Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Filmuleţul făcut mie de Facebook cu ocazia aniversării lui
De ziua lui, Facebook mi-a făcut un filmuleţ. Practic, adună, pe baza câtorva cifre, cele mai lăicuite şi mai şeruite imagini postate de mine pe Facebook de când mi-am făcut cont şi până de curând. Drăguţ. Puteţi şi voi să obţineţi filmuleţul propriu, aici 🙂
Portret în Chicago, Plazza Millenium. Foto: Călin Hera
MFC. Portret în Chicago, Plazza Millenium. Foto: Călin Hera
Celebra scară melc de la Melk. Foto: Călin Hera (pt. mfc)
O poveste care trece printre două case din Austria. Foto: Călin Hera
Există mai multe teorii despre bătrâneţe, ca de altfel despre orice. În urmă cu mulţi ani, pe vremea când editam primele ştiri ale ProTV, un reporter scria despre „o bătrână de 50 de ani”. Eram tinerel atunci, dar tot m-a zgâriat la urechi şi am corectat. Adevărul e că povestea cu bătrâneţea e foarte relativă. La 5-6 ani, când spui că vrei să te faci mare, te gândeşti la vreo 11-12 ani. Nici nu-ţi imaginezi că părinţii tăi au mai mult de 18, hai 20. Etc.
Mai e şi vorba aceea, că bătrân eşti dacă te simţi bătrân, nu dacă te uiţi în buletin. Etc.
După ce m-am minunat vreo doi-trei ani la rând că am studenţi care nici nu se născuseră la revoluţie,m-am întrebat zilele trecute cât de bătrân sunt, totuşi.
Am găsit câteva posibile răspunsuri
Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului.
Un Trabant ferchezuit. Foto: Călin Hera
Vorbeam în urmă cu doi-trei ani (la vârsta mea, asta e un fleac!) despre un Trabant ferchezuit fotografiat pe lângă staţia de metrou Dristor, apoi treceam nonşalant la Trabantul „meu”*, pentru ca apoi să se dezvolte poveştile cititorilor mei. Căci de aceea e frumos blogăritul, că poate naşte poveşti din poveşti din poveşti.
Recuperez un comentariu scris atunci de o veche prietenă de blogăreală şi PA-uri, Ioana, care a mărturisit cu acea ocazie legătura aparte dintre ea şi Trabantul unor prieteni. Pardon, Trăbănţica.
Trăbănţica Toboşarului
„O cheama Trudy si e a unui bun prieten…, tobosar la Teatrul din Pitesti. Cand nu are treaba cu ea, ii da voie sa faca ce vrea.
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
P.S. Am publicat prima oară acest PA în anul 2010, dacă nu mă înşel. L-am scris pe un telefon Nokia, ca SMS (ştiţi moda, v-am rugat, chiar, să o înlocuiţi cu felicitări scrise frumos, de mână, pe hârtie). Am impresia că acest PA a devenit, cumva, o tradiţie, cel puţin pentru acest blog, un fel de Singur acasă. Crăciun fericit, dragii mei!
În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.
Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉
Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.
Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.
Intrarea principală în Gara de Nord, văzută dintr-o parte. Foto: Calin Hera
Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.
Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze.
Image via Wikipedia
O discuție cu o persoană foarte dragă mie mi-a amintit pasiunea pentru George Topîrceanu, pasiune trezită din două pricini sentimentale:
Iată o cântare care mă binedispune de fiecare dată, de fiecare dată.
Floare de ficus (aşa cred). Foto: Calin Hera (2009)
Am văzut că-s flori la Miercurea fără cuvinte, aşa că mi-am amintit o după-amiază plăcută pe Insula Corfu (2009).
UPDATE. Floarea respectiva nu este a unui ficus. Planta care face aceste flori se numeste Magnolia Grandiflora si este singura magnolie sempervirens (mereu verde). Cel putin asa mi-a spus Dorin, de la edengarden, lucru pentru care-i multumesc..
Este cineva dintre voi care nu-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
Reformulez: este cineva dintre voi care-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
M-am pus pe scotocit prin memorie. Greu, foarte greu. Pot să-mi imaginez cum a fost prima zi de şcoală, dar nu mai ştiu cum a fost. Singura amintire pe care o am (dar nu sunt 100% sigur că nu e amintirea vreunei fotografii sau că nu cred eu că asta e o amintire) este aceea că am intrat într-o sală de clară aflată la parterul Şcolii generale nr. 3 din Hunedoara, încolonaţi doi câte doi, urmând-o pe doamna (atunci i se zicea tovarăşa) învăţătoare.
