Archive for ‘Proza’

16/01/2010

Flegma locotenentului Mitran

„Soldatul românesc…”, începe ofiţerul a spune, dar vede că plutonul râde, de parcă ar fi dat o comandă greşită. Atudorei îi face semn cu ochiul, cum că Ardeal iar l-a luat peste picior.
– Faci mişto, bă? Ai călcat într-o flegmă de şmecher, soldat?, se apropie de Ardeal, pe jumătate ameninţător.
Atudorei şi negriciosul se pun să râdă. Pe rând, lăţesc zâmbete şi ceilalţi. „Hehe, mi-a ieşit poanta asta”, îşi zice locotenentul Mitran. Apoi scoate din tocul pistolului o ţigară. Şi pufăie, înţelept.

NOTĂ.
Am făcut acest PA adineauri pentru că n-am mai scris de prea multă vreme pentru „Servesc patria” şi fiindcă am vrut o prospătură veche pentru concursul de pe trilema.

Etichete: ,
30/12/2009

1989. Răguseală

22 decembrie
Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la Deva, trec pe la I., mătusa mea, care ar trebui să plece azi în Germania. A trecut de la faza de teamă de ce va fi la cea de nerabdare. Nerabdarea de a vedea ce se întâmplă în tară. În orice caz, îmi mărturiseste ca si-a anulat plecarea. Singura grijă e pentru fiica ei (varisoară-mea are 11 ani): dar dacă Ceausescu înăbuse ceea ce pare că s-a pornit si se închid granitele? E drept, pasaportul pe care l-a primit îi conferă, totusi, o oarecare sigurantă.

Tu ce zici să fac?, mă întreabă. Stai, îi zic. Simt eu că va fi bine.

Apoi fug la autogară, unde mă întâlnesc cu Tibi. Discutia cu Dragos e scurtă, între două autobuze. Greva din combinat, despre care auzisem dimineata, de la tata, a evoluat în adunarea oamenilor, cu scopul de a porni spre centru. La Deva, văd deja oameni adunându-se. În autobuzul de Hunedoara, oamenii sunt surescitati. Vorbesc între ei. În soaptă, dar vorbesc. Despre ceea ce li se întâmplă.

De la autogara din Hunedoara, mergem o bucată de drum cu coloanele de muncitori. Fug acasă să aflu vesti. Florin, de la Resita, telefonase ca să spună că acolo e deja revoltă. Aflu despre împuscăturile de la Bucuresti. Aflu despre fuga lui Ceausescu. Iustin e răgusit.

Nu pot sta în casă. În centrul vechi, in fata partidului, e lume multă. Ne îmbrătisăm. Stau mult asa cu Laura. Ne amintim de manifstele noastre, din urmă cu un an. Studentii veniti de la Timisoara sunt cei care animă multimea. Îngenunchem în memoria celor căzuti. De zeci de ori. Spunem rugăciuni. Multi oameni dau doar din buze. Florin I., răgusit, agită un steag. De la balconul partidului iau cuvântul o droaie de oameni.

Înainte de miezul noptii, ne cărăm spre case. E ciudat: se dă program la televizor si la ora aia. Nu dorm până dimineată, când plec să mă întâlnesc cu băietii. Avem furnicături. Simtim că asta nu e tot.

30/12/2009

1989. Azi-mâine în toată ţara

E 19 decembrie şi am veşti alarmante dinspre Timişoara (via Europa liberă şi tata). Un prieten al lui Tibi a dispărut în timpul manifestaţiilor, când s-a tras asupra oamenilor. M-am înţeles cu Tibi, prin tata, să ne întâlnim la Hunedoara. Sper să vină şi clujenii. Trebuie să ajungem la Timişoara, cât mai repede. Trebuie însă să ştim unii de alţii.

În Bucureşti, atmosfera e încărcată. Parcă toată lumea spionează pe toată lumea. Aproape nimeni nu vorbeşte. Am senzaţia că, dacă aş avea nemaipomenitul curaj de a striga ceva pe stradă, aş fi secerat. De gloanţe, de privirile celorlalţi.

Pierd trenul de 16.10. Dintre toate trenurile pe care le-am pierdut vreodată, de ăsta îmi pare cel mai rău. Măcar mă întâlnesc cu Lia. Ne sărutăm mult. Nu înţelege de ce vreau să plec.

