Imagine din filmul Autoportretul unei fete cuminți. Sursa: ffe.ro
Dintre toate rolurile pe care le poate avea un om într-o familie, cel mai ingrat este acela de tată de fată. În primii ani, e simplu. Fetițele știu să îți intre pe sub piele, să te dea gata. Mai apoi, lucrurile se complică. Nu mai ești eroul lor, încep să te critice, să devină domnișoare, să îți ceară bani pentru tot felul de prostii, ba chiar să aibă propriile idei. Filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, nu arată toate acestea. Ne duce direct într-o realitate în care tatăl și fiica deja nu se mai înțeleg.
Fata, puțin trecută de 30, își pregătește teza de doctorat într-un domeniu spectaculos, ce-i drept, însă foarte tehnic (inginerie seismică) și, putem presupune, a început acest demers mai degrabă mînată din spate de tată. Un tată autoritar, căruia îi place să dezbată, dar nu prea acceptă să fie contrazis. Îi place să se asculte și gesticulează cam mult, dar are vocea plăcută și își afirmă cu orice ocazie, prin expozeuri pretențioase, pasiunea pentru hărți, cărți, documente vechi, tablouri, plăci de șemineu din secolul al XVIII-lea și, la o adică, pentru un whisky bun. Povestește savuros, iar atunci cînd face cadou o rochie cumpărată la Paris, descrie magazinul, vitrina, raftul, trăirea de atunci, care astfel renaște acum, în momentul dăruirii. Omul ține în spate o familie bună, tocmai s-a mutat la vilă, lăsînd pe mîna fiicei apartamentul de patru camere aflat la etajul X al unui bloc de pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Este un domn de modă veche, care-și afișează aerul de superioritate în cîrîielile cu nevastă-sa, dar care începe să aibă probleme de autoritate cu fiica.
Am insistat ceva mai mult decît e cazul asupra tatălui din filmul Autoportretul unei fete cuminți două motive. O dată, fiindcă în film personajul Cristiana (Elena Popa) e creionat într-o foarte mare măsură tocmai de relația cu tatăl – de sub protecția căruia încearcă din răsputeri să scape, deși intuim că nu își dorește o ruptură totală. Doar o independență. Și doi, fiindcă în realitate personajul Tata este interpretat de Dan Lungu, nimeni altul decât tatăl regizoarei Ana Lungu; un actor amator care reușește să facă o treabă neașteptat de bună în acest rol. Este un plus neașteptat al acestui film și, cine știe, asistăm poate la lansarea unei cariere.
O calitate incontestabilă a acestui film e dată de dialoguri. Cîteva sunt memorabile. De exemplu acela în care Cristiana le mărturisește celor doi prieteni ai ei, Alex (Andrei Enache) și Michelle (Iris Spiridon), că vrea să își cumpere un câine. Discuția trece rapid la considerații de estetică, la început canină, apoi feminină (via aprecieri la adresa Monicăi Columbeanu). Un alt dialog savuros, pe alocuri filozofic, care poate fi considerat o cheie a filmului, este jocul Adevăr sau provocare din final, în care Cristiana și prietenii săi își pasează unul altuia povești scurte, unele conturate, altele doar frînturi, care te provoacă să îți imaginezi. De altfel, miza acestui film nu e narațiunea. Important pentru regizoare a fost să descrie un personaj alcătuit din mai multe felii de viață – cîteva întîmplări, scene de amor (care oferă și imaginea de pe afișul filmului), dialoguri pretențioase (împănate pe alocuri cu cuvinte neaoșe) și multe tăceri – cele mai multe învăluite în fum de țigară. Predomină cadrele lungi, unele depășesc două minute, filmate cu cameră fixă, în care personajele stau și vorbesc, tac, din care pleacă, lipsesc, în care se întorc.
Toată această construcție îi sugerează spectatorului că domnișoara Cristiana, fata lui tata, nu e o persoană chiar de invidiat, deși are potențial. Prietenul ei cel mai bun se pregătește să plece definitiv în SUA, dar o anunță în ultimul moment, amantul ei e un tip dominator, sigur pe sine și cu o soție mult mai frumoasă decît ea, cîinele pe care îl visează din copilărie e prea scump și, în general, lucrurile merg de la sine într-o direcție pe care n-o poate controla; par să nu se lege și are nevoie să ia decizii radicale. Cristiana încearcă să se reinventeze, să iasă din găoace – ce-i drept, cam târziu – iar relația fată – tată de fată e mereu una imprevizibilă și cu urmări subtile. Iar dacă reușește pînă la urmă să se afle sau nu, asta depinde de imaginația fiecăruia.
Ironia face ca ediția din acest an a Festivalului Filmului European să le aducă spectatorilor două debuturi românești în lungmetraj ale căror povești se învîrtesc în jurul personajului secundar Tata. Dacă în filmul lui Andrei Cohn, eroul se întoarceAcasă la tata într-un moment de cumpănă, în Autorportretul unei fete cuminți (în traducerea în limba engleză titlul filmului e chiar mai sugestiv, pentru că se referă la o fiică – Self-Portrait of a Dutiful Daughter) eroina încearcă să se desprindă cît mai mult de casa lui tata. Personajele principale ale ambelor filme par enervate cumva de personalitățile taților lor, au nevoie de o pauză, dar undeva în sinea lor se bucură că încă îi au.
NOTĂ. Filmul Autoportretul unei fete cuminți (de Ana Lungu, România, 2015) a fost prezentat în cadrul Festivalului Filmului European. Acest text a fost publicat în revista Dilema veche.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 