Cabină telefonică în Bucegi. FOTO: CĂLIN HERA
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită! (Mie fotografia mi se pare că merită toti banii)
I s-a întâmplat să plece de acasă în ciorapi, să-şi încuie cheile în maşină, să umble cu şliţul descheiat. Cel mai departe a ajuns în parcare până să-şi dea seama că telefonul era în priză, la încărcat. Şi s-a întors grăbit. Cum să pleci fără telefon? E drept, pe vremuri vorbea cu taxă inversă de la Palatul Telefoanelor. Apoi, cu fise, din Regie. Abia atunci când i s-a descărcat bateria, pe coclauri, şi-a dat seama că orele care au urmat, cu telefonul mort în buzunar au fost cele mai autentice din ultima vreme.
Cum tocmai s-a încheiat primul sezon al serialului de proză arhiscurtă Viata la bloc, e momentul unui mic bilant. Ca să fiu sincer, nu sunt foarte multumit de ceea ce am realizat – cred că n-au fost prea multe texte bune, iar câteva au fost chiar slabe. Încerc însă să merg mai departe; sper să mă tină benzina.
Până una-alta, iată un necesar index de personaje:
Alt Ilarion (1)
Doamna expert PR (1, 2)
Domnul Pârvu (1)
Doru (1, 2)
Dl. Lică (1, (2))
Fetita de sase ani (1, 2, 3)
Filimon (1)
Flavia (1, 2)
Flavius (1)
Gelu Pop (1, 2)
Gică P. (1)
Ilarion (1, 2, 3)
Ilie Dron (1, 2)
Inginerul (1, 2, 3)
Leni Pârvu (1, 2)
Leon, zugravul (1)
Liviu (1, 2, 3, 4)
Lory de la opt (1, 2)
Luci (1)
Nela (1)
Omul din ghenă (1)
Povestitorul (1, 2)
Remus Achim (1)
Romi (1)
Tanti Ana (1, 2, 3)
Tanti Lucy (1)
Tanti Nina (1)
Tati (1, 2, 3)
Un el/o ea (1, 2, 3, 4, 5)
Verisorii din RFG (1)
Vlădut (1)
Mă gândesc astăzi la acei oameni care au ajuns pe acest blog din greseală, căutând ceva si găsind cu totul altceva. Le cer scuze celor dezamăgiti astfel. Poate că eu i-am amăgit, de voie sau fără de voie.
O categorie aparte o constituie aceia care au căzutat, de-a lungul timpului, pozitii sexuale legendare. O căutare firească, desigur. Căci ce om normal la cap n-a vrut, măcar o dată-n viată, să afle, pentru totdeauna, lucruri atât de simple si, totodată, atât de complicate.
Serios vorbind, m-am întrebat de mai multe ori care poate fi resortul interior al cuiva care, căutând pe net „pozitii sexuale”, simte impulsul de a adăuga o calitate esentială a acestor pozitii: cea legendară. Probabil că tine de nevoia de traditii, căci, se stie, trăim vremuri în care numerosi semeni se simt dezrădăcinati.
Ideea e că, asa cum am spus, le cer scuze celor 1.109 de căutători de „pozitii sexuale legendare”, 74 de căutători de „poziti sexuale legendare” si celor 26 de exploratori care au vrut si poze la temă: n-am abordat niciodată acest subiect, aici. Cred în nevoia de informare, cred în manuale si în dreptul de a exista a site-urilor care încearcă să educe, să informeze sau să facă trafic din sex.
Cum socotesc că facem parte din ligi diferite si pentru că înteleg frustrarea celor sositi aici după pere, care găsesc doar mere, am decis să renunt la linkul către site-ul „pozitii sexuale legendare”, cu scuzele de rigoare datorate celor care se ocupă de onorabila întreprindere si, desigur, cu urările mele de succese si mai mari.
De asemenea, precizez cu acest prilej că acest blog va accepta skimburi de link ca până acum, cu o mică nuantă: site-urile comerciale care doresc, totusi, să aibă link în acest blogroll trebuie să treacă mai întâi (fără exceptie) pe la casierie.
Fotografie găsită pe New York Times (de la Kyodo News, via Associated Press)
N-ai cum să nu rămâi socat/impresionat de cutremurul groaznic din Japonia. Această fotografie, făcută chiar înainte ca valul să măture un grup de clădiri, mă duce cu gândul la visele oamenilor care locuiau acolo, în case de vis, ca în Paradis, probabil, la viata lor frumoasă dinainte de dezastru si, inevitabil, la durerea de după. Sper doar ca să fi avut timp să se salveze…
Cutremurul din Japonia poate fi privit din două perspective:
1. Au fost putine victime, raportat la imensitatea cutremurului, si asta datorită supertehnologizării.
2. Oricât de bine te-ai pregăti tu, umanitatea, oricât de supertehnologizat ai fi, tot n-ai sanse prea mari în fata furiei naturii.
Noul concurs de PA-uri pe care vi-l propun este o provocare încă mai mare decât aceea de a scrietexte minunate care să aibă în jur de 500 de semne: vă provoc să vă gândiţi la voi înşivă!
Ideea mi-a venit discutând despre un obicei de pe vremea lui Ceauşescu-perioada iniţială. Din lipsă de internet, oamenii de atunci începuseră (nu discut aici motivul real, dacă va fi fost vreunul subversiv sau ideologic) să-şi trimită unul altuia cărţi poştale. Nu se făceau încă jocuri piramidale prin cărţi poştale. Oamenii scriau unul altuia mici monografii ale locurilor natale, cu o mândrie patriotic-locală de invidiat. Mulţi au cunoscut astfel locuri de care n-auziseră, s-au îndrăgostit de ele, au purces într-acolo (dacă deţineţi cărţi poştale din această „serie” faceţi-le cunoscute, vă rog!).
Revenind la lumea noastră, vă propun să scrieţi (contracronometru – glumesc, parţial!) o serie de PA-uri în care să descrieţi/povestiţi câte ceva din imediata şi foarte imediata voastră apropiere. Nu e prilej de indiscreţii, e rost de incursiuni interesante, sunt convins!
Deschid o listă cu PAutori interesaţi de proiect şi revin cu regulament, premii, teme de etapă şi alte cele necesare. Vă aştept!
Fotografie făcută la Busteni, pârtia Kalinder, în data de 4 februarie 2011, cu ocazia inaugurării „parcului de distractii”. FOTO: Călin HERA
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Am păstrat fotografia asta aproape o lună înanite să v-o arăt. Cred că era mai bine s-o postez atunci când am făcut-o, dar, deh.
Ideea e, v-ati prins, că uneori se bagă bani cu ghiotura (nu stiu câti si nici nu cred că o să mă strofoc să aflu) pentru idiotenii. Nu mă întelegeti gresit: parcul de distractii de la pârtia Kalinder e ok si, în orice caz, e mai mult decât nimic. N-am nicio problemă nici cu faptul că Elena Udrea a fost mot la deschiderea oficială si nici cu acela că momentul a fost pregătit anume s-o perie pe duduie.
Ceea ce mă indispune (si n-ar trebui) e tâmpenia, incultura, snobismul. Dacă orasul Busteni ar fi avut norocul să se numească Sinaia sau să aibă orice alt nume „articulat”, atunci enormitatea din mesajul englezit prosteste ar fi avut sens, ar fi sunat româneste. Asa, însă, nu sună nicicum, decât ridicol. Si e păcat. De banii nostri, desigur.
