– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria. Am efectuat cinci paşi, în fugă, şi am auzit un zgomot ca de Beretta. M-am întors şi l-am mai imobilizat o dată pe bărbat, deşi eram obosit după efortul anterior. Dar imobilizasem alt bărbat, care tuşea îngrozitor, ceea ce explică zgomotul ca de Beretta. Aşa am realizat că, după prima intervenţie, mă alesesem nu cu vechea mea pălărie, ci cu o şapca marinărească, fără cozoroc, cu marginile îndoite înăuntru.
08/08/2009
Dor de tati
Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat taticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dup-aia în parc, să ne dăm pe tobogan. Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi.
07/08/2009
Doi
Ne mai şi certam, devenise sâcâitor, cu bolboroseala din proteza care-i rămăsese mare, cu zbârciturile galbene tot mai subţiri, cu boala. Uneori făcea pe el. Dar am plâns. Cu ciudă am plâns, cu lacrimi cât ochii, ca în tinereţe. Nu mă întreba de iubire, domnule, după 51 de ani împreună e altceva, nu iubire. E aşa: acum nu mai am rost. Nu va mai urma nimic, nu mai are ce să urmeze. Stau pe banca asta şi aştept. Acasă intru doar atât cât să nu trezesc nici eu nu mai ştiu ce, apoi vin iar aici să mă uit la lume. Atât câtă mai e.
06/08/2009
Olimp. Ca după o lună de miere
Pe Platoul Muzelor, împreună cu Adi. Dincolo de panou, e bifurcatia. La stânga e drumul către refugiul Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m), cel din dreapta către Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m). Se fac aproximativ 20 de minute până la fiecare
Au trecut 30 de zile de atunci. Nu stiu prea bine cum anume, dar stiu clar că acea călătorie, cele două zile de Olimp, mi-au marcat viata. Si nu mă refer la faza cu genunchii. Vorba aia, genunchii acum sunt, acum nu sunt. Sufletul, însă, se zice că tine mult mai mult. E, poate, etern.
Cele mai multe lucruri din cele simtite si văzute de mine în Olimp vi le-am spus deja. Vreau să spun, cele mai multe pe care le-am spus. Mă astept ca impresiile să mă tină poate până la sfârsit. Cu sigurantă, voi mai scrie despre Olimp. Acum, am făcut-o si în EVZ. Îmi place enorm layoutul din editia print, de aceea îl aduc si aici, asa cum l-am adus si dincolo. As vrea să nu-l pierd.
Pagina creată de colegul meu Felix Grigore, în care eu n-am pus decât text si foto
06/08/2009
Ghiers despre mărimea Măriei sale
Călăreţul dă pinteni murgului bălan. E tot mai chipeş, cu fiecare an. De călăreţ e vorba, de puştiul cel bălai pe care, când îl vede, domniţa strigă „vai!” Şi-şi coperă năsucul cu o năframă albă. Jupânul ei, boierul, îşi zdrăngăne o salbă, cătând prin colbul sur de dinspre miazăseară:
– E chipeş, nu zic, şi are mustăcioară. Dar nu ştiu care-i noima de i se zice Mare când el măsoară cel mult vreo trei picioare.
– Păi, ce să zic, mărite, răspunde jupâniţa şi repede roşeşte şi-i tremură cosiţa.
05/08/2009
Ce scria sub ştergătorul de parbriz
Acest document este autentic. A fost depus, probabil, fiindcă erau aprinse luminile din interiorul masinii, mergea radioul si geamul din dreapta-faţă era întredeschis.
Pentru că o anumită rutină de 500 de semne a pornit un fel de joc de-a ghicitul (aici şi în Pahico*), propun şi eu o variantă.
*O variantă Pahico, plauzibilă si ea: „bă data vitore iţ tau caucucurili dacă mai parcezi pe locu mieu”.
05/08/2009
Ceai cu ambasadorul lui Dalai Lama
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Am urcat în apartamentul lui de la etajul 2 (sau 3), într-o clădire aflată în apropierea Gării Kelety. La puţin timp după ce ne-am aşezat pe nişte fotolii de bambus împletit (cred că era bambus, poate o fi fost răchită, nu ştiu), a intrat în încăpere soţia ambasadorului. O prezenţa care s-a vrut discretă, dar care m-a impresionat foarte mult, pe care n-am putut-o uita, deși am văzut-o doar câteva minute. O femeie frumoasă, tânără (deşi, atunci, vârsta de 30 de ani, cât presupun că avea, mi se părea nu neapărat înaintată, dar, cu siguranţă, una a maturităţii).
