Poate părea banal, dar am petrecut ceva mai bine de o săptămână într-o altă ţară. O altă lume. Oamenii vorbeau româneşte. Am făcut câteva fotografii. Altfel, banale. A fost bine. Acum, m-am întors în marele oraş. Am un gol în piept. Dar e bine.
22/08/2009
Homo urbanus
Vâjâiala oraşului îi alungase la pensiunea dintre obcine. În primele trei zile, au fost fericiţi ca nişte copii prostuţi. În a patra, s-au trezit posaci, hotărâţi să scurteze sejurul.
– E prea frumos, e prea linişte, ne lipseşte forfota, şi-au exprimat ei apăsarea.
– Rezolvăm, le-a răspuns gazda, dar ei n-au auzit. S-au culcat cu sufletul încărcat, fără sărutul de somn uşor.
Când soarele era încă dincolo, gazda a scos bătrâna Dacie din magazie şi a pornit motorul, cu pârâituri, apoi a tras câteva claxoane care au amuţit cocoşii şi au pus pe lătrat câinii.
În camera de la etaj, musafirii din marele oraş s-au întors pe partea cealaltă, fericiţi.
21/08/2009
L-am despăturit un pic
Scriu după cum îmi dictează, se pare, înăuntrul meu.
Uneori, vreo gâză măruntă
îşi agaţă picioruşele în semnele de punctuaţie,
atât de bine scriu.
Aş putea să mă enervez dar sunt calm,
întorc şi cealaltă pagină
iat-o pierdută în albul acela în care doar amintirea mişcării sale aiurea rămâne.
Ştiu, despre mine e vorba,
e ca şi cum mi-aş fi despăturit sufletul,
l-aş fi scos din buzunar (aici stă atunci când sunt cinicul naibii)
ca să văd cuvintele mele mai bune decât
mine vreodată.
20/08/2009
Servesc patria. Mucii
Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.
Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.
Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.
Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.
19/08/2009
Servesc patria. Soldaţi şi şoareci
Sunt un bou! Am venit în armată, ceea ce înseamnă că nu m-am chinuit suficient să scap de ea. Şmecherul lu’ Peşte, aşa mi-au zis ăia din gaşcă la plecare. A fentat armata până şi Postolache. Adică mă-să, care e vânzătoare la aprozar, a avut mai multe pile ca mine! Citește în continuare
18/08/2009
Servesc patria. Noaptea vietăţilor (2)
Ciudate vietăţi gândacii de bucătărie! Sunt mari cât o papiotă de aţă şi lucesc în lumina chioară a becului de la sala de mese. Doi dintre ei stau cu faţa în sus. Vreo 20 de picioruşe (în total) se agită. Gândacilor le e greu să se întoarcă. Par bine ghiftuiţi. Cu un băţ, îl întorci pe unul dintre ei. Fuge vioi. Atât de repede încât, ca să-l opreşti, îţi apeşi, regeretabil, talpa pe el. Se aude un pârâit, apoi nu mai urmează nimic pentru gândac. Celălalt şi-a oprit zbaterea pentru câteva secunde.
E noaptea vietăţilor. Acum apar două pisici. Se tolănesc lângă scaunul pe care te odihneşti. Te privesc leneş. Încep să toarcă. În urmă cu cinci minute ai fost să vezi ce fac găinile. Opt roşcate, cinci albe şi un cocoş. Dormeau. Câte una cârâie, când şi când. Se aud bine. Dar mai bine se aud greierii. Ţârâitul lor e liniştitor. Hop!, o broscuţă. Pentru o clipă, strică somnul pisicilor. După altă clipă, sare înapoi în întuneric.
