
Bucătar de gips hâd la Venus. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Gimi, Puiu şi Bilă, îmbrăcaţi corect (dar cu vestoanele descheiate) îşi beau cafeaua. Încă nu s-au adunat clienţi pe terasă, e prea devreme. Cel mai supărat e Gimi.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Am fotografiat un curcubeu. Plouase, apoi a ieşit soarele şi am ştiut că el, curcubeul, va fi acolo. Se termina undeva pe deal, deasupra Pădurii Chizid. Hai să mergem la capătul lui, mi-au zis copiii, inocent. E mai sigur să-l fotografiem, am răspuns, ca un bătrân care nu mai ştie să viseze.
UPDATE. Fiica mea a ţinut să pună şi ea pe blog o fotografie de la curcubeu. Ceea ce am făcut.
Am fotografiat zilele trecute un loc cu o rezonanţă aparte pentru mine. Aici am fost prima oară al o cafea, aici am văzut prima oară că în cafea se poate pune rom (sau votcă), aici am înghiţit fum de ţigară cu nemiluita, fără să zic pâs, fiindcă eram junior şi mă uitam la ei, ascultându-i cu gura căscată. Aici se bea cafea (şi se bea orice) în picioare. Nici nu mai ştiu cum se numea cafeneaua asta pe vremuri. Ştiu doar că toată lumea îi zicea „La Varice” şi, iată, aşa i-a rămas numele (presupun că acum e „privatizată”). Se află în Hunedoara, aproape de fosta cantină (acum degradată şi închisă), şi veneam aici, uneori, după furtunoasele şedinţe ale cenaclului literar Lucian Blaga, păstorit de Eugen Evu.
R., suflând în lumânări. Foto: M. Hera
UPDATE. Cel mai mult îmi place fotografia de pe blogul lui. O menţionez şi pe cea de la fluturaşi.
Impresii multe de după porţile deschise ale Naţional Arena. Cel mai impresionat e faptul că foarte puţini au crezut că în România se poate construi aşa ceva. OK, e treabă nemţească, dar orişicât. Ar trebui preluat modelul.
Într-un cuvânt, e frumos. E un loc în care îţi vine să mergi cu familia, cu copiii (dar trebuie ca organizatorii să rezolve cumva idioţenia aia cu locurile atribuite aleator; ideea nu e să socializezi într-atât încât tu să stai într-un loc şi soţia în altul, nu?).
Revin cu mai multe fotografii şi cu mai multe impresii. Că am.
Dl. Lică (întors acasă după un concediu prelungit) a descoperit un cuib de guguştiuc la fereastră. Cum uitase să-şi plătească abonamentul la cablul TV, a găsit de cuviinţă să privească la un alt fel de Animal Planet. A observat că guguştiucul-mamă (guguştiuca) a stat aproape neclintită în ciub, cu ochii rotunzi şi umezi, dilataţi, în toată perioada de arşiţă, în care soarele a bătut pe faţada blocului. Abia când a plecat a văzut dl. Lică un pui (cam bleg şi cam pestriţ) în cuib. Oare guguştiucii îşi fac cuib la ferestrele oamenilor buni?, s-a întrebat dl. Lică, cochet.
M-a fascinat întotdeauna plaja aceea cu nisip fin, aparent pustie, aflată între staţiuni, despărţită de ghiol de o şosea şi de o cale ferată, dar udată (esenţial) de Marea Neagră. O ştiţi, aţi trecut cu toţii pe lângă ea de nenumărate ori (e aproape de Eforie).
Ce-aţi zice de o alergare uşoară, cale de vreo 44,2 km, pe coclauri? Prin, să zicem, Munţii Retezat.
E că e?
Dan Zaharia, un prieten vechi, atât de vechi încât nu mi-l aduc aminte anume, dar ştiu că făcea parte din gaşca aceea (cu care schiam, iarnă de iarnă, la Râuşor; el era mai mic), mi-a scris că pune la cale o aşa mare minune.
Am cerut şi am căutat detalii şi sunt în măsură
În mijlocul unor dezbateri aprinse despre bucuria de a trăi în România, unul dintre participanţi a aruncat provocarea: care sunt principalele cinci neajunsuri?
La început s-a făcut linişte. Toată lumea era nemulţumită, dar tuturor le era greu să enumere. Treptat, s-au ambalat, şi-au luat vorba din gură. Cinicii au tras concluzia: principalul neajuns e că românii se lamentează prea mult şi altceva nu mai apucă să facă.
Până acolo, însă, a rezultat că neajunsurile ţin de fibra poporului român, că, dacă n-ar fi existat, Mioriţa ar fi trebuit inventată (pentru că descrie) şi apoi radiată urgent (fiindcă influenţează, e ca un blestem, ca o marcă).
Principalele neajunsuri/metehne ar fi (într-o ordine întâmplătoare):
La capătul unei scurte călătorii la Horezu (şi prin împrejurimi), au rezultat şi câteva fotografii care descriu un peisaj urban-rural, aşa cum sunt foarte multe aşezări din România. Fotografiile au fost făcute de bunul meu prieten Dan Necşa, care are un ochi proaspăt. Sau, poate, doi.
Mai jos, o colecţie de fotografii din această serie.
Acest pod mi-a apărut în faţă dintr-o dată, neaşteptat. Lung, îngust (te miri că-ncap două maşini, dintre care una e TIR, una lângă alta), „acoperit” cu calea ferată. M-am gândit un pic la Podurile din Madison County, apoi am zis să fac o fotografie. Am făcut mai multe, dar cam mişcate. A rămas asta, în care podul pare pustiu. Impresie eronată, fireşte.