Ajung acasă în 20 decembrie. Aflu droaie de veşti dinspre Timişoara. Abia aştept să vină Tibi de la Timişoara, să povestim. Tata e foarte preocupat.

21 decembrie.
Poveştile lui Tibi sunt terifiante. Îmi spune despre Dragoş, pe care îl cunoscusem la Deva şi, parcă, dintr-o scurtă tură montană (sau doar proiect de tură, nu-mi amintesc bine). Despre curajul, nebunia lui. Despre felul în care l-a rugat pe Tibi, l-a implorat, să iasă în stradă. „La ce bun să stai aici, în cămin? N-avem nimic de pierdut, numai de câştigat!”. Apoi, Dragoş a dispărut.

Seara, apare Nicu, de la Cluj. Înainte de a merge la el acasă, vine la noi. E livid. Se ţine de pereţi. Îl ţin să nu cadă. „Am trecut printre cadavre. Se trăgea în oameni…”, reuşeşte să îngaime. Am impresia că e ori-ori. La prânz, Ceauşescu făcuse un miting în Bucureşti. Foarte-foarte mulţi oameni. Am auzit că mitingul s-a terminat mai devreme decât era programat şi nu cum ar fi vrut Ceauşescu. Oare am plecat din Bucureşti când nu trebuia?

După ce pleacă Nicu, mai liniştit, vine Tibi. „Hai să mergem!”. Tata vine cu noi. Coborâm spre centru. Trecem printre blocuri cu ferestre luminate. Deodată, Tibi începe să urle: „Ieşiţi afară! Jos Ceauşescu!”. Încerc un sentiment ciudat. Admiraţie, teamă, entuziasm, curaj, neîncredere, mândrie, istorie, nebunie. Faptul că tata e lângă mine mă face să mai simt mai sigur. Strigă şi el. Acum mi-e mai mult teamă. Teama de necunoscut. Pe măsură ce strigăm, se sting luminile de la fesrestre. Unii vor, probabil, să vadă cine urlă, alţii vor să stea cu capul între urechi. Nu coboară absolut nimeni. Ne întoarcem acasă. E ciudat că nu am întâlnit niciun miliţian. Nimeni, absolut nimeni nu ne-a băgat în seamă.

La câteva minute după ce ne despărţim, Tibi revine. Îmi spune că Dragoş e la Deva. A fost arestat şi azi i s-a dat drumul. Hotărâm să mergem la el, la prima oră. Între timp, tata ascultă Europa liberă. A început şi la Bucureşti, e deja clar.

20/12/2009

1989. A început

În acest sfârşit de săptămână facem prima ieşire mai serioasă pe munte, cu Şcoala de Ghizi. În Bucegi. Urcăm, coborâm, urcăm, coborâm. E frumos, e o zi de decembrie perfectă, nu-s nici noroaie, nici zăpadă de nerăzbătut. Înnoptăm la cabana Scropoasa. Dormim doar trei ore, după navete de bere. Facem jocuri de cabană. Ne distrăm fain.
Ajung acasă pe înserat şi mă culc pe nemâncate. Dorm 12 ore, neîntors. Intru la curs după prof. Mă aşez la două bănci de Marco. Pare mai fresh decât mine, deşi a tras la fel ca mine pe coclauri, în ultimele două zile. Se tot chinuie să-mi zică ceva. Într-un târziu, ne înţelegem:
– Ai auzit de Timişoara?, mă întreabă.
– Nu, ce să aud?
Profu’ se postează între noi şi stă aşa vreo jumătate de oră. Marco mai apucă să-mi spună doar atât:
– A început.
Era dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989. Sfertul de oră care a urmat, până la pauză, a fost probabil cel mai lung din viaţa mea. Ştiam ce vrea să-mi spună, dar voiam să confirme că despre asta e vorba şi să-mi dea amănunte.

18/12/2009

1989. Flămând

E seară. Ies la o plimbare cu Lia. Alegem parcul din curtea Politehnicii. E o seară plăcută, o noapte promiţătoare. N-avem răbdare. O ridic în braţe. Îmi muşcă buzele. Ne năpustim unul în celălalt. Suntem o năpustire. Un fulger care porneşte de jos în sus şi dă naştere unei stele. Pe feţele noastre explodează lumina proiectată de o lanternă. Lumina se stinge. Aud un glas. Se vrea impersonal, dar jur că e al lui Ovidiu:
– E mai bine să plecaţi. Tocmai au fost ridicaţi trei studenţi care stăteau pe o bancă, lângă TCM.
Nicio şansă să urc la Lia. Portarul e incoruptibil. Poate din cauza uniformei de gărzi patriotice pe care o poartă un tip cât uşa.