Îţi vine somnul fix când se trezeşte bucătăreasa. Are vreo 45 de ani dar ţie ţi se pare bătrână şi simplă. Găteşte excelent. Mâncarea de la fermă e singurul lucru bun de când ai plecat de acasă. Te întrebi dacă porţiile sunt prea mici sau voi prea flămânzi. Adevărul e că farfuriile ar putea să nici nu fie spălate, doar clătite un pic; stoarceţi din ele tot. Te cheamă să o ajuţi la nişte lăzi în care sunt borcane cu mazăre. Sunt grele, abia le cari. Poate capeţi o hernie şi scapi de armată.
17/08/2009
Servesc patria. Noaptea vietăţilor (1)
E 17 septembrie 1986. Încercuieşti în calendar încă o zi de, mă rog, armată. Te încercuieşte un roi de ţânţari. Eşti îmbrăcat bine, cu pufoaică, pentru că deja e frig noaptea. Doar faţa ţi-e expusă. Şi mâinile. Te-ai uns cu cremă vietnameză. Are miros plăcut. Dar ustură. Tocmai te bărbieriseşi când locotenentul ţi-a zis că trebuie să faci planton 2. Apoi s-a retras în camera lui. Primise vizită altor patru ofiţeri şi a plutonierului. Aveau trei lăzi cu bere. Vor fi obosiţi mâine. Şi tu.
E fix 3:37. Ai de păzit dormitorul din care se aud sforăituri, camera locotenentului, din care se aud hăhăieli şi râgâituri şi grajdul în care doarme, de-a-npicioarelea, un cal. Mai precis, o gloabă. Are răni pe spate, de la hamurile înnădite cu sârmă. Rănile sunt cleioase. Atrag muşte. Te întorci, dar după câţiva paşi auzi zornăit de lanţuri. Strângi baioneta în mână şi te duci să vezi ce-i. Se trezise calul. Te priveşte blând în timp ce ronţăie grăunţe dintr-un săculeţ. Îl laşi în treaba lui, ai şi tu de rumegat gânduri.
Un câine alb apare din noapte. Îi lucesc ochii. Te surprinzi uitându-te la baionetă. Apoi vezi că dulăul dă din coadă. Câinele care dă din coadă nu muşcă, ai învăţat la ţară, în copilărie. Găseşti în buzunar un biscuite. I-l întinzi. Îl ia cu vârful botului. Are botul umed. Se dă doi paşi înapoi şi înfulecă biscuitele. E grăbit şi îi cade o bucată din gură. Linge de pe jos. Simte că nu mai poate primi nimic. Se mai uită o dată la tine, apoi dispare în întuneric ca atunci când stingi, brusc, lanterna.
16/08/2009
Amurg
Caroseriile taie ziua în franjuri precişi, ca în Cărtărescu, perioada optzeci. Aşchii de zi se adună în noapte. Sudează abrupt cartierul, şaormeria, cazinoul de la parter, orgasmul de la etaj. La început, totul se întâmplă în tăcere, o tăcere decentă, ca niște nituri înșirate corect pe o tablă de zerodoi.
15/08/2009
Caietul
Ieri au găsit ăştia nişte hârtii unde un ochelarist de la artilerie îşi imagina o societate în care singurul criteriu de promovare să fie competenţa şi în care armata să nu mai fie obligatorie. L-au luat pe naiv pe sus (am auzit că i-au spart ochelarii) şi au ordonat percheziţii la sânge în toată unitatea.
Azi, Mitran mi-a confiscat caietul de însemnări. „Îl ţin la mine vreo trei zile, p-orma ţi-l dau înapoi”, mi-a zis. Nenorocitul, cred că mi-a făcut un bine ascunzând caietul. Şi lui, fireşte.
14/08/2009
Eu, chibritul
Pot spune că sunt ca un chibrit într-o cutie. În aceste condiţii, care sunt şansele mele? Care trebuie să-mi fie năzuinţa? Să vedem: am fost creat cu un scop precis. Am fost creat să aprind, să luminez, să ard. Am fost creat pentru că omul a inventat focul.
