Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Atunci când postam fotografia de aici, prietena noastră MeetTheSun, care cam ştie munţii noştri, se întreba cu glas tare unde o fi fost făcută. Am promis atunci că voi răspunde în cadru festiv. Apoi a trecut vremea. Zăpada s-a mai topit. Priviţi, privighetoarea cântă (şi liliacul a-nflorit). Am auzit cântând şi cucul (într-o pădure-n Retezat). Sunt roşii pe tarabe (de prin Cipru). Şi nici cireşe n-am mâncat.
Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.
Tabloul de absolvire al clasei XII A, Liceul de matematică-fizică Hunedoara (actual Iancud e Hunedoara), promotia 1986.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (se poate)!
A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.
NOTĂ.
Am mai postat acest articol fix în urmă cu doi ani. Doi fără două zile, ca să fiu cinstit.
Undeva, deasupra Căldării Bucurei, ungând pate pe pâine, prin 1985, probabil.
Prima oară când m-am rezemat de Bordu Tomii mi se părea că aş fi fost uns, cumva, vreun prinţ al locului (aşa mândru eram). Atunci ne-am mulţumit să schiem (toată ziua) pe o pârtie bătută cu schiurile, lângă jnepeniş. În vara ce a urmat am trecut de Bordu Tomii. Pe Curmătura Bucurei mi-am zis că nimic nu e mai frumos. Că acolo e Raiul. Probabil că aveam dreptate. Au urmat toate văile, şeile, vârfurile, lacurile şi pădurile. Azi, după 30 şi ceva de ani, spun (cu mână pe inimă): acolo e răspunsul.
NOTĂ. Particip cu acest PA la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Casa din vis.
Coperta cărţii Fraţii Jderi (Mihail Sadoveanu), pe care n-am putut s-o citesc până la capăt.
Nu reţin care a fost prima carte pe care am citit-o, dar ştiu foarte precis care a fost prima pe care n-am reuşit s-o citesc: „Fraţii Jderi”. Mi-am dorit din tot sufletul meu de copil s-o termin, să răzbat măcar până la jumătate, dar n-am putut. Am preferat să recitesc „Cei trei muschetari”, am citit (fără a răsufla prea mult) „Laleaua neagra”, dar n-am reuşit să-i dau gata pe dragii de Jderi. Până când l-am descoperit pe Ioan Dan, am crezut că plaiurile carpato-danubiano-pontice nu se pretează
NOTE.
1. Cred că şi astfel de referate m-au îndepărtat.
2. Acesta este un PA. Dacă v-a plăcut, îl puteţi vota aici 😉
Sandu si Călin, pe malul Muresului, îndărătul unor rachete de badminton. Lângă ei, un pusti care o fi, acum, flăcău voinic.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Se jucau cu indienii, aveau peste o sută (îi tineau împreună, prin rotatie, ba la unul, ba la altul). Dacă nu i-ar fi trimis la culcare părintii, ar fi inventat lupte complicate cu soldati, cavaleri în armură si cowboy (ba călare, ba pe jos) zile întregi. Când nu se jucau cu indienii, povesteau ce-au mai citit. Ajunseseră să citească aceleasi cărti, în acelasi timp, asa că discutiile erau prelungiri ale lecturii. Apoi s-a întâmplat ceva, mare cât un ocean. Dar jocul de sah de la Sandu si-a aprins ultimul beculet abia după 24 de ani. Când, deja, se inventase facebook.
Dimineaţa dăduseră minerii după ce, noaptea, dăduseră soldaţii cu gloanţe (oarbe, sper) pe lângă Televiziune, aşa că mi-am zis: dacă tot o fi şi-o fi, oare să nu dau io o fugă până la mândra, să-i fur o sărutare? Şi m-am pus io pă tren, da’ mi-o fo’ lene să merg până la vagonu’ unu şi m-oi trezit pă la Adjud că vagonul ăsta în care aţipisem pleacă într-o direcţie aiurea, aşa că ţup din el, de mi-am julit palmele şi mi-am rupt blugii (dar am evitat stâlpul), şi-am ajuns în Piatra ca un golan, ceea ce şi eram, parcă, da’ tot m-o pupat mândra.
NOTĂ. Text publicat pentru concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Numai iubirea. Dacă vă place, îl puteti vota aici.
Tibi si Oc, în Muntii Retezat-Godeanu, august 1992. FOTO: Călin HERA
Ieșisem din Godeanu, intram în Retezat. Am pus cortul în Poiana Pelegii. Eram cu Tibi și cu Oc. Pregătesc eu cina, am spus (ideea îmi venise la Piatra Iorgovanului). Am aruncat mălai în apa fierbinte (dădusem un praf de sare și un cub de unt). Când mămăliga strălucea ca luna plină peste lacul Bucura, am spart ouăle purtate în secret în cutia de aluminiu. Speram să prindă crustă, să fie gălbenușul cleios, speram ca albușul să se lege prin cea mai bună mămăligă care poposise vreodată prin acel ceaun. N-a fost să fie. Nu încercați așa ceva acasă.
Călin Hera pe puntea Bricului Mircea, prin primăvara anului 1995. FOTO: Gig Motoianu
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Mi-amintesc că am participat, la Neptun, la o conferintă despre dezastre naturale. Era prin anul 1995. Primăvara, cred. Sau toamna lui 1994? Trebuie să verific.
Ideea e că am fost invitati, participantii la chestia aia (foarte interesantă, de altfel) să facem o mică tură cu celebrul bric. A fost grozav!
Colegul meu Gig Motoianu, care făcea fotografii pentru revista Expres, unde prestam si eu, pe atunci, m-a tras si pe mine în poză. „Să ai o amintire, bătrâne!”, asa mi-a zis. Iaca, am o amintire. Si v-o împărtăsesc.
UPDATE. Aici puteţi face un tur virtual al bricului. Graţie colegului mei Octavian Cocoloş (Coco, pt prieteni).
Omama se fereşte de fum, dar nu-i chip. E vesel focul de sub ceaunul în care fierb oase (şi ce mai trebuie ca să faci săpun de casă) şi pus pe şotii. Dacă bunica se dă doi paşi la stânga, fumul o urmează. La fel când ea se fereşte la dreapta şi când dă roată ceaunului, ba chiar şi când se retrage spre gard, la margine de curte. Bunica tuşeşte, iar copilul de trei ani o ia la fugă, dar nu spre Omama, ci spre poartă. „Ce faci la poartă?”, întreabă ea. „O deschid să iasă fumul”, explică flăcăul.
Cabină telefonică în Bucegi. FOTO: CĂLIN HERA
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită! (Mie fotografia mi se pare că merită toti banii)
I s-a întâmplat să plece de acasă în ciorapi, să-şi încuie cheile în maşină, să umble cu şliţul descheiat. Cel mai departe a ajuns în parcare până să-şi dea seama că telefonul era în priză, la încărcat. Şi s-a întors grăbit. Cum să pleci fără telefon? E drept, pe vremuri vorbea cu taxă inversă de la Palatul Telefoanelor. Apoi, cu fise, din Regie. Abia atunci când i s-a descărcat bateria, pe coclauri, şi-a dat seama că orele care au urmat, cu telefonul mort în buzunar au fost cele mai autentice din ultima vreme.
Erau trei ore între trenul de la Bacău şi cel de Hunedoara. Mă aştepta în gară, mă ducea la un restaurant bun. Vorbeam mult. Dă-i tot ce vrea, îi zicea ospătarului, apoi se răzgândea şi comanda el si se asigura că grătarul e mare cât farfuria şi carnea prăjită numai bine, cât să mustească puţin. Băutura şi desertul le alegeam eu. La plecare, îmi punea în raniţă un pachet cu caşcaval, salam de Sibiu şi alte chestii care nu se găseau pe vremea aia. La plecarea lui…, ce-aş putea oare să-i pun în raniţă?
Fotografie făcută la Busteni, pârtia Kalinder, în data de 4 februarie 2011, cu ocazia inaugurării „parcului de distractii”. FOTO: Călin HERA
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Am păstrat fotografia asta aproape o lună înanite să v-o arăt. Cred că era mai bine s-o postez atunci când am făcut-o, dar, deh.
