Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Alin Fumurescu, filosoful şi scriitorul, în timpul unei călătorii. De data asta, prin jungla amazoniană.
Astăzi este o zi aparte fiindcă vă vorbesc despre Fumi. Clipesc aproape cu cochetărie dacă mă întrebaţi de când îl cunosc. De când lumea? Răspuns corect!
Atunci când ai norocul să întâlneşti pe cineva care gândeşte ca tine şi chiar mai mult decât atât, care o minte iscoditoare şi neobosită
Aici eram într-un birou din Casa Presei (perioada timpurie Evz – Cornel Nistorescu). Oarecum foto-document pentru generaţiile care nu-şi imaginează cum erau telefoanele celulare tip cărămidă de care să mai fi şi mândru 🙂
Ce poţi face atunci când, om în toată firea, eşti încercat de oareşce emoţii (sau ce-or fi ele)? Poţi, de exemplu, purcede la a face mici şi nevinovate destăinuiri (fiindcă ai garda jos).
Celebra scară melc de la Melk. Foto: Călin Hera (pt. mfc)
O poveste care trece printre două case din Austria. Foto: Călin Hera
Există mai multe teorii despre bătrâneţe, ca de altfel despre orice. În urmă cu mulţi ani, pe vremea când editam primele ştiri ale ProTV, un reporter scria despre „o bătrână de 50 de ani”. Eram tinerel atunci, dar tot m-a zgâriat la urechi şi am corectat. Adevărul e că povestea cu bătrâneţea e foarte relativă. La 5-6 ani, când spui că vrei să te faci mare, te gândeşti la vreo 11-12 ani. Nici nu-ţi imaginezi că părinţii tăi au mai mult de 18, hai 20. Etc.
Mai e şi vorba aceea, că bătrân eşti dacă te simţi bătrân, nu dacă te uiţi în buletin. Etc.
După ce m-am minunat vreo doi-trei ani la rând că am studenţi care nici nu se născuseră la revoluţie,m-am întrebat zilele trecute cât de bătrân sunt, totuşi.
Am găsit câteva posibile răspunsuri
Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului.
DOCUMENT. Aceasta a fost amprenta maşinii mele de scris (toate maşinile de scris aveau anumite caracteristici, chiar dacă erau „de serie”) . Mi s-a spus că „luarea în evidenta” însemna notarea, într-un dosar, a tuturor caracterelor, pentru identificarea unui eventual text-manifest anonim scris la acea maşină.
Mi-am amintit în acestă dimineaţă de vechea mea maşină de scris. Nu ştiu de ce. Lucram la laptop, ascultam ceva frumos. Scriam, reciteam, corectam. Priveam pagina scrisă, micşoream, măream, schimbam fontul. Tot tacâmul. Cu toate acestea, m-am gândit la bătrâna mea Olympia. Cu nostalgie. Apoi mi-am amintit că am scris despre ea undeva, pe acest blog (citiţi şi comentariile). Reproduc textul mai jos:
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
P.S. Am publicat prima oară acest PA în anul 2010, dacă nu mă înşel. L-am scris pe un telefon Nokia, ca SMS (ştiţi moda, v-am rugat, chiar, să o înlocuiţi cu felicitări scrise frumos, de mână, pe hârtie). Am impresia că acest PA a devenit, cumva, o tradiţie, cel puţin pentru acest blog, un fel de Singur acasă. Crăciun fericit, dragii mei!
În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.
Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉
Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.
Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.
Image via Wikipedia
O discuție cu o persoană foarte dragă mie mi-a amintit pasiunea pentru George Topîrceanu, pasiune trezită din două pricini sentimentale:
Iată o cântare care mă binedispune de fiecare dată, de fiecare dată.
Este cineva dintre voi care nu-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
Reformulez: este cineva dintre voi care-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
M-am pus pe scotocit prin memorie. Greu, foarte greu. Pot să-mi imaginez cum a fost prima zi de şcoală, dar nu mai ştiu cum a fost. Singura amintire pe care o am (dar nu sunt 100% sigur că nu e amintirea vreunei fotografii sau că nu cred eu că asta e o amintire) este aceea că am intrat într-o sală de clară aflată la parterul Şcolii generale nr. 3 din Hunedoara, încolonaţi doi câte doi, urmând-o pe doamna (atunci i se zicea tovarăşa) învăţătoare.
Era o femeie bine făcută, cu o aluniţă măricică pe un obraz, care mi se părea foarte bătrână (estimez acum că avea cel mult vreo 40 de ani, că era mai tânără decât sunt eu acum). Cred că ea mi-a indicat unde să stau, în prima bancă, pe mijloc, alături de Angela, o fetiţă brunetă, cu ochelari şi cu părul lung.