Greşit! Omul doar şi-a dat seama că focul există. Revenind, şansa mea, ca simplu chibrit, e să mor frumos, să fiu folositor, să dau un exemplu celorlalte chibrituri din cutie. Ei, bine, iată un ţel.
13/08/2009
Ca un covrig
Dormea bine, aşa cum dormi dimineaţa, când nu te-ai trezi nici plătit. Ceva îl ardea, însă. Erau doi ochi mari, curaţi, frumoşi. Băieţelul îl privea insistent, cu candoare. Soarele nu răsărise, dar privirea aceea tăia întunericul din cameră. De o parte era somnul, de cealaltă nerăbdarea copilului.
– E ziua mea acum?, a întrebat puştiul, care tocmai împlinise o vârstă ca un covrig gustos.
13/08/2009
Explicaţiile unei absenţe pe care, presupun, nici n’aţi observat’o
Dragi prieteni,
Lipsesc câteva zile din peisaj (dar am avut grijă să instruiesc roboţelul să posteze zilnic câte ceva, mai bun decât aş fi scris eu însumi). Răspunsuri la comentarii nu ştie să dea, voi răspunde eu la întoarcere sau de fiecare dată când voi avea acces la internet. Nici vizite nu vă pot face zilele astea, ceea ce mă sărăceşte un pic (însă voi recupera).
Cu bine,
C.
13/08/2009
Amintiri din vitejie
– Ne-am bătut cu sufletul, ne-am bătut cu pieptul dezvelit, am fost nişte infanterişti.
Locotenentul Mitran isi da jos vestonul si-i scruteaza pe cei din pluton. Îi place sa se dea mare si, gândeste, istorisirea asta ar trebui să-i lase muti de admiratie. „Soldatul românesc”, spunea Mitran, „e puturos si smecher, porcu’ dracului, deci trebuie să le fiu exemplu”.
Baietii il privesc, asteptând continuarea. Numai Sfrijitul se uită prin el, cu gândul la pieptul dezvelit al Lianei, asistenta infirmeriei.
12/08/2009
Pauza de 15 minute
„Eram la chioşc, mă trimisese Şefu’ ăl Mare să iau, desigur, apă. I-am vazut pe băieţi grămadă, în iarbă. Era să leşin, deşi, mă ştiţi, sunt ca o stâncă: îi cărau palme lu’ domnu’ Şefu’. Atunci l-am ridicat pe Şefu, i se înâarteau ochii ca, cum se zice, girofaru’. I-am, deh, ars şi eu vreo doua, l-am tras de limbă. Mă rog, până la urmă şi-a revenit, trecuse un sfert de oră. A început să râdă ca, pardon, prostu’. Futu-i, ce căzătură, a zis, apoi a plecat, cam clătinat, dacă mă întrebaţi pe mine. Dacă n-aş fi fost acolo, vorbeam acum despre Şefu’ ăl Mare & Sfânt.”
11/08/2009
Oameni în pădurea de Ginseng
I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.
Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el
Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea
Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.
P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.
11/08/2009
Servesc patria. Scrisoarea III
Dragii mei,
Ştiţi că lipim plicurile cu pastă de dinţi? Cristal e pasta cea mai lipicioasă. În clasament urmează Diadent. Optima, preferata mea, e abia pe locul trei.
În zilele în care nu plouă, nu apucăm să vedem soarele din fermă. Îi studiem traiectoria, de pe câmp. Ieri am avut parte de o privelişte: şapte tractoare au început să gonească nebuneşte pe câmp, în cerc. O cursă de tractoare în care nimeni nu voia să depăşească pe nimeni. M-am dumirit abia mai târziu, după ce făcuseră douăzeci, treizeci de ture: aveau oamenii normă la număr de kilometri parcurşi! Nu-i vorbă, pe noi nu se gândesc să ne transporte în remorcă la şi de la fermă.