Era o femeie bine făcută, cu o aluniţă măricică pe un obraz, care mi se părea foarte bătrână (estimez acum că avea cel mult vreo 40 de ani, că era mai tânără decât sunt eu acum). Cred că ea mi-a indicat unde să stau, în prima bancă, pe mijloc, alături de Angela, o fetiţă brunetă, cu ochelari şi cu părul lung.
Celebra cafenea hunedoreană, în care n-am mai intrat de 25 de ani. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Am fotografiat zilele trecute un loc cu o rezonanţă aparte pentru mine. Aici am fost prima oară al o cafea, aici am văzut prima oară că în cafea se poate pune rom (sau votcă), aici am înghiţit fum de ţigară cu nemiluita, fără să zic pâs, fiindcă eram junior şi mă uitam la ei, ascultându-i cu gura căscată. Aici se bea cafea (şi se bea orice) în picioare. Nici nu mai ştiu cum se numea cafeneaua asta pe vremuri. Ştiu doar că toată lumea îi zicea „La Varice” şi, iată, aşa i-a rămas numele (presupun că acum e „privatizată”). Se află în Hunedoara, aproape de fosta cantină (acum degradată şi închisă), şi veneam aici, uneori, după furtunoasele şedinţe ale cenaclului literar Lucian Blaga, păstorit de Eugen Evu.
Mă încăpăţânez să vă provoc, iar şi iar, să-mi spuneţi dacă ştiţi ceva despre asta. Se află, acolo, o bună parte a copilăriei mele fermecate de lecturi.
Om, pictură în ulei de Ion Dumitru (19.7 x 24 in. / 50 x 61 cm)
Aşa cum anunţam în urmă cu vreo 2 (doi) ani, caut un tablou de Ion Dumitru, pe care nu vi-l pot arăta, ci doar, într-un fel, descrie. Văd că google (care e plin de articole despre un politician mărunt) ori wikipedia nu-s prea darnice, deci apelez tot la voi, dragii mei prieteni; poate, poate, mă ajutaţi să apuc de un capăt de fir.
Dacă tablouri ale lui Ion Dumitru am văzut în 1987, la Bacău, pe pictor l-am cunoscut abia
print screen după o căutare ciudată pe google; click pt imagine mărită!
Tare m-a binedispus, azi-dimineaţă, faptul că un necunoscut a ajuns pe acest blog căutând (via google) „roman istoric cu personaje ca ducu cel iute chirila zece cutite”. Am vrut să văd ce-a găsit. E mai sus.
Pe prima pagină, doar două referiri la romanele lui Ioan Dan. Cea de pe blogul meu (aici adusesem vorba) şi cea de pe blogul lui tzoanca. Unde am aflat un link pe care mă bucur să vi-l împărtăşesc. . Sunt probleme la diacritice (în ceea ce mă priveşte, cel puţin), dar e de reţinut! . Am găsit, tot acolo, versiunea cu diacritice OK!
Ca să cinstesc momentul aşa cum se cuvine, reiau pasajul „despre brânză” sugerat de tzoanca; e o capodoperă literară!
Când s-a mutat în blocul de lângă parc, domnul Lică avea 37 de ani. Cu Fişic, vecinul de la trei, se saluta civilizat şi rece. Odată, acesta l-a întrebat, aluziv:
– Lucraţi la Fabrica de Ace?
A doua zi, i-a adus o pungă cu ace, proaspete.
Seara, dl Lică a ieşit pe balcon, să respire. Cânta o mierlă, prin frunziş. Fişic, în pijamale, aplecat peste balustradã, trăgea cu praştia după vrăbiuţe. Lui Lică i-a părut rău că i-a furnizat muniţie, atât de rău încât, două ore mai târziu, când a auzit bufnitura, a zâmbit. Desigur, regretabil.
Coperta cărţii Acum nu e momentul, a caricaturistului Mihai Stănescu
Am cumpărat cartea lui Mihai Stănescu în 1990. Mi se părea o superdisidenţă atunci. (Văd că acum poate fi luată online, sunt curios dacă preţul e, într-adevăr, 2,5 lei.) Dar altceva vreau să zic acum:
Bob, probabil cel mai simpatic american împreună cu care am băut whiskey Jim Beam. Foto: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
L-am cunoscut pe Bob prin 1993, la Sestriere, la Campionatele Mondiale de Schi ale Jurnalistilor (trebuie să vă vorbesc despre aceste minunate întâmplări). L-am cunoscut ca pe un tip foarte, dar foarte!, simpatic.
Atunci când s-a prezentat mi-a spus că e din „Reno, cel mai mare oras mic din lume”. Bănuiesc că ăsta e vreun slogan de popularizare a asezării; atunci mi s-a părut o glumă excelentă si părea foarte a lui.
Dar brandul personal al lui Bob era altul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 