Plec spre casă. Pe drum, droaie de patrule. Tanti Ani e stresată. Mă simt tot mai sărac. Asta îmi dă o oarecare beatitudine. Nu mai am cartelă. Am pierdut-o. Mi-e foame. În casa asta n-am mai mâncat nimic de o săptămână. Cred că n-am mai mâncat cam nimic în răstimpul ăsta. Mi-amintesc cu jind de ospăţul de la cămin: pâine uscată, muiată în uleiul întărit din tigaie, cu multă apă între două dumicate. Găsesc un rest de gutuie. Îl devorez. Mai bine mă culc. Oare cum e să te trezeşti din somn de foame?

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia
4. Ninge în noiembrie
5. Mă uit la bulgari
6. Jos zborurile în Cosmos!
7. Nadia

18/12/2009

1989. Nadia

30 noiembrie.
Mă şochează fuga Nadiei Comăneci. Mi-e greu s-o interpretez altfel decât un fapt simbolic. Sufăr.

8 decembrie
Un tip de la ASE a trimis o scrisoare la Europa liberă. Colegii s-au strâns în jurul lui. Au spus că, dacă i se întâmplă ceva, nu mai calcă pe la şcoală. Mi-ar plăcea să fie adevărat. Ceea ce e cert e că, după momentul ăsta, bursele au fost majorate cu 10%.

Străzile sunt patrulate în continuare. Simt tot mai mult nevoia să vorbesc cu tata. E prea mult până când voi ajunge acasă (22 decembrie, probabil), mai e aşa mult. I-aş scrie să-i spun ce-mi trece prin cap, dar mi-e teamă de violabilitatea corespondenţei.

Îmi amintesc întâmplarea de la Iustin, din urmă cu câteva luni. Am vut să-l vizitez, dar nu era acasă. I-am lăsat un bilet în cutia postală. Pentru că n-aveam pe ce scrie, am rupt prima foaie dintr-un almanah, aia cu tabloul. Am scris pe verso ce am avut de spus si am pus un P.S.: După ce citeşti, poţi arunca asta în veceu. Seara, m-a căutat Iustin. Mi-a spus că n-are rost să risc asa, ca fraierul, pentru o glumiţă. Dacă vreau să fac într-adevăr ceva, să-i spun.

În urmă cu alte luni, am fost în Cişmigiu cu Laura. Am pus pe bănci foi pe care am scris „Jos Ceauşescu!”. Mi-a fost teamă. Curajul Laurei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă am scris acelaşi lucru în câteva toalete de la facultate. Am dat peste câteva inscripţii asemănătoare.

Aud că Jivkov şi familia vor fi aduşi în boxa acuzaţilor, la Sofia. Gorbaciov şi Bush s-au întâlnit la o discuţie pe care o bănuiesc foarte importantă. Cum se simt, oare, aceşti doi oameni? Ce presiune e pe ei? Sunt marionetele cuiva? Sunt pe cont propriu? Cum se simt să fie atât de importanţi? Şi totuşi, sunt oameni. Semeni.

18/12/2009

1989. Jos zborurile în Cosmos!

23 noiembrie.
Mâine se termină Congresul. Nimic nou. Nimic vizibil. Mi-am cumpărat Scânteia. Mi-am notat, din cuvântările lui Ceauşescu: „Este bine cunoscut că nicio clasă socială, nici stăpânii de sclavi, nici feudalii, n-au cedat locul de bună voie, ci au trebuit să fie izgoniţi de la putere, pentru a asigura progresul societăţii omeneşti”. E gura păcătosului care ameninţă? Oricum, am senzaţia că adevăr grăieşte.
Ceauşescu mai condamnă „experienţele nucleare şi zborurile în Cosmos”, vrea să reducă raportul dintre retribuţiile mari şi cele mici, care acum sunt de 1/4,5. „Aceasta înseamnă dreptate socială, reprezintă preocuparea pentru bunăstarea generală a poporului”, zice şi îmi pare atât de ipocrit. Ce bunăstare? Cum poţi să-i zici cuiva căruia îi micşorezi leafa că ar duce-o mai bine?!
Mai notez că „socialismul a devenit un voinic puternic, un Făt-frumos, care a crescut într-o lună cât alţii într-un an – cum se spune în poveste -… reprezintă viitorul… trebuie să avem permanent în vedere de a face totul pentru ca acest voinic, socialismul, să triumfe nu numai în România, ci şi în întreaga lume!”.
Cred că a luat-o razna. Mă întreb cum naiba l-au aplaudat ăia când l-au auzit. Cum naiba să nu-l aplaude, dacă sunt morţi de frică?