Azi plouă, spre bucuria multora. Plutonierul a spus ceva citabil: „M-am rugat de două ori să plouă şi a apărut coniacul”. E un citat bun de motto. Spre mirarea tuturor, noroaiele au putut fi străbătute. Toţi ne-am crucit: părinţii lui Angheluţă au ajuns până la fermă, cu un Aro. Au pus în mijlocul dormitorului o pungă mare cu sticksuri şi o droaie de mere. Ce festin!
Trebuie să închei pentru că a venit nea Gică, individul care se ocupă cu aprovizionarea. Zice că sunt noroaie imense la un kilometru de fermă şi că nu crede că vom putea să le străbatem. Mai degrabă a fost parşiv, mă gândesc, fiindcă lui Mitran i-au sclipit imediat ochii. Bănuiesc că vom mânca repede şi vom porni la o nouă luptă.
Ceea ce s-a şi întâmplat, însă mai către prânz. Chiar dacă nu s-a oprit ploaia, s-a terminat coniacul… Mitran nu s-a dezminţit: a dat ordin de încolonare. Am înotat, efectiv, până la o tarla ceva mai apropiată de fermă (aflată la cel mult trei kilometri distanţă). Acolo erau împotmolite două remorci; lângă ele, trei grămezi de porumb care mă mir că nu încolţise cu atâta umezeală.
Am lucrat cel mult o oră, apoi ne-am enervat: am întins nişte foi de cort între remorci şi ne-am ghemuit, ca oile, dedesubt. Am stat aşa, zgribuliţi, unul în altul, până seara, când Mitran a coborât din cabină, ne-a încolonat, apoi ne-a ordonat, cu un limba grea: „Spre fermă, rupeţi rândurile!”. Am ajuns la Gemenele înaintea multora şi am reuşit să prind un loc la jgheab. Am apucat să-mi spăl cizmele, care erau ca nişte bulgări de noroi.
10/08/2009
Teoria liniei drepte dusă la absurd
prin reducere la absurd aş putea să conchid
că eu am fost dat ca să mor
ceea ce mi se pare destul de stupid
accept însă ideea că Începutul există
în legătură cu Sfârşitul
ca într-o complicitate care persistă
iar acum mă aflu undeva între cele două puncte
mult mai aproape de cel de-al doilea
de parcă ar tremura vântul aici pe punte
regulile ştiute sunt fără valoare în acest caz
nu se aplică teoria liniei drepte
aceea cu drumul cel mai scurt dintre ieri şi azi
complicăm lucrurile deci cu o plăcere bolnavă
plini de o inocenţă vecină cu viciul
tragem de timp cu o incredibilă zăbavă
serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
drumul cel mai scurt
dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată
pot trage concluzia deci că n-am fost dat ca să mor
am fost dat numai ca să complic
lucrurile deja complicate ceea ce e stupid de două ori
aşadar nu-mi rămâne decât să cred optimist
că-mi este permis să o iau razna
deci exist
10/08/2009
Banii găsiti de Sorin Stanciu
Asa cum stiti, Sorin Stanciu îmi trimite, din când în când, fotografii. De cele mai multe ori, imaginile sunt însotite de comentarii succinte. Am zis succinte? Să zic zgârcite? Misterioase?
De data asta, lucrurile sunt un pic mai străvezii. Cred.
„Aici sunt banii dumneavoastră” – foto: Sorin Stanciu
10/08/2009
PA poliţist
A auzit un strigăt în noapte. S-a întors din drum. A sunat. Nimic. Putea trece mai departe, dar a deschis uşa. A intrat. Înăuntru, un bărbat. Grămadă pe o femeie.
– Mă scuzaţi, dumneavoastră aţi strigat?, a întrebat-o pe femeie.
N-a fost atent la răspuns. Îi alunecase pălăria. S-a după ea şi, cumva, a căzut peste cei doi.
– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria, avea să declare apoi.
Dar în cameră nu fusese nicio mătura, prea era mizerie.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 