Ideea e, v-ati prins, că uneori se bagă bani cu ghiotura (nu stiu câti si nici nu cred că o să mă strofoc să aflu) pentru idiotenii. Nu mă întelegeti gresit: parcul de distractii de la pârtia Kalinder e ok si, în orice caz, e mai mult decât nimic. N-am nicio problemă nici cu faptul că Elena Udrea a fost mot la deschiderea oficială si nici cu acela că momentul a fost pregătit anume s-o perie pe duduie.
Ceea ce mă indispune (si n-ar trebui) e tâmpenia, incultura, snobismul. Dacă orasul Busteni ar fi avut norocul să se numească Sinaia sau să aibă orice alt nume „articulat”, atunci enormitatea din mesajul englezit prosteste ar fi avut sens, ar fi sunat româneste. Asa, însă, nu sună nicicum, decât ridicol. Si e păcat. De banii nostri, desigur.
NOTĂ. O fotografie aproape din acelasi unghi, dar totusi diferită, dincolo 😉
Era o zi de februarie în care gerul muşca din oase. Cum să-l scoţi pe Vlăduţ afară? După ce şi-a fumat ţigara, pe balcon, Liviu Lovin a găsit soluţia: şi-a luat fiul în cârcă, au urcat aşa până la ultimul etaj (cu liftul), de unde au coborât pe scări, într-o cursă săltăreaţă. Bărbatul plescăia cu limba în cerul gurii, scoţând un pretins zgomot de copite pe caldarâm, iar puştiul chiuia de plăcere fiind parte a unei aşa fascinante aventuri. La prima tură doar Tanti Nina a ieşit să vadă ce-i, scuipându-şi, creştineşte, în sân.
UTIL.
Episoade anterioare:
– Viata la blog. 365 de secvente
– Electrificare
– Lecturile inginerului de la patru
– Calm
A trecut mai bine de-o jumătate de an de atunci. De câteva zile am primit înregistrarea si am putut vedea si eu emisiunea. Întrucât oricum a fost publică, o urc aici. Probabil că ăsta sunt eu.
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – prima parte (14 minute)
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – a doua parte (14 minute)
NOTĂ.
Emisiunea „Oameni de presă”, TVR Cultural, 2010.
Producător: Oltea Gârtoman
Durata totală: 28 de minute.
Dacă ajungi la pârtia de la Azuga, dar nu cobori cu masina în parcare, la dreapta, ci tii drumul drept înainte, ajungi, după vreun kilometru si jumătate, la o păstrăvărie. Peisajul e încântător, mai ales dacă va fi nins ca în povesti. Pădurea care coboară de pe ambii versanti dă locului ceva maiestuos.
Dincolo de poarta păstrăvăriei sunt niste domni si o doamnă, plus un câine ciobănesc negru despre care afli (de pe o plăcută fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care e blajin si foarte lenes. Apoi, o jumătate de duzină de bazine, dintre care doar unul nu e înghetat (presupunem că e iarnă, remember?). În apă se zbenguiesc vreo 130-140 de păstrăvi tineri. Unul dintre distinsii domni prinde opt bucăti într-o plasă aflată la capătul unei cozi înnădite.
Pestii se zbat, lenesi.
– Vreti să vi-i curăt?
– O, da, ar fi grozav!
– Costă câte doi lei pentru fiecare.
– Perfect.
Zece minute mai târziu, cu banii în mână (cam 6 lei pentru un păstrăv + 2 lei curătatul), s-ar putea să ajungi în încăperea în care domnul cu pricina efectuează operatiunea de curătare: spintecă burtile pestilor cu un briceag măricel, apoi, cu o miscare sigură, smulge măruntaiele si mai dă o dată cu arătătorul, apăsat, prin burta pestelui, de lângă coadă până la branhii. După care azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic.
Cele opt zbateri continuă în portbagaj, cine stie câtă vreme. Ca să nu le auzi, poti da radioul mai tare (se prinde Radio Europa FM). Câteva ore mai târziu, după ce au sfârâit pe grătar, păstrăvii proaspeti se lăfăie în farfurie, alături de bucăti potrivit de mari de cartofi natur, cu fire de verdeată, gata să fie stropiti de mujdei de usturoi si/sau (după caz) lămâie.
E?