17/12/2009

1989. Mă uit la bulgari

În Bulgaria, Jivkov demisionează. Cum o fi să? Petr Mladenov pare pus pe fapte mari. Mă uit la bulgari, la TV, şi nu-mi vine să cred că şeful statului umblă pe jos, printre oameni.

Demonstraţii la Praga. Universitarii sunt în frunte. Nemţii din RDG dau iama în magazinele din RFG, de la graniţă. Zidul Berlinului pare doar piesă de muzeu. E incredibil vârtejul ăsta!

Între timp, la Bucureşti începe, mâine, Congresul al XIV-lea al PCR. Văd un afiş la cinema, „Noimebrie, ultimul bal”. Îmi place să cred că nu e o coincidenţă şi atât.

Regia e suprasaturată de controale. Nimeni n-are voie să intre în alt cămin decât în cel în care locuieşte. Portarul din P6 se face că nu mă mai cunoaşte, face urât când îi întind „taxa”.

Băieţii din Comitet sunt rupţi de somn. Ovidiu face planton în facultate, noaptea, cu un profesor şi un asistent, râd de el, râd de el, râd de noi, ce frică îi e lui Ceauşescu, ce sistem uns are, nu mişcă nimeni, nu?, eu cred că o să ne mişcăm, cine mişcă nu mai mişcă, cine mişcă mişcă-n drişcă, ba o să mişcăm, ştiu eu, nici delegaţii nu se mai fac, pe cât posibil, toată lumea trebuie să stea acasă sau la serviciu sau la şcoală, să poată fi controlat, dacă lipseşti de la ore trebuie să dai explicaţii, să spui unde ai fost, ce-ai făcut, cu cine te-ai întâlnit, toţi îi suspecteazş pe toţi, la naiba, doar n-or să pună lângă fiecare câte un securist, nu sunt zece milioane de securişti în ţara asta, Gorbaciov l-a chemat pe nea Nicu, da’ a zis că e ocupat, ungurii nu trimit delegaţie la Congres, se sparge buboiul, cred, nici comuniştii italieni nu trimit delegaţie.

Alimentarele din centru sunt pline cu caşcaval, şuncă, brânză. Nimeni nu cumpără pentru că toţi şi-au terminat deja cartelele pe luna asta. Pe Calea Victoriei, de la Palatul telefoanelor la Mignon, magazinele sunt închise. Toate clădirile sunt drapate cu steaguri tricolore şi roşii. Între ele, tablouri mari, cu tovarăşu’.

Staţiile de metrou sunt controlate de patrule (miliţian, gărzi patriotice, soldat şi civil). Am treabă la BCU. Dau peste un afiş: „Biblioteca e închisă pentru perioada…”. strivesc o înjurătură. Un individ îmbrăcat regulamentar, cu pardesiu cenuşiu, cămaşă albă, cravată albastră, să se asorteze cu ochii, apare din senin. „Probleme?”. Tac şi plec. Nimeni nu vorbeşte. Se aud doar paşi, încoace şi încolo.

17/12/2009

1989. Ninge în noiembrie

Citesc în metrou Bedros Horasangian, „În larg”, o carte foarte bine scrisă. Mă bucură lecturile din Sorin Preda („Plus-minus o zi”), Cătălin Țârlea (deşi la prima lectură, la cenaclu, nu mi-a plăcut), Mircea Cărtărescu („Visul”).

Pe 17 noiembrie a fost prima ninsoare a sezonului. Va fi o iarnă lungă şi grea? Nu ştiu. Deocamdată, mă bucur de peisaj. Dincolo de piaţă, soarele tocmai dă colţul după blocurile de 10 etaje. E roşu. Aruncă o culoare caldă în cameră, prin balcon. Ninge cu disperare şi mă surprind zâmbind. Îmi face bine această imagine.