Adusese, pe o tavă cu motive „chinezesti” (aşa mi-am reprezentat atunci imaginea) trei ceşti de ceai. Ea n-a rămas. Era un ceai de iasomie în care, înainte de a pleca, a turnat lapte. M-a întrebat cât lapte vreau, în timp ce-l turna.
Nu experimentasem până atunci ceaiul cu lapte. Mi se păruse mereu o prostie, un nonsens, cel mult un snobism. În orice caz, eram atât de convins că e ceva greţos, încât nici măcar nu încercasem să gust. Dar în acea zi, pentru că ea era o doamnă şi pentru că discuţia abia începută se anunţa fascinantă (am descopeirt, abia atunci, în discuţia cu ambasadorul, o lume incredibilă), am zis, destul de repede, „mulţumesc”, probabil mai alb la faţă decât laptele care mă albise.
Cred că am băut atunci cel mai bun ceai din viaţa mea. Poate a fost surpriza, poate exaltarea, habar n-am. Parcă ar fi fost în ceaşca aceea mai mult decât infuzie de iasomie şi lapte UHT. Faza e că, de atunci, prefer să pun lapte în ceai (niciodată în ceaiul cu mentă!).
Cu câteva secunde înainte eram convins că e ceva greţos, că ţine de snobism, iar după câteva secunde devenisem un fan, un credincios al ceaiului cu lapte.
P.S. Am fost iscat la această poveste de un text incitant citit pe blogul ajnaninei. Lucru pentru care îi mulţumesc.
05/08/2009
Indiscret
Mă zgâiam şi eu prin fereastră, că era deschisă, şi m-am trezit cu un papuc în cap. Piele fină, negru, talpă moale, din cauciuc. Am deschis mai mult geamul şi am sărit peste pervaz. Dacă i-ai fi scos din context, ai fi zis că sunt oameni normali. Pardon, nu normali, ci cumsecade, cu carte, cu urme de ochelari şi deprinderea de a evita cacofoniile. Contextul era însă că se păruiau, chiar şi chelioşii, ceea ce m-ar fi amuzat dacă nu m-aş fi trezit încasând un nou pantof, de data asta în nas. Diferenţă notabilă: pantoful era cam bocanc.
04/08/2009
Fata de la pagina 1 care ar putea împături tricouri
Am aflat lucruri interesante de la Varby: cum să împăturesti un tricou în două secunde (se poate!), o fotografie interesantă , o superfată de la pagina 1 si de ce sunt japonezii cei mai buni fotografi. Am zis să vi le arăt.
04/08/2009
Rutină
Ieşise din scara blocului grăbit, ca de obicei. A auzit uşa închizându-se pe când se afla, deja, în parcare. Dimineaţa părea un vuiet răcoros, ceea ce, s-o recunoaştem, era bine.
I-a făcut plăcere când a văzut-o, cu formele ei rotunde, robustă şi suplă în acelaşi timp. Îi venea s-o sărute, dar nu era timp de dulcegării.
Intră cu un fel de respect la care nu putea renunţa, deşi o avea de o jumătate de an (şi-o dorise, însă, de mult mai multă vreme). Era bine, Doamne, ce bine era!
Bileţelul prins de ştergător l-a observat exact în clipa în care a pornit motorul.
04/08/2009
Servesc patria. Scrisoarea II
Dragii mei,
Am înţeles de ce e frumoasă câmpia: pentru răsărit şi pentru apus. Trebuie să trăieşti răsăritul în mijlocul câmpiei ca să înţelegi cât de extraordinar este. Şi nu mă refer numai la izbucnirea de lumină, la soarele roşu prelung, la aerul ca un luciu de apă zgâlţâit uşor, proaspăt, încă fără praf, încă nedogoritor. Mă gândesc şi la droaia de vietăţi care zumzăie, unele mergând la adăposturi, altele plecând la vânătoare. (Dar tot muntele îmi place mai mult.)
Ieri a fost crâncen. Adevărul e că am pierdut numărul remorcilor. Eu cred că mecanicii de pe combine sabotează. Sau îşi pun deoparte porumb, să vină peste câteva săptămâni să adune, cu sacii. Nu pot să cred că poate să rămână aşa multă recoltă în urma unor maşinării, oricât ar fi ele de depăşite tehnic. Ieri a fost crâncen şi fiindcă am primit prânzul abia la 17.30, la douăsprezece ore după ce ajunsesem în lan. Până atunci am mâncat înjurături şi soare năucitor. S-a dat şi supliment.