Vă arăt unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult, dintre cele publicate pe acest blog. Multi dintre voi l-ati citit deja, aici sau în cartea mea. Poemul a ajuns si pe site-uri literare (îi multumesc lui Dan pentru postarea pe citatepedia. Îmi amintesc chiar că am avut o dilemă, am făcut si un sondaj de opinie legat de plămădirea acestui poem.
rochia ta încă neîmbrăcată
ne îmbrăcăm în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă
cu păsările ieşite din teama nopţii care foşneşte
ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul negru
e ca o lumină precisă
zâmbetul tău de mentă încă integru
îţi privesc acum părul strâns cu un elastic subţire
de parcă ai avea un ochi în ceafă
cu care vezi totul dintr-o privire
aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
ca o ofrandă cuvenită ca o întoarcere în rând
ţi-aş prinde apoi buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
asta ne-ar ţine cumva suspendaţi între tavan şi covor
aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui ca o femeie lăsată înadins pe dinafară
alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul ca într-o karmă
am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată
n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor ca să fie
ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri ca o îngheţată de ciocolată
ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire sumară
ca o nouă înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară
Avansat la gradul de maior cu ocazia pensionării premature, lt. Mitran se simte, în sufletul lui, tot locotenent. I-a spus lui odată cineva, un soldat neinstruit, că dacă nu esti personaj literar degeaba iei spăgi. Spaga trece, cartea rămâne. Nici pensia nu e bătută în cuie, oricât de specială ar fi. Ceea ce e nedrept. Păi, câti copii au venit la el în pluton, inocenti, visători, plăpânzi, si au plecat umflati în obraji, fumători, îmbuibati de bromură si, deci, bărbati adevărati, care stiu că viata e la fel ca oamenii, de rahat?
ESPLICATIE.
Floare fotografiată la Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august 2010. FOTO: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită. Orice detaliu e o încântare, zău!
Rămân fascinat de această floare.
Desi am colindat Muntii Retezat în lung si-n lat din fragedă pruncie, primele flori de colt le-am văzut, în mediul lor, abia în Muntii Ceahlău, în primăvara anului 1990. Pur si simplu m-am trezit înconjurat, între stânci, de sumedenie de buchete de flori de colt. Ireale, venite parcă dinainte de preistorie, de lângă facerea lumii (cred că florile de colt sunt un fel de dinozauri care au avut ceva mai mult noroc, poate mă lămureste vreun botanist).
Am stat minute în sir acolo, privind, tesând povesti, bucurându-mă. Nu vreau acum să-mi amintesc sentimentul pe care l-am avut la coborâre, când am văzut tigănci vânzând flori de colt, în Piatra Neamt.
… da, am văzut apoi, de mai multe ori, flori de colt de vânzare. Prin piete din Bucuresti, la guri de metrou, la poale de munte. Cumplit!
Ultima oară m-am bucurat privind o floare de colt astă-vară, la Nucsoara, la poalele Retezatului. Era ceva foarte banal si destul de domestic: răsaduri de flori de colt în preajma unei cabane de unde porneste traseul educativ pentru copii care se sfârseste la Mălăesti. Chiar dacă nu erau stânci în jurul meu si nici linistea stâncilor nu era, m-am simtit bine. Ceea ce vă doresc si vouă.
O floare pentru Adela, Anca, Andi, Angela, LePetitPrince, -X-, Stela, g1b2i3, Geanina, Lady A, Leo, Gabi, Iguana, Carmen Negoită, Gabriela Elena, Gina, carmen, Roxana, wind, Laura,
dar si pentru Cristian Dima, Cristian Lisandru, daurel, Naiv, Călin, Nea Costache, Alex, Năbădăiosul, Dan, VirtualKid,
Schimb de priviri. O droaie de priviri. Nu-s două în aceeasi directie. Undeva (dreapta), Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, fotografiat în data de 1 mai 2010 la Shanghai, în pavilionul UE din cadrul Expozitiei Mondiale. FOTO: Călin Hera
Printre atâtea priviri, îmi face plăcere să vă anunt noul proiect al lui Alex Mazilu. E despre fotografie si cuvinte, despre sentimente si bucurie. Pasiune, adică. E foarte Alex si, aflu, destul de mult Alecu.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 