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia

16/12/2009

1989. Fata aia

noiembrie 1989.
La ziua lui Florin, văru-meu, cunosc o tipă, Gabi, cu un mini negru, strivindu-i funduleţul, colanţi negri şi o bluză neagră, cu mult relief. Ne mozlolim vreo oră, pe balcon. Un balcon destul de strâmt. Trece o săptămâna până când ne întâlnim iar. Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu sunt acasă când telefonează. Tanti Ani îmi spune, de fiecare dată, „iar te-a căutat fata aia!”, şi face cu ochiul. 
 
Într-o seară am ieşit, ne-am plimbat un pic, apoi am mers la un apartament de unde avea ea o cheie (nişte cunoştinţe care lipseau până a doua zi). Nu ştiu ce, dar înainte de a urca în bloc s-a întâmplat ceva. Habar nu mai am ce. Poate am zis eu ceva aiurea. Chestia e că mi-a spus „Hai să dăm o tură, să vedem dacă au plecat”, şi la fereastra îndărătul căreia zicea c-ar urma să ne aflăm era mereu lumină, vreo oră, cât ne-am învârtit ca proştii. „Avem ghinion”, am concluzionat amândoi. Ne-am sărutat la despărţire. Fără respiraţie, dar totuşi fals. Ne vom telefona a două zi, ne-am zis. Fireşte, nu ne-am mai găsit de atunci.
 
16 noiembrie. Îl conduc pe Dan F. la gară. Se întoarce la Timişoara. Ieri a fost meciul cu Danemarca. Cel mai mult m-a impresionat nu victoria alor noştri, ci reacţia suporterilor danezi, la sfârşitul meciului: ne-au aplaudat pe noi, care-i eliminaserăm. Ne-au dat o lecţie. Într-un fel, ne-au încurajat.

NOTĂ.
Episoadele anterioare

1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările

Etichete: , , , ,
16/12/2009

1989. Fuga până-n toamnă

A fost un an interesant până acum. La facultate: aşa şi aşa. Astă iarnă am picat Rezistenţa. Am greşit o virgulă, la calculul final. Din cauza unei zecimi de milimetru, structura „proiectată” de mine n-ar fi rezistat în nustiu ce condiţii vitrege. Dar examenul ăla e istorie. Astă vară, l-am trecut cu aplauze (m-am aplaudat!).

În luna aprilie am încasat un „Avertisment” de la Comitetul de cămin. Motivul: am chiulit de la „Duminica gospodarului” (program de muncă patriotică în jurul căminului). În afară de avertisment, am mai încasat două servicii în jurul căminului, peste rând, şi o „adresă la decan”.

Tot în luna aprilie notam în jurnal că, la începutul Plenarei CC al PCR, Ceauşescu spunea că „Romania a plătit complet datoria externa”. Probabil asta era surpriză pe care lumea o aştepta pentru discursul de Revelion. A întârziat un pic.

Mă adun cu câţiva prieteni (trebuie neapărat să vorbesc despre asta!) la aşa-zise cenacluri literare, în general în camera mea de la cămin.

Am luat un premiu la FACS, pentru poezie. M-a impresionat faptul că ştiau de mine câţiva mari: Radu G. Teposu, Al. Cistelecan, Laurenţiu Ulici.

Era să pic un examen, MUCD, pentru că, în loc „să îngras porcul” am citit continuu studiul lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu.

Fac foamea, pentru că vând cartela de trei mese şi-mi cumpăr una de o masă, ca să am ceva mărunţiş în buzunar.

Am adunat o droaie de poveşti cu gagici. Mă exprim aşa ca să fiu cinicul naibii. În realitate, am trăit cu inima şi cu sufletul fiecare poveste.

Între timp, aflu, seară de seară, la Europa liberă şi la Vocea Americii, că lumea se mişcă. Aşa începe anul III.

15/12/2009

Servesc patria. Index parțial

Mai jos, lista articolelor din seria Servesc patria.

read more »

Etichete: , ,
17/11/2009

Povestea lui Somn Uşor

Într-o zi, Somn Uşor se plimba pe stradă. Şi s-a plimbat el aşa până s-a făcut seară, apoi noapte de-a binelea. „Aoleu, am nişte treabă de făcut!”, şi-a zis, şi a intrat repede într-un bloc cu zece etaje.

A urcat în lift, a apăsat pe un buton, la nimereală, a stat cuminte până când liftul s-a oprit, a ieşit din lift şi a intrat pe prima uşă care i-a ieşit în cale. (Fiind Somn Uşor, deci un fel de Zână Băiat, putea să meargă peste tot, fără să fie văzut şi fără să fie nevoie să sune la uşă.)

read more »

19/10/2009

La grădina zoologică

 

Au fost odată doi copii. Un băiat şi o fată. Într-o zi, au mers la grădina zoologică.

– Ce animale vreţi să vedeţi mai întâi?, i-a întrebat tatăl lor.

– Pe toate, a răspuns Radu.

– Bine.

 

Prima oară au văzut pelicanii. Erau mari, albi şi stăteau, leneşi, pe apă. Unul căuta peşti. Îi era foame. Altul şi-a întins aripile. Fetiţa ar vrea să se uite la ei toată ziua.

– Uite păsări flamingo!, a strigat băiatul.

– Unde?, a întrebat fata.

– Acolo, a arătat fratele ei cu mâna.

– Dar ce înseamnă flamingo?, a întrebat fetița.

– Nişte păsări frumoase, cu picioare lungi şi subţiri, explică tati.

– Şi stau într-un singur picior, a adăugat băiețelul.

– Flamingo e şi numele unui dans, a mai spus mami.

 

Apoi au plecat spre cuşca acvilei. Înăuntru intrase o coţofană. Acvila stătea liniştită şi se uita la coţofană. Coţofana zbura, speriată, prin cuşcă. Îi era frică să nu devină masa de prânz a acvilei.

 

– Ce păsări mari! Tati, ce sunt astea?, întreabă băiatul.

– Sunt păsări nandu. Rude cu struţii.

 

– Vreau în braţe, zice fetița.

Se răsfaţă. Mami îi spune să meargă singură. E mare. 

 

Băiatul citeşte tăbliţele. Cele mai multe animale se numesc „STOP”. E o glumă. Sunt tăbliţe de avertizare. Apoi, băiatul citeşte: „LAMA”. 

– Carina, asta e o lamă, îi spune surioarei.

Fata se miră. Cum adică? Ea ştia doar despre lama de bărbierit a lui tati.

Mai departe, băiatul citeşte iar: „MUFLON”. Un animal ciudat. Seamănă cu un ţap dar are coarne mult mai lungi, răsucite.

– Dacă numeri inelele de pe coarne, afli câţi ani are muflonul, spune mămica.

Fetița numără: unu, doi, trei, patru, cinci, şapte, opt, zece, trei, şase.

– N-ai numărat bine, îi zice băiatul.

– Ba da, spune fetița.

– Are treisprezece ani, zice mama.

   

Fetiței îi plac poneii. 

– Sunt micuţi, zice ea. 

Îi vine să-i pupe.

 

Cei mai mulţi oameni sunt la cuşca ursului. E un urs mare şi foarte jucăuş. 

Trage după el un trunchi de copac. Îl rostogoleşte. Îl ridică în braţe. Îl aruncă în bazinul cu apă. Apoi sare şi el înăuntru. Parcă e la piscină. Se zbenguie.

Afară e cald şi ursul vrea să le facă pe plac vizitatorilor. 

La un moment dat, iese din bazin. Se scutură puţin. Îi e foame. Face câţiva paşi. Se apleacă. Deschide o gură mare. Înfulecă o pâine întreagă. Apoi sare în bazin. E cel mai jucăuş urs. Fetița nu mai vrea să plece de acolo. 

 

– Hai să vedem maimuţele, o cheamă fratele ei. 

– Bine, acceptă surioara.

 

Copiii trec pe lângă o cişmea. Le e sete. Beau apă. E o zi colorată, de toamnă. Una frumoasă. Pentru că sunt acolo, nici nu contează unde, cu toții. Învață lucruri noi despre animale. Dar și despre ei înșiși. Învață că acesta e universul lor perfect: ei patru. 

12/10/2009

Vrăbiuţa şi pescăruşul

 

 

 

A fost odată o vrăbiuţă care trăia într-un oraş mare. Avea cuibul între cărămizile false de pe peretele unui bloc cu zece etaje. E drept, se născuse într-un copac. Abia începuse să zboare când un om a tăiat copacul acela şi copacii din jur. Apoi a apărut un şantier, apoi un bloc, apoi mai multe blocuri în care veneau, dimineaţa, oameni de afaceri şi angajaţii lor. Vrăbiuţa n-avea cum să ştie ce s-a întâmplat acolo pentru că, deja, se mutase în cuibul dintre cărămizile false aflat la mare distanţă de vechiul parc.

