Călin Hera. PA-uri şi mirări

A fost odată o vrăbiuţă care trăia într-un oraş mare. Avea cuibul între cărămizile false de pe peretele unui bloc cu zece etaje. E drept, se născuse într-un copac. Abia începuse să zboare când un om a tăiat copacul acela şi copacii din jur. Apoi a apărut un şantier, apoi un bloc, apoi mai multe blocuri în care veneau, dimineaţa, oameni de afaceri şi angajaţii lor. Vrăbiuţa n-avea cum să ştie ce s-a întâmplat acolo pentru că, deja, se mutase în cuibul dintre cărămizile false aflat la mare distanţă de vechiul parc.

Viaţa în cuibul de pe peretele blocului era mai liniştită decât cea din copac. E drept, cuibul nu se mai legăna la fiecare adiere de vânt, dar nici nu mai era zgâlţâit atunci când vântul sufla mai tare. Se auzea doar un vâjâit, atât. Ba, câteodată, peretele blocului era chiar cald, ceea ce era bine.

Într-o zi, vrăbiuţa a văzut un om zburător. Adică, s-a minunat ea ce s-a minunat, apoi a căzut pe gânduri. Omul acela era zburător pentru că zbura. Avea aripi şi plutea pe cer. Era destul de alb omul zburător, ceva mai alb decât oamenii obişnuiţi. 

Hmm, totuşi, nu prea semăna a om. În afară de faptul că era mare, nu aducea deloc cu oamenii care au tăiat copacul din parc. Ca să se dumirească, l-a urmărit câteva zile. Şi a observat ceva ciudat. Deşi mergea din când în când acasă, în bloc, n-o făcea ca toţi oamenii. Nu intra pe uşă, ci pe fereastră. Ba, când s-a uitat mai bine, a observat că nici măcar nu intra în casă. Stătea doar pe pervaz. 

Într-o zi, vrăbiuţa a vrut să vadă mai de aproape casa omului zburător. Fereastra era tot închisă dar, pe pervaz, erau firmituri de pâine. Vrăbiuţa şi-a zbârlit un pic aripioarele, apoi a ciugulit o firmitură. Îi fusese poftă şi era foarte curioasă. Niciodată nu mai mâncase pâine. I-a plăcut. 

Zile la rând, după aceea, a poposit pe pervazul cu firmituri de pâine, să se ospăteze. Ciugulea din ce în ce mai multe firmituri, avea tot mai mult curaj, petrecea tot mai mult timp acolo, lângă fereastră închisă. 

Aproape uitase de omul zburător. Dar, într-o zi, l-a simţit în spatele ei. Nu l-a văzut, a simţit cum se apropie. N-a întors capul, dar a tremurat foarte tare. Îi era frică fiindcă ştia că oamenii pot să facă rău, foarte mult rău. Atunci, omul zburător s-a aşezat lângă ea. 

Vrăbiuţa s-a mirat că omul zburător nu a intrat în casă şi a rămas acolo, pe pervaz, ciugulind firmituri de pâine. Dar mai tare s-a mirat când omul zburător i-a vorbit în limba păsărilor. I-a spus că nu e om, că oamenii nu au aripi. I-a spus că el e pescăruş. Apoi i-a explicat că pescăruşii zboară deasupra mării, căutând peşti. 

Vrăbiuţa îl asculta fascinată. Nu ştia ce e aia mare, ce sunt ăia peşti. Ea nu ştiuse nici ce sunt pescăruşii, credea că sunt oameni zburători.