Dragii mei,
Eu nu sunt făcut pentru viaţa asta. Nu mă plâng, ce rost ar avea? V-o spun pentru că vreau să nu înnebunesc. Trebuie să mă descarc cumva, să povestesc. Cu cine altcineva pot vorbi deschis? Băieţii sunt simpatici, trăim aceleaşi drame. Dar am învăţat că nu poţi avea încredere în nimeni. Am impresia că dacă l-aş înjura pe Mitran cu voce tare, m-ar putea turna oricine, în schimbul unei jumătăţi de oră de repaus, la umbră.
03/08/2009
Pe deal
Dealul e ca o câmpie înclinată,
ca o fotografie grăbită, stricată, reparată.
E ca şi cum te-ai fi aşezat oblic pe o hârtie.
În iarba înaltă s-ar putea pierde un copil, asta se ştie.
E arsă de soare iarba ca o căpiţă de fân iminentă.
Uite livada de pruni, livada de meri, poiana cu mentă.
Faci un pas, sar cât colo zeci de lăcuste.
Sunt verzi, înfricoşătoare, dacă le studiezi, lungi şi înguste.
Se aud o grămadă de gâze, se strecoară, ţârâie, trăiesc.
Undeva e un nuc. Într-un loc – o cărare, gândesc.
Într-o parte-i o fântână cu ciutura ruptă.
Cât de înclinată ziceai că-i câmpia? E aproape abruptă.
03/08/2009
Mousaka de dimineaţă
Am aflat că dielda va deschide un bar, în Madrid. Iată o posibilă destinaţie turistică!
Deocamdată, îmi aduc aminte de tavernele din Insula Corfu. Aici e o parte din oferta uneia din Roda. Ce comandă doamnele şi domnii?
03/08/2009
Locotenentul Mitran e nervos
Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.
(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.
(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.
(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!
02/08/2009
Servesc patria. Cafea, nişte ţigări, ceva
Sunteţi, cam de multişor, în drum spre fermă. Un camion hodorogit trece pe lângă voi. Vă forţează să coborâţi în şanţ. Zece metri mai încolo, hardughia opreşte şi din ea sare, sprinten, locotenentul Mitran. Te strigă. Faci un pas alergător jalnic.
– Urcă, zice Mitran.
Urci. Urcă şi el. Şoferul e în maieu, locotenentul îşi descheie copca şi-şi dă chipiul jos. Abia acum observi că are un început de chelie, ca un vârtej. Îţi întinde o sticlă de bere la litru, din care un sfert e goală. În timp ce refuzi, maşina porneşte.
– Nu mai umple coşul ăla atât. Nu te omori, zice, şi trage o duşcă. Mai ţip şi io la voi, că asta e meseria, trebuie să mă înţelegi. Trebuie să ne înţelegem unii pe altii, adaugă, şi face cu ochiul.
Şoferul dă din cap. Sau a fost o zdruncinătură a camionului.
– Auzi, ce meserie are maică-ta? (ştia).
– Medic.
– Si cum de nu ţi-a aranjat să scapi de armată?, se miră sincer.
Dai din umeri.
– Da’ nu-ţi poate arnaja măcar s-o faci mai uşor?, întreabă el, nevinovat.
Te uiţi la el, apoi la şofer. Te uiţi înainte, pe drum. Te uiţi iar la el.
– Adica?
Acum e rândul lui. Se uită cu milă la tine. Mai trage o duşcă. Apoi te priveşte ceva mai curios. Are privirea aceea îndărătul căreia se ghiceşte întrebarea „asta o fi prost sau se preface?”. Decide că eşti prost şi continuă:
– Nu vine pe la tine, pe aici, pe la fermă?
– Nu cred, e drum lung, zici.
– Daca totuşi ar veni, să aducă nişte ţigări, cafea, ceva. Ar fi bine, face el lista, apoi îţi zice să cobori.
Băieţilor nu li se pare nimic ciudat în faptul că ai făcut o bucată de drum cu Mitran, în camion. Pe rând, fiecăruia i-a venit rândul la „discuţii”. Nu întreabă nimic, niciunul. Poate că nici nu şi-au dat seama. Poate că sunt, cu toţii, doar foarte obosiţi. A fost o zi grea şi mulţi s-au culcat îmbrăcaţi, imediat după masa de seară. Noaptea, însă, a fost frumoasă. Dimineaţă, în timpul ieşirii de la 3.25, e o răcoare plăcută, de parcă ai sta sub un duş de stele.