 

Viaţa în cuibul de pe peretele blocului era mai liniştită decât cea din copac. E drept, cuibul nu se mai legăna la fiecare adiere de vânt, dar nici nu mai era zgâlţâit atunci când vântul sufla mai tare. Se auzea doar un vâjâit, atât. Ba, câteodată, peretele blocului era chiar cald, ceea ce era bine.

 

Într-o zi, vrăbiuţa a văzut un om zburător. Adică, s-a minunat ea ce s-a minunat, apoi a căzut pe gânduri. Omul acela era zburător pentru că zbura. Avea aripi şi plutea pe cer. Era destul de alb omul zburător, ceva mai alb decât oamenii obişnuiţi. 

 

Hmm, totuşi, nu prea semăna a om. În afară de faptul că era mare, nu aducea deloc cu oamenii care au tăiat copacul din parc. Ca să se dumirească, l-a urmărit câteva zile. Şi a observat ceva ciudat. Deşi mergea din când în când acasă, în bloc, n-o făcea ca toţi oamenii. Nu intra pe uşă, ci pe fereastră. Ba, când s-a uitat mai bine, a observat că nici măcar nu intra în casă. Stătea doar pe pervaz. 

 

Într-o zi, vrăbiuţa a vrut să vadă mai de aproape casa omului zburător. Fereastra era tot închisă dar, pe pervaz, erau firmituri de pâine. Vrăbiuţa şi-a zbârlit un pic aripioarele, apoi a ciugulit o firmitură. Îi fusese poftă şi era foarte curioasă. Niciodată nu mai mâncase pâine. I-a plăcut. 

 

Zile la rând, după aceea, a poposit pe pervazul cu firmituri de pâine, să se ospăteze. Ciugulea din ce în ce mai multe firmituri, avea tot mai mult curaj, petrecea tot mai mult timp acolo, lângă fereastră închisă. 

 

Aproape uitase de omul zburător. Dar, într-o zi, l-a simţit în spatele ei. Nu l-a văzut, a simţit cum se apropie. N-a întors capul, dar a tremurat foarte tare. Îi era frică fiindcă ştia că oamenii pot să facă rău, foarte mult rău. Atunci, omul zburător s-a aşezat lângă ea. 

 

Vrăbiuţa s-a mirat că omul zburător nu a intrat în casă şi a rămas acolo, pe pervaz, ciugulind firmituri de pâine. Dar mai tare s-a mirat când omul zburător i-a vorbit în limba păsărilor. I-a spus că nu e om, că oamenii nu au aripi. I-a spus că el e pescăruş. Apoi i-a explicat că pescăruşii zboară deasupra mării, căutând peşti. 

 

Vrăbiuţa îl asculta fascinată. Nu ştia ce e aia mare, ce sunt ăia peşti. Ea nu ştiuse nici ce sunt pescăruşii, credea că sunt oameni zburători. 

 

 

28/09/2009

Berea domnului Lică

În acea după-amiază, domnul Lică era supărat. Era o supărare din acelea care nu te îndeamnă să bei bere, care nu-ţi fac chef să bei nimic. Prietenii domnului Lică i-au respectat supărarea şi, în seara aceea, n-a băut niciunul nimic. Patronul terasei de lângă Fabrica de Ace s-a mirat. Apoi s-a înfuriat niţel. Pentru că, în seara aceea, n-a venit nimeni să bea. E drept, după dărâmarea Fabricii de Ace, erau mai puţini cei care se cinsteau sub umbrelele lui, acum decolorate.
– La ce bun să mai cumpăr alte umbrele?, şi-a zis.
Atunci a luat marea hotărâre. A închis terasa, a concediat barmanul şi cele două ospătăriţe, şi s-a mutat la ţară.
De supărare, una dintre ospătăriţe a făcut chiuretaj. Se încurcase cu barmanul, dar acum, observând că-i naşpa fără slujbă, nu mai avea chef de familie. Au anunţat dezvoltatorul imobiliar că nu mai achiziţionează apartamentul cu două camere.
L-au prins pe individ într-o pasă proastă. Omul i-a înjurat. A zis că-şi bagă picioarele. Oricum, muncitorii furau în draci materiale de construcţie.
– Am muncit destul, am câştigat ce-mi trebuie, gata, plec să mă distrez. Dacă nu acum, atunci când?, a zis, şi a plecat într-un concediu mai lung, suspendând lucrările.
Blocul a rămas neterminat, şantierul în paragină şi muncitorii pe drumuri, ceea ce a dus inclusiv la închiderea altor trei cârciumi de lângă Fabrică de Ace.
Acum, domnul Lica ar bea o bere, dar n-are unde. Şi nici pensia nu-i mai ajunge pentru toate berile pe care le-ar bea.