NOTĂ. O fotografie aproape din acelasi unghi, dar totusi diferită, dincolo 😉
Intr-un oras strain ai sansa sa treci neobservat, desi toate privirile ti se pare ca te urmaresc. Intr-un oras strain te simti turist, adica reusesti sa casti ochii la lucruri pe care localnicii nu le mai vad. Intr-un oras strain nimeresti mereu cele mai scumpe restaurante, dar te bucuri ca mancarea are un ceva specific. Intr-un oras strain ai cel putin un ochi critic; e imposibil sa nu gasesti ceva care e altfel acasa. Intr-un oras strain, oricati oameni ai avea in jur, pe tine te intreaba ce autobuz sa ia ca sa ajunga in cutare loc sau unde e strada X. Intr-un oras strain, oricat de frumos ar fi si oricat de bine te-ai simti, ti se face nitel dor de casa. Dar poti sa nu recunosti asta.
Dan Costinas mi-a făcut supriza de a publica, într-un loc interesant, niste poezii scrise de mine. Compania e măgulitoare, gestul impresionant.
Acum, aflu de pe blogul lui Dan, că site-ul respectiv are nevoie de moderatori. Asa cum se cuvine unei întreprinderi culturale, jobul e neplătit, deci puteti fi siguri că e vorba de treabă de calitate: cultură din pasiune.
Dacă aveti răgaz, căci pasiune si pricepere aveti (mă laud mereu cu cititorii mei!), încercati să participati. (Detalii aici si aici). Recomand.
Enunţul e banal, dar aruncă o perspectivă interesantă asupra filmelor nominalizate la Oscar: patru dintre ele sunt bazate pe întâmplări reale, verificabile, despre ambiţie – „The King’s Speech” (lupta unui fost monarh cu sine însuşi), „The Social Network” (naşterea celei mai importante reţele de socializare din lume), „The Fighter” (devenirea unui campion mondial la box) şi „127 Hours” (situaţia limită în care a ajuns un om de munte).
Vom vedea în noaptea de duminică dacă vreunul dintre ele va câştiga statueta (primele două sunt cotate cu cele mai mari şanse, ultimul mi se pare cu adevărat bun!).
Deocamdată, e bine de notat că viaţa nu e în altă parte decât în ceea ce ni se întâmplă zi de zi; şi că ne e dată forţa de a înfăptui. Noi înşine. Un secret vechi.
NOTĂ. Aceasta a fost tableta TV din Evz de azi. Am dat link pentru cei care vor să se amuze/scârbească citind unele comentarii. Slavă Domnului, nu-s multe, de data asta. E clar că doar subiectele politice atrag…
Ati prins vreodată o sopârlă? Cu mâna, vreau să zic. Vi s-a întâmplat ca reptila să se zbată, să-si rupă coada si, astfel, să scape? Vă amintiti faza de la începutul cărtii „Fram, ursul polar”, când tigrul bengalez încearcă să-si roadă laba prinsă în capcană? (N-a reusit si a ajuns la un circ.)
Am văzut patru filme nominalizate la Oscar pt Cel mai bun film. În ordine: Black Swan, The King s Speach, The Social Network si 127 Hours. Doar unul mi-a plăcut fără rezerve: 127 Hours.
Mi-a plăcut cum a fost filmat: dinamic, dar nu supărător. Cadre scurte alternând cu cadre lungi. Suspans. Culoare, muzică. Suspans. Mi-a plăcut personajul (inteligent, profund, simpatic, cu umor, „de gască”). Mi-a plăcut faptul că tatăl personajului îsi ducea fiul să vadă răsăritul soarelui pe marginea prăpastiei, undeva, în Marele Canion. (Îmi place asta foarte mult.)
Primele 18-20 de minute din film (de văzut când intervine momentul) sunt alerte. E descoperirea, bucuria de a trăi, de a explora, de a te bucura. Apoi, exact atunci când îti zici „OK, fain. Si?”, se întâmplă ceva stupid care face din povestea lui Aron Ralston una extraordinară.
Apoi, totul e construit cu măiestrie, totul curge, cu ruperi de ritm, cu dramatism, cu secvente de umor. Mi se pare excelentă secventa în care îsi asează pe bolovan toată recuzita, apoi o priveste, o studiază, pentru a găsi o idee.
