Într-o dimineaţă, dl. Lică s-a îndrăgostit de Mura. L-o fi lovit un curent rece în frunte, s-o fi nimerit să fie el într-o stare anume sau o fi fost, pur şi simplu tinereţea (şi frumuseţea) Murei de vină. Cert e că a salutat-o galant (cum i-e felul) şi a întrebat-o ce mai face.
– Mătur scara, a răspuns fata, iar atunci când a făcut un pas în lateral, să-l lase să treacă pe dl. Lică (divorţat), i-au jucat, vