
Portret în Chicago, Plazza Millenium. Foto: Călin Hera

MFC. Portret în Chicago, Plazza Millenium. Foto: Călin Hera
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

Portret în Chicago, Plazza Millenium. Foto: Călin Hera

MFC. Portret în Chicago, Plazza Millenium. Foto: Călin Hera

Umbrelă de soare, ca un cerc în colţuri şi cam ciufulit, prăbuşită pe plaja de la Balcic. Foto: Călin Hera (pentru MFC)

MFC. Scorbură fără cuvinte, după chipul şi asemănarea omului. FOTO: Călin Hera

Grup de pisici tolănite în curtea Castelului construit de Regina Maria. Foto: Călin Hera (pentru MFC)

Exercitiu de olarit sau cum începe lutul sã devinã obiect util si cultural deopotrivã. FOTO: Calin Hera (special pentru MFV)

Odatã modelat si uscat, obiectul din lut e pictat cu culori fãcute de mesterii olari tot din pãmânt, folosind instrumente specifice. Foto: Cãlin Hera

Anunt în penumbrã postat în interiorul unui chiosc cu obiecte din ceramica de Horezu. Foto: Calin Hera
Fireşte, problema e mai complicată decât pare: care din cele două ulcioare merge de mai multe ori la apă? Aş vedea o reclamă la ulcioare similară celei la baterii alcaline, dar cine să plătească pentru aşa ceva şi de ce? Până la urmă, cine îşi doreşte într-adevăr să bea apă (sau vin) dintr-un ulcior de lut şi nu preferă un pahar din sticlă, cristal sau, Doamne-fereşte, un pet? Adică lucruri cu care s-a obişnuit deja, în care are încredere. Cunosc oameni care cred că laptele „se face” direct în cutii de carton (ce-i aia vacă?) şi care nu beau apă de la robinet din principiu, iar din fântână sau din izvor – de frică.
Aşadar: care ulcior merge de mai multe ori la apă şi oare ce mai înseamnă asta*, azi?

Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului.
Povestea Mănăstirii Dintr-un Lemn e frumoasă şi incredibilă. Un cioban ar fi găsit în scorbura unui stejar secular o icoană imensă, iar o voce i-ar spus să taie copacul şi să facă din lemnul lui, dar numai şi numai din acel lemn, o biserică. Ceea ce omul a şi făcut. Detalii despre mănăstire, aici.
Biserica e în picioare şi astăzi, deşi au trecut nişte ani (vreo patru sute) de când a fost ridicată. O mai fi fost renovată, o mai conţine şi alte elemente în afară de cele provenite din stejarul cu pricina. Nu ştiu. Ştiu doar că bisericuţa e o „apariţie” în peisajul vâlcean, merită văzută şi fotografiată (atenţie, pentru fotografii din unghiul folosit pentru cadrul de mai sus aveţi de înfruntat un cuib de albine săpat în pământ, la baza gardului care împrejmuieşte micul cimitir din jurul bisericuţei!).

Capră în portbagajul unei Dacii „Papuc” cu număr de Bucureşti – contribuţie la MFR. FOTO: Călin Hera
Până când afli un lucru, acel lucru nu există pentru tine. Dacă-l afli mai târziu, e mai bine decât dacă nu-l afli niciodată, deşi e un timp potrivit pentru toate.
Am auzit prima oară despre Biserica „Sfinţii Voievozi” şi „Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut o parte din vacanţă în celebrul sat al meşterilor olari. Nu insist acum pe detaliile poveştii. Spun doar că atunci când am trecut cu maşina pe lângă bisericuţă am simţit un nod în gât. Avea o frumuseţe care aducea cu vechea casă a bunicii mele, aceea din amintire.

Biserica din satul Olari, Horezu, judeţul Vâlcea – vedere laterală (nord), cu dansul ursului. FOTO: Călin Hera
Stând să cadă, bisericuţa din Olari rămâne încă în picioare (parcă numai şi numai) graţie celor câteva desene de pe exterior vizibile încă. Nu bag mâna în foc că sub varul alb al pereţilor, proaspăt şi curat (nu-i aşa?), nu s-ar ascunde alte şi alte desene minunate. Cel al ursarilor mi-a căzut cu tronc. Mi s-a părut atât de neaşteptat, atât de altfel, încât am stat mult să-l privesc. Elementul principal e ursul, cu un fund bombat, stând ciuci, într-un dans chinuit, între doi flăcăi în port popular, cu căciuli a la Tudor Vladimirescu, mustăcioşi, probabil ţigani, cântându-i ursului, enervândul, provocându-l să ţopăie, spre mirarea & bucuria privitorilor (în care ne-am transformat toţi, inclusiv voi, cei care priviţi acum fotografia), în mijlocul unor dealuri rotunde, sub un cer destul de încărcat, cu aer în care se ghiceşte, cumva, muntele.
Nu trebuie să căutaţi creştinism în această imagine. Desenele de pe bisericile din această zonă a ţării sunt mult diferite de cele din Bucovina (mult mai elaborate), dar au păstrat ceva important din autenticul, candoarea şi înţelesurile oamenilor de aici. Nu e cazul unor comparaţii calitativ-valorice, dar vorbim aici despre un patrimoniu, despre ceva mult mai însemnat decât obişnuitele circuri politico-prosteşti din Capitală.

Picturi exterioare pe biserica din Olari, Horezu, judeţul Vâlcea (biserica dansului ursului). FOTO: Călin Hera
Desene precum cele de pe bisericuţa din Olari veţi întâlni frecvent în judeţul Vâlcea (dar şi prin Gorj şi Argeş), aflate, toate, într-o stare avansată de degradare (găsiţi aici şi aici câteva descrieri inspirate). Apostolii frunzei de la Ministerul Turismului, care cred că promovarea României şi turism pe plaiul carpato-dunăreao-pontic înseamnă doar turul bisericilor pictate din Bucovina (minunate, de altfel), ar trebui să ia în calcul (ca să mă exprim pretenţios), bisericile olteneşti. Care încă mai sunt, cât mai sunt, până nu le văruieşte vreun popă milos sau le dărâmă vreun vânticel mai serios (scuze pentru rimă).
Am avut o experienţă interesantă, care a început cu un soi de zâmbet superior, prostesc, pentru a trece pe nesimite la o stare aidoma celei în care ajungi în timpul unei lecturi de soi.
Să vă zic: la început a fost senzaţia că mă aflu într-un cimitir de prost gust, îndesat cu cavouri-vilă, cam ca-n cartierele de la marginea localităţilor mai mari sau mai mici. Apoi mi-a venit să râd văzând nişte nume proprii (de exemplu, o familie avea patru băieţi numiţi după numele muschetarilor lui Alexandre Dumas). Atât de tare mi-a venit să râd, încât am fotografiat minunea, să râdă şi alţii.
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că

Moş Crăciun a ajuns aproape de Australia
Dacă aţi terminat cu pregătirile pentru Crăciun (ceea ce vă doresc) şi aveţi copii nerăbdători, trimiteţi-i pe site-ul oficial al lui Moş Crăciun pentru a vedea unde se află Moşul. Când m-am uitat eu era aproap de Australia şi distribuise deja peste 494 de milioane de cadouri. Cu siguranţă va veni şi pe la voi, dragii mei. Să aveţi un Crăciun fericit!
Am ales pentru astăzi o fotografie din Cluj (şi pentru a răspunde la o leapşă primită de la Napocel). Desigur, e una din acele zile de miercuri fără prea multe cuvinte.
UPDATE. Graţie lui fosile am aflat că: „Cladirea este fata in fata cu strada Kogalniceanu unde este UBB-ul.Pe cealalta vreme era internat pentru Liceul de Coregrafie,acum e tot internat,dar numai pentru maghiarii de la nu stiu ce colegiu.”
Îmi face plăcere să vă atrag într-o capcană: lecturarea unor jurnale extraordinare. Prietenii mai vechi ai acestui blog au apucat să-l cunoască pe cell61 şi să devoreze jurnalul lui din Mongolia.
Acum vă vând un pont: pe unul dintre cele mai interesante bloguri din România (dar La colţu’ străzii e mai degrabă un fenomen), puteţi citi, pe măsură ce se scrie, jurnalul Monei Prisăcariu, care s-a făcut voluntar în Tadjikistan (timp de un an).