat, am ajuns să frecventăm acelasi cenaclu literar, „Lucian Blaga” îi zicea, cenaclul lui Evu Eugen Evu.
Ovidiu Băjan e ultimul din dreapta, rândul de sus. Eugen Evu e tipul cu cravată, rândul de jos. Nu stiu ce mai face Lucian Murărasu (al doilea din stânga, sus). Nu mai stiu nimic de multi… P.S. Eu nu apar în această fotografie, cred că a fost făcută după ce am plecat din Hunedoara.
Ovidiu Băjan e ultimul din dreapta, rândul de sus. Eugen Evu e tipul cu cravată, rândul de jos. Nu stiu ce mai face Lucian Murărasu (al doilea din stânga, sus). Nu mai stiu nimic de multi…
P.S. Eu nu apar în această fotografie, cred că a fost făcută după ce am plecat din Hunedoara.
Atunci când ni l-a prezentat, Evu ne-a spus că e un luptător. Suna a lozincă, dar mi-a plăcut cum sună. Ulterior am aflat că Ovidiu era luptător la prorpiu, la clubul sportiv Constructorul sau Metalul. Era un tip scund, jovial, care strângea mâna puternic. Nu eram nici eu prea înalt, dar l-am privit un pic de sus. Apoi i-am citit poeziile. Doamne, câtă poezie era acolo!
Apoi au trecut anii. Eu am plecat din Hunedoara, la Bucuresti, iar legăturile cu viata literară de acolo s-au subtiat. În ultimii ani, m-am reîntâlnit cu Eugen Evu, care e într-o efervescentă creatoare de invidiat. Ne tot promitem să stăm mai mult de vorbă. Scoate cel putin o revistă si cel putin două cărti anual.
Mi-a vorbit, cât am apucat, despre vechii prieteni. Am aflat că Ovidiu a plecat din România. Mi-a trimis câteva poezii de-ale lui, pe care l-am ajutat să le urce în editia online a revistei Provincia Corvina. Mi se par remarcabile.
Reproduc aici un poem marca Ovidiu Băjan ale cărui versuri mă bântuie uneori, le îngân si-mi plac mereu:
(dintre păsări au rămas frunzele)
* *
*
Dintre păsări au rămas numai frunzele
Să îi fie toamnei tandru giuvaer
Amfora luminii îşi picură tristeţea
Vâlvătăile ierbii au ajuns până în cer
Somnul poetului se întoarce în maci
Şi clorofila iubito în irişii tăi
Îngerii preschimbaţi în castane fac tumbe
Va veni ploaia şiroind pe surpatele căi
Cineva a risipit îmbrăţişările fluturilor
Adună pietre în coşul pieptului meu
mi-e dragă toamna dar în aceasta e parcă
toată indiferenţa lui Dumnezeu.
Mai găsiti:
22 decembrie
Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la Deva, trec pe la I., mătusa mea, care ar trebui să plece azi în Germania. A trecut de la faza de teamă de ce va fi la cea de nerabdare. Nerabdarea de a vedea ce se întâmplă în tară. În orice caz, îmi mărturiseste ca si-a anulat plecarea. Singura grijă e pentru fiica ei (varisoară-mea are 11 ani): dar dacă Ceausescu înăbuse ceea ce pare că s-a pornit si se închid granitele? E drept, pasaportul pe care l-a primit îi conferă, totusi, o oarecare sigurantă.
Tu ce zici să fac?, mă întreabă. Stai, îi zic. Simt eu că va fi bine.
Apoi fug la autogară, unde mă întâlnesc cu Tibi. Discutia cu Dragos e scurtă, între două autobuze. Greva din combinat, despre care auzisem dimineata, de la tata, a evoluat în adunarea oamenilor, cu scopul de a porni spre centru. La Deva, văd deja oameni adunându-se. În autobuzul de Hunedoara, oamenii sunt surescitati. Vorbesc între ei. În soaptă, dar vorbesc. Despre ceea ce li se întâmplă.
De la autogara din Hunedoara, mergem o bucată de drum cu coloanele de muncitori. Fug acasă să aflu vesti. Florin, de la Resita, telefonase ca să spună că acolo e deja revoltă. Aflu despre împuscăturile de la Bucuresti. Aflu despre fuga lui Ceausescu. Iustin e răgusit.
Nu pot sta în casă. În centrul vechi, in fata partidului, e lume multă. Ne îmbrătisăm. Stau mult asa cu Laura. Ne amintim de manifstele noastre, din urmă cu un an. Studentii veniti de la Timisoara sunt cei care animă multimea. Îngenunchem în memoria celor căzuti. De zeci de ori. Spunem rugăciuni. Multi oameni dau doar din buze. Florin I., răgusit, agită un steag. De la balconul partidului iau cuvântul o droaie de oameni.
Înainte de miezul noptii, ne cărăm spre case. E ciudat: se dă program la televizor si la ora aia. Nu dorm până dimineată, când plec să mă întâlnesc cu băietii. Avem furnicături. Simtim că asta nu e tot.
E 19 decembrie şi am veşti alarmante dinspre Timişoara (via Europa liberă şi tata). Un prieten al lui Tibi a dispărut în timpul manifestaţiilor, când s-a tras asupra oamenilor. M-am înţeles cu Tibi, prin tata, să ne întâlnim la Hunedoara. Sper să vină şi clujenii. Trebuie să ajungem la Timişoara, cât mai repede. Trebuie însă să ştim unii de alţii.
În Bucureşti, atmosfera e încărcată. Parcă toată lumea spionează pe toată lumea. Aproape nimeni nu vorbeşte. Am senzaţia că, dacă aş avea nemaipomenitul curaj de a striga ceva pe stradă, aş fi secerat. De gloanţe, de privirile celorlalţi.
Pierd trenul de 16.10. Dintre toate trenurile pe care le-am pierdut vreodată, de ăsta îmi pare cel mai rău. Măcar mă întâlnesc cu Lia. Ne sărutăm mult. Nu înţelege de ce vreau să plec.
Ajung acasă în 20 decembrie. Aflu droaie de veşti dinspre Timişoara. Abia aştept să vină Tibi de la Timişoara, să povestim. Tata e foarte preocupat.
21 decembrie.
Poveştile lui Tibi sunt terifiante. Îmi spune despre Dragoş, pe care îl cunoscusem la Deva şi, parcă, dintr-o scurtă tură montană (sau doar proiect de tură, nu-mi amintesc bine). Despre curajul, nebunia lui. Despre felul în care l-a rugat pe Tibi, l-a implorat, să iasă în stradă. „La ce bun să stai aici, în cămin? N-avem nimic de pierdut, numai de câştigat!”. Apoi, Dragoş a dispărut.
Seara, apare Nicu, de la Cluj. Înainte de a merge la el acasă, vine la noi. E livid. Se ţine de pereţi. Îl ţin să nu cadă. „Am trecut printre cadavre. Se trăgea în oameni…”, reuşeşte să îngaime. Am impresia că e ori-ori. La prânz, Ceauşescu făcuse un miting în Bucureşti. Foarte-foarte mulţi oameni. Am auzit că mitingul s-a terminat mai devreme decât era programat şi nu cum ar fi vrut Ceauşescu. Oare am plecat din Bucureşti când nu trebuia?
După ce pleacă Nicu, mai liniştit, vine Tibi. „Hai să mergem!”. Tata vine cu noi. Coborâm spre centru. Trecem printre blocuri cu ferestre luminate. Deodată, Tibi începe să urle: „Ieşiţi afară! Jos Ceauşescu!”. Încerc un sentiment ciudat. Admiraţie, teamă, entuziasm, curaj, neîncredere, mândrie, istorie, nebunie. Faptul că tata e lângă mine mă face să mai simt mai sigur. Strigă şi el. Acum mi-e mai mult teamă. Teama de necunoscut. Pe măsură ce strigăm, se sting luminile de la fesrestre. Unii vor, probabil, să vadă cine urlă, alţii vor să stea cu capul între urechi. Nu coboară absolut nimeni. Ne întoarcem acasă. E ciudat că nu am întâlnit niciun miliţian. Nimeni, absolut nimeni nu ne-a băgat în seamă.
La câteva minute după ce ne despărţim, Tibi revine. Îmi spune că Dragoş e la Deva. A fost arestat şi azi i s-a dat drumul. Hotărâm să mergem la el, la prima oră. Între timp, tata ascultă Europa liberă. A început şi la Bucureşti, e deja clar.
În fiecare seară, de-o vreme, când ies de la birou, adulmec aerul, doar-doar simt miros de zăpadă. Dar aerul din Bucuresti nu-mi oferă asa ceva, nu încă, desi a trecut deja Sfântul Nicolae. Am memoria aerului de la Râusor, unde-mi petreceam mare parte din zilele de iarnă în care nu trebuia să stau în Hunedoara (vacante, duminici). Parcă respiram zăpadă. Îmi bucuram nările si plămânii (având grijă să nu-i răcesc). Era ca si cum as fi inventat o ninsoare înăuntrul meu.
Acum, mi-e dor de zăpadă. Si copiilor mei le e. Diferenta e că ei încă n-au apucat să o trăiască deplin. Lor e e dor mai mult din povestile mele… Iată ceva la care trebuie să lucrez. O idee de pus în Planul de Anul Nou.
Copiii mei, la baza pârtiei Kalinderu din Busteni, în iarna anului 2009
Felicitare UTC completată la mişto de prietenul meu Tibi K. Nu ştiu cum a făcut rost de chesia asta în alb, dar atunci tare ne-am amuzat!
Iscat de amintirea despre Sandu, îmi vine să vă povestesc ceva: niște amintiri de pionier.
Cam de prin clasa a patra începuse „să mi se ia” de pioniereală. Niciodată nu-mi stătea bine cămașa aia albă, ieșea mereu din pantaloni (centura care trebuia să țină loc de curea era doar de decor, mereu largă). Nu-mi plăcea să port cravata, deși apreciam că e mult mai comod s-o tragi prin inel decât să-i faci nod (era un nod simplu, ca de frânghie, care se deznoda greu).
Îmi displăcea că trebuie să participăm la tot felul de festivități, în curtea școlii: adunările „pe unitate”. Eram comandant de detașament (șnur galben) și trebuia să stau drepți mai bine de o oră. Să cer raportul comandanților de grupă (șnur roșu), să dau raportul comandantului de unitate (șnur albastru). Erau niște ritualuri cărora începeam să nu le văd rostul.
Trebuia să cântăm. Oricât am vrut să scap, după aceea, de melodiile alea idioate, n-am reușit. „Soarele și pionierii/și-au dat mâna peste țară/Și-n adâncul primăverii numaiștiuceaufăcut”. ”Tot înainte, mândri pionieri/Muguri de lumini/Pe plaiul strămoșesc…”. Chestiile astea vârâte în creierele copiilor rămân înfipte acolo mai rău decât cipurile de care se sperie lumea acum.
De problema cu pionierii am scăpat treptat. Decisiv a fost faptul că, dintr-a cincea am schimbat școala și am trecut la șnur roșu, un trimestru, cred, apoi am intrat în binecuvântatul anonimat pioneresc. O singură dată mi-au folosit acele cântece. Era prin anul 1988, cred. Eram în Retezat, era noapte și trebuia să merg de la cabana Pietrele la Refugiul Gențiana. Drum cam de-o oră, în pas susținut. Aveam o lanternă chioară, eram singur și știam că trebuie să fac zgomot ca să țin deoparte eventualele sălbăticiuni. Așa că, după ce am epuizat repertoriul Alexandru Andrieș și cântecele de munte (inclusiv unele despre Caraiman, mare balsfemie!), memoria mi-a scos în față, salvator, porcăriile alea cu pionieri. Am fost sigur că nicio sălbăticiune nu va fi prin preajmă, așa că am dat replay și replay, în gura mare, până la Gențiana, de s-au speriat prietenii care mă așteptau acolo.
În perioada UTC deja eram dedat la golănii împreună cu grosul colegilor. Pe Dan N. l-am remarcat prima oară la o oră de germană, când se jura, abia ținându-se să nu râdă, că l-a văzut pe tovarășu’ din tablou scoțând o mână și salutându-ne. Tot cam atunci m-am ales cu o glumă: o felicitare de ziua mea. Recunosc scrisul lui Tibi și semnătura în clar a lui Victor Curelaru, șeful UTC pe liceu.
La PCR n-am ajuns. Se pusese problema prin anul II de facultate, deși nu învățam prea grozav. Am reușit să mă fofilez, apoi s-a întâmplat decembrie 1989. Un bun amic, ceva mai ambițios, n-a avut norocul meu. A fost membru PCR mai puțin de o săptămână. Săptămâna Timișoarei…
Călin Hera. PA-uri şi mirări 