Etichete:
23/09/2009

Servesc patria. Cu dragoste şi devotament

Ajungi la fermă ca de obicei: frânt. Boian, căruia îi venise rândul să fie „planton la dormitor”, te aşteaptă ca spiriduşul lui Moş Crăciun. „Caută sub pernă”, spune. Găseşti o scrisoare de la Violeta. Îţi vine să-l pupi. „Acum, caută sub pătură”. Alta. Te poartă de jur împreujurul patului, de unde culegi patru scrisori de la Violeta. Nici mâncare nu-ţi mai trebuie.

read more »

Etichete: , ,
21/09/2009

Servesc patria. Marţea căprioarei

E o zi de marţi. Stai inte trei combine, cinci tractoare, două remorci şi un compresor. Undeva se sudează. Zgomotul e infernal. Totul e trepidaţie, până şi norii cenuşii de deasupra se scutură, mocăneşte. Te gândeşti că vei pleca damblagit de aici.

Atunci ai văzut căprioara. Sărise dintr-un lan de porumb care, imediat după aceea, a fost culcat de o combină zgomotoasă. A început să alerge, derutată, 40-50 de metri. Apoi s-a oprit să privească în urmă. A făcut câţiva paşi înspre lanul făcut una cu praful, apoi s-a întors brusc. Ce va fi lăsat în urmă?, te întrebi.

A început să fugă iar, în salturi precise, peste rândurile tăiate regulamentar (teoretic). Preţ de câteva minute, a alergat când într-o parte, când în alta a perimetrului delimitat de combine. Din ce în ce mai agitată, a adulmecat praful mirosind a tragedie. Sălbăticiunea nu mai avea nimic sălbatic în ea. Doar o privire pierdută. Iaai văzut ochii când s-a oprit la câţiva paşi de tine. Se uita în zare, către pădurea care se vede înspre răsărit. Ai privit şi tu într-acolo şi parcă ai simţit o boare de răcoare.

Animalul s-a mai uitat o dată la tine, apoi spre lanul din care a fugit şi care nu mai e. I-ai auzit inima, poţi jură asta, inima salbaciunii, bătând nebuneşte. Apoi a făcut gestul acela surprinzător: a pornit într-o cursă nebunească. I-ai admirat goana perfectă, salturile suple, săgetarea cenuşie, precisă. Prea precisă, ţi-ai zis, şi ai înţeles.

Goană căprioarei tintea un pâlc răzleţ de porumb, din partea de nord a perimetrului. A ajuns în Raiul Admis cu o secundă înaintea unei combine hodorogite ale cărei cuţite au transformat totul în praf, ca un abur roşu-cenuşiu. Ai apucat să priveşti linia pădurii prin şuvoiul galben de porumb, după care ţi-ai simţit obrajii udaţi de ploaie (ce altceva să fi fost?).

Etichete: , , ,
20/09/2009

Servesc patria. Păsări călătoare

Am văzut ieri primul stol de păsări călătoare. Zbura într-un V uşor şerpuitor. Părea că ştie foarte bine ce are de făcut. I-am invidiat pe acei cocori: îi durea în pene! Îi trăgea aţa să plece undeva, urcau în înaltul cerului şi zbang!, pe-aici ţi-e drumul.
Al doilea stol m-a dat gata. Imediat ce ne-a depăşit (ce-om fi reprezentat noi, plutonul 4 din compania a treia, murdari, jigăriţi, flămânzi, mizerabili?), a început o ciudată mişcare pe loc, răsucita, ca un vârtej, dementă. Totul a durat câteva secunde după care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, au plecat mai departe, într-un V perfect.
M-am tot întrebat ce a însemnat acest comportament ciudat. Curent de aer ascendent? Îmi place să cred că ne-au salutat şi atât.

Etichete: , , ,