Celebra cafenea hunedoreană, în care n-am mai intrat de 25 de ani. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Am fotografiat zilele trecute un loc cu o rezonanţă aparte pentru mine. Aici am fost prima oară al o cafea, aici am văzut prima oară că în cafea se poate pune rom (sau votcă), aici am înghiţit fum de ţigară cu nemiluita, fără să zic pâs, fiindcă eram junior şi mă uitam la ei, ascultându-i cu gura căscată. Aici se bea cafea (şi se bea orice) în picioare. Nici nu mai ştiu cum se numea cafeneaua asta pe vremuri. Ştiu doar că toată lumea îi zicea „La Varice” şi, iată, aşa i-a rămas numele (presupun că acum e „privatizată”). Se află în Hunedoara, aproape de fosta cantină (acum degradată şi închisă), şi veneam aici, uneori, după furtunoasele şedinţe ale cenaclului literar Lucian Blaga, păstorit de Eugen Evu.
Plajă lângă Eforie. Foto: Călin Hera (2010)
M-a fascinat întotdeauna plaja aceea cu nisip fin, aparent pustie, aflată între staţiuni, despărţită de ghiol de o şosea şi de o cale ferată, dar udată (esenţial) de Marea Neagră. O ştiţi, aţi trecut cu toţii pe lângă ea de nenumărate ori (e aproape de Eforie).
Instantaneu din La Boqueria, celebra piaţă din Barcelona. Foto: Călin Hera (mai 2011)
M-am gândit să vă răcoresc niţel (încă nu s-a lăsat dogoarea, dar e chestiune de ore, şi încă puţine). Aşadar, vă rog să vă alegeţi câte un pahar cu suc din fotografia de mai sus, să-mi spuneţi ce aţi ales şi cum e (poate fi chiar şi în 500 de semne, ca un epilog la PAfoto’).
Mă încăpăţânez să vă provoc, iar şi iar, să-mi spuneţi dacă ştiţi ceva despre asta. Se află, acolo, o bună parte a copilăriei mele fermecate de lecturi.
Om, pictură în ulei de Ion Dumitru (19.7 x 24 in. / 50 x 61 cm)
Aşa cum anunţam în urmă cu vreo 2 (doi) ani, caut un tablou de Ion Dumitru, pe care nu vi-l pot arăta, ci doar, într-un fel, descrie. Văd că google (care e plin de articole despre un politician mărunt) ori wikipedia nu-s prea darnice, deci apelez tot la voi, dragii mei prieteni; poate, poate, mă ajutaţi să apuc de un capăt de fir.
Dacă tablouri ale lui Ion Dumitru am văzut în 1987, la Bacău, pe pictor l-am cunoscut abia
Bob, probabil cel mai simpatic american împreună cu care am băut whiskey Jim Beam. Foto: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
L-am cunoscut pe Bob prin 1993, la Sestriere, la Campionatele Mondiale de Schi ale Jurnalistilor (trebuie să vă vorbesc despre aceste minunate întâmplări). L-am cunoscut ca pe un tip foarte, dar foarte!, simpatic.
Atunci când s-a prezentat mi-a spus că e din „Reno, cel mai mare oras mic din lume”. Bănuiesc că ăsta e vreun slogan de popularizare a asezării; atunci mi s-a părut o glumă excelentă si părea foarte a lui.
Dar brandul personal al lui Bob era altul.
Atunci când postam fotografia de aici, prietena noastră MeetTheSun, care cam ştie munţii noştri, se întreba cu glas tare unde o fi fost făcută. Am promis atunci că voi răspunde în cadru festiv. Apoi a trecut vremea. Zăpada s-a mai topit. Priviţi, privighetoarea cântă (şi liliacul a-nflorit). Am auzit cântând şi cucul (într-o pădure-n Retezat). Sunt roşii pe tarabe (de prin Cipru). Şi nici cireşe n-am mâncat.
Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.
Tabloul de absolvire al clasei XII A, Liceul de matematică-fizică Hunedoara (actual Iancud e Hunedoara), promotia 1986.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (se poate)!
A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.
NOTĂ.
Am mai postat acest articol fix în urmă cu doi ani. Doi fără două zile, ca să fiu cinstit.
Public acest text pentru a treia oară pe acest blog. Prima oară l-am publicat, ca editorial, într-o revistă dedicată PA-urilor, Letopisetul Pahico îi zicea. Chiar, poate n-ar strica să vă arăt, cândva, colectia de letopisete. Revenind la textul ăsta, vă spun că, atunci când l-am scris (si ceva vreme după) mi s-a părut că ar putea reprezenta prefata unei cărti de proză arhiscurtă (dar as mai edita, pe ici, pe colo; de exemplu, experienta oferită de acest blog si prietenia cu voi e de neocolit).
Dar vreau să deschid o discutie despre Teoria PA-ului.
Asadar, iată:
Cum să şlefuieşti un microcip
Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.
Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.
Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 