UPDATE. Am început de câteva zile un serial cu amintiri din armată. Mai jos sunt primele episoade:
1. Servesc patria. Valiza de lemn
2. Servesc patria. Cu borş
3. Servesc patria. Slănina sătmăreanului
4. Servesc patria. În turmă
5. Servesc patria. Scrisoarea I
6. Servesc patria. Ciocolată ungurească
PA-uri
Scrisori pentru iubitele altora
Înjurăturile locotenentului Mitran
Gluma de la 5 dimineaţa
02/08/2009
Rapid prin Şureanu
De când n-ati mai fost prin Muntii Sureanu? Muntii dacilor.
Eu n-am mai fost de vreo doispe ani. Dacă vreti să faceti un drum, chiar acum, dat-vă deoparte fleacurile de zi cu zi, pentru cinci-sase minute (5:41, pentru cei care doresc precizie), si urmati-l pe Remus Suciu. Muzica o dă tot el. De la Queen.
02/08/2009
Corfu. Criza văzută cu ochii
În Corfu am văzut pentru prima oară Criza, cu ochii mei. O mulţime de hoteluri începute şi neterminate. O mulţime de hoteluri, resaurante, magazine închise. Un tip dintr-un magazin mi-a spus că anul trecut avusese trei magazine (vindea piele – genţi, sandale ). Astă-toamnă a vrut să-şi mai deschidă unul. Acum, adunase toată marfa într-un singur loc, pusese preţuri de râs şi spera să vândă cea mai mare parte a lucrurilor până la sfârşitul verii, să poată trece de iarna care vine.
Am văzut bălării, am văzut drumuri începute şi neurmate, piscine goale. Am văzut clădiri cu stil, înăuntrul şi în jurul cărora mi-am imaginat bucuria trecuţilor turişti. Am văzut o droaie de pancarte For sale. Cu banii primiţi în Bucureşti pentru un apartament cu două camere, ţi-ai putea lua un mic teren la malul mării Ionice, cu un petec de plajă, o dărăpănătură din piatră, veche de 300 de ani, şi un colţ de livadă de măslini.
Da, am văzut şi chilipiruri. Dar n-am văzut resemnare. N-am văzut oameni trişti. N-am văzut ţepari. (OK, aici e o discuţie mai amplă, ştiu oameni care se jură că ţepari mai mari ca-n Grecia nu-s – românii nu intră în discuţie, e specie aparte!)
Aproape că m-a amauzat ideea de a nu bea din supermarketul piscinei Bratos. Cred că era haios locul, pe vremuri.
Cred că v-am mai arătat o dată decapotabila asta, poate din alt unghi. Acum am vrut să vedeţi instalaţia de aer condiţionat de pe clădire. E ciudată şi rugina asta, nu? Cum vine ea să stăpânească imediat ce simte un semn de slăbiciune!
Mai jos, o fotografie făcută de fiica mea, într-un supermarket. Nu ştiu prea bine de ce a făcut-o. Dar dacă e, hai să vedem nişte preţuri.
O „gheretă” de salvamar, pe ţărmul Arillas, fotografiată de fiul meu. I-a plăcut. A vrut să şi urce până sus, sus. Nu l-am lăsat. Cred că până şi un porumbel găsit de ajnanina ar fi prăbuşit edificiul, dacă s-ar fi aşezat acolo, să mediteze.
La parterul clădirii ăsteia, din Roda, e un restaurant de prin 1.800 şi ceva. Cel puţin, aşa rezultă dintr-o inscripţie bine pusă în valoare (pe care, da, jurnalistul lu’ Peşte n-a fotografiat-o!). Mâncarea a fost bună. Parol!
P.S. Nu ştiu când vor apuca să renoveze.
Pensiune care n-a mai apucat să se deschidă. Tot prin Roda.
02/08/2009
Scrisori pentru iubitele altora
Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).
Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Cristi, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc OK.
01/08/2009
Blog eliminat
Am dat un click banal.
Cică: „Blogul de la adresa teogeorgescu.blogspot.com a fost eliminat. Această adresă nu este disponibilă pentru bloguri noi.”
Poate e doar o problemă tehnică. Mă gândesc. Mi-aduc aminte că am trecut prin emoţii în legătură cu blogul lui Andi, apoi n-am putut intra la Anca, la Cristian Lisandru şi lista poate continua.
Dragilor, ţineţi cont, vă rog, că sunt om bătrân cu, dacă aş avea aşa ceva, plete dalbe.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 