Eroul devine din ce în ce mai simpatic. Ajungi să trăiesti alături de el drama lui. Îti pui, inevitabil, întrebarea: „Ce-as face?”. Răspunsul e destul de evident. Dar, sincer, ati fi în stare să vă salvati astfel?
Mi-a plăcut faptul că povestea e adevărată. Mă întreb de ce m-a impresionat mai mult povestea lui Aron decât cea a regelui George VI. Poate fiindcă la Aron e despre viată si moarte? Sau fiindcă, pur si simplu, pare mai autentică (raportat strict la cele două filme)? Întrebări retorice. Votul meu e pt 127 Hours.
UPDATE (revenire la această idee, provocat de doi cititori de pe polimedia.us/fain): Stiu si că există într-adevăr o casetă-jurnal înregistrată de Aron în decursul celor 127 de ore. Casetă tinută la secret, pe care, însă, regizorul si actorul principal au vizionat-o. King s Speech, si The Social Network (nu stiu dacă si Black Swan) se bazează pe fapte reale. Dar povestea din 127 Hours pare cea mai autentică. De vină e felul în care sunt făcute cele trei filme.
NOTE.
Aflu că regizorul Danny Boyle a vrut, initial, să-i dea rolu lui Cillian Murphy. Ar fi fost o greseală enormă, apreciez. Pentru că James Franco chiar e de acolo.
Aron Ralston si James Franco, omul si actorul care l-a interpretat
UPDATE TABLOID.
Îmi place de James Franco si dacă mă uit la fosta si actuala lui prietenă (cu un plus pentru fosta) 😉
Marla Sokoloff si Ahna O’Reilly, fosta si actuala prietenă a lui James Franco.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.
Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.
Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.
Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.
De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).
P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.
Înainte de a vedea filmul, am citit două cronici. Prima s-a întâmplat să fie cea scrisă de Cristian Tudor Popescu într-un editorial din Gândul, unde lăuda „copleşitorul actor Colin Firth” si filmul cu pricina, vorbind, în contrast, despre „gustul sălciu, de hamburger mâncat cu punga de plastic cu tot, rămas după ce am văzut „The Social Network””. Concluzia CTP: „Aud că „The Social Network” şi „King’s Speech” sunt principalii concurenţi la Oscar. Încerc să nu-mi fac iluzii cu privire la rezultat”, sugerând că prostul-gust = Facebook va câstiga în fata bunului-gust = King’s Speech.
În cronica lui Andrei Gorzo, The King’s Speech e „un caz regretabil de impostură”, spre deosebire de The Social Network, „e mult mai dens şi mai ambiguu, dar e şi mult mai sclipitor din punct de vedere verbal”. Din această dilemă nu putem iesi, mi-am zis, decât dacă ne uităm la ambele filme.
Deocamdată am văzut doar Discursul. Vă mărturisesc că:
1) Nu m-a impresionat foaarte tare jocul lui Colin Firth, care nici măcar nu s-a bâlbâit, doar si-a înghitit niste cuvinte. Cunosc destui bâlbâiti autentici si stiu cum e ;).
2) Rolul Helenei Bonham Carter nu m-a impresionat, deci nici jocul ei. Sincer. Destul de banal.
3) De exemplu Geoffrey Rush (în rolul Lionel Logue) a fost mult mai bun. Dar si acest rol mi s-a părut prea „americanizat”. Toată atitudinea intransigentă de la început, lipsită de reverentă, metoda mai degrabă neconventională, momentul de cumpănă în care printul se întoarce si zice „hai să” samd fac parte dintr-un cliseu.
4) Filmul nu-i rău, să ne întelegem. Atmosfera e destul de dibaci construită, personajele suficient de credibile. Dar nu mi se pare un film inteligent, ca să zic asa.
Aici si aici găsiti, pe scurt, despre ce e vorba în cele două filme. Iar aici si aici, în afară de descrieri, „datele tehnice” si fotografii. Mai jos, trailerele.
Vorbeam aici despre fotografii găsite pe bloguri prietene. Stela, privind fotografiile cu pricina (vă recomand să le vedeti, dacă nu le-ati văzut deja), a spus ceva de genul „Cum, dar avem si noi, la Oradea!”. Am răspuns, firesc: „Arată-ne!”.
Priviti, vă rog, cele două cadre de mai jos. Poate s-o contrazică cineva pe Stela?
Fotografia din stânga e din Oradea, luată de la Stela, iar cea din dreapta de la Ljubliana, făcută de Belle de Jour.
Dacă doriti să măriti fotografiile, ca să le vedeti mai bine, e suficient să dati click pe imagini. Io zic că foarte merită!
O stire mai dărâmătoare decât alta: cică secretul cel mai bine păzit (ca să exagerăm un pic), adică lista ingredientelor Coca-cola, a fost descoperit de unii de la thisamericanlife.org. Deci, tineti-vă bine:
Caietul pe care e notată reteta Coca-cola.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Dacă nu reusiti să cititi din caiet, mai jos e transcrierea:
Lista ingredientelor pentru o Coca-cola adevărată
Site-ul thisamericanlife.org zice că într-o zi sau două oferă si detalii tehnologice. Păzea, că vine American Cola – sau Quick-Cola (sau Frucola)!
Oare cei de la Pepsi cum au primit vestea?
NOTĂ. Evz dă mai multe amănunte si un filmulet cu reclame Coca-cola.
Deci, ne-am linistit: s-a bătut recordul pentru cel mai lung sărut. Un tip si o tipă din Bangkok, Ekkachai and Laksana Tiranarat, el 37, ea 51 (dacă retin bine) au stat sărutati timp de 46 de ore, 24 de minute si 9 secunde!
Imaginati-vă cu cine v-ar plăcea să petreceti astfel, apoi priviti fotografia de mai jos:
Autorii celui mai lung sărut ever. Captură de pe telegrapf.co.uk (Fotografia a fost livrată de Reuters).
Click pentru imagine mărită!
Premiul a fost echivalentul a 3.000 de lire sterline (în moneda locală).
Concluzia: dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Mai jos, un filmulet de la concursul de sărutat, la care a participat si un cuplu gay.
Stiti probabil povestea cu inventatorul a cărui poartă se deschidea destul de greu; o provocare pentru vizitatorii lui, destul de numerosi, de altfel. În realitate, poarta era „legată” la un dinam care producea curent electric.
La asta m-am gândit acum, fascinat de inventivitatea lui Mircea Popescu. Nu stiu cât de mult scoate el din site/blog/agregator; sper să-si acopere măcar cheltuiala. Îmi place, repet, că inventează mereu. Mircea Popescu e un vârtej – măcar în blogosfera românească.
Stiti că a inventat fain-ul, probabil cel mai bun agregator din România bloggeristică. În ceea ce mă priveste, v-am cunoscut pe multi dintre voi acolo si multi ati dat de acest blog via fain. Eu am fost introdus acolo de Alex Mazilu; îi multumesc încă o dată. Sunt destul de multi, deja, pe care i-am promovat pe fain, si bine (le-)am făcut. Una peste alta, avantaje calitative si cantitative.
Apoi a apărut ideea monetizării karmelor. (Pentru necunoscători: „moneda” oficială în http://polimedia.us/fain este karma, care poate fi preschimbată în euro – cumpărare sau vânzare – în anumite conditii. Notă: nu găsesc acum link la conditiile cu pricina, revin). E drept, acum karmele se înmultesc ceva mai greu decât înainte, de-aia am ajuns în situatia ca azi, 14 feb 2011, să detin cele mai multe karme 😉 (vezi mai jos)
Clasamentul karmelor de pe polimedia/fain, azi, 14 feb 2011, orele 13.00
Clasamentul karmelor în polimedia.us/fain, azi, 14 februarie 2011, orele 13.00.
Click pe foto pentru imagine mărită
Mai nou, Mircea oferă karme, deci ceva bani, celor care îi fac publicitate stradală. Ideea e asemănătoare celorlalte: usor sofisticată, simplă în realitate, ca un joc pe care-l joci de plăcere. Căci ăsta e secretul lui Mircea Popescu: te invită să te joci. E ca în anecdota aia cu poarta-dinam. (P.S. Despre provocarea stickerelor puteti citi aici.)
NOTĂ. Mircea e autorul unor concursuri de proză arhiscurtă (cu premii în bani). El a avut ideea lui cum a fost, despre care am scris aici si cea a filmelor excelente pe care nu le-a văzut nimeni – vezi aici despre ce e vorba. Si multe altele!
Dragii mei,
Mă provoc pe mine însumi, iar voi veti fi martorii acestui pariu: îmi propun să scriu, începând de mâine, zi de zi, câte un PA despre „Viata la bloc”. Dacă voi reusi să mă tin de treabă, veti avea ocazia să cititi, zi de zi, timp de un an, pe acest blog, câte 500 de semne despre întâmplări si nonîntâmplări din viata la bloc. Presupun că dl. Lică va fi un personaj important într-un oarecare număr de povesti. Ilarion, care deja există, va fi si el creionat. Cu sigurantă, vor apărea noi si noi personaje.
Cu sigurantă, vor fi destule momente în care voi intra în pană de inspiratie – asa că voi fi atent la orice sugestie din partea voastră.
Dacă peste un an voi mai fi în picioare, dacă, adică, voi fi reusit să scriu măcar 300 de PA-uri, atunci, cine stie, vom putea spune că am construit, împreună, o carte de PA-uri (fără reactiile voastre văd imposibil acest demers).
P.S. Desigur, PA-urile din „Viata la bloc” ar trebui să fie un bonus. Acest blog merge mai departe (în săptămâna în care am lipsit au fost aproape 2.000 de vizitatori unici; oameni care au venit aici desi eu n-am publicat nimic. Deci, am un fel de datorie 😉 ).
Dacă ajungi la pârtia de la Azuga, dar nu cobori cu masina în parcare, la dreapta, ci tii drumul drept înainte, ajungi, după vreun kilometru si jumătate, la o păstrăvărie. Peisajul e încântător, mai ales dacă va fi nins ca în povesti. Pădurea care coboară de pe ambii versanti dă locului ceva maiestuos.
Dincolo de poarta păstrăvăriei sunt niste domni si o doamnă, plus un câine ciobănesc negru despre care afli (de pe o plăcută fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care e blajin si foarte lenes. Apoi, o jumătate de duzină de bazine, dintre care doar unul nu e înghetat (presupunem că e iarnă, remember?). În apă se zbenguiesc vreo 130-140 de păstrăvi tineri. Unul dintre distinsii domni prinde opt bucăti într-o plasă aflată la capătul unei cozi înnădite.
Pestii se zbat, lenesi.
– Vreti să vi-i curăt?
– O, da, ar fi grozav!
– Costă câte doi lei pentru fiecare.
– Perfect.
Zece minute mai târziu, cu banii în mână (cam 6 lei pentru un păstrăv + 2 lei curătatul), s-ar putea să ajungi în încăperea în care domnul cu pricina efectuează operatiunea de curătare: spintecă burtile pestilor cu un briceag măricel, apoi, cu o miscare sigură, smulge măruntaiele si mai dă o dată cu arătătorul, apăsat, prin burta pestelui, de lângă coadă până la branhii. După care azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic.
Cele opt zbateri continuă în portbagaj, cine stie câtă vreme. Ca să nu le auzi, poti da radioul mai tare (se prinde Radio Europa FM). Câteva ore mai târziu, după ce au sfârâit pe grătar, păstrăvii proaspeti se lăfăie în farfurie, alături de bucăti potrivit de mari de cartofi natur, cu fire de verdeată, gata să fie stropiti de mujdei de usturoi si/sau (după caz) lămâie.
Cabină telefonică în Bucegi. FOTO: CĂLIN HERA
Călin Hera. PA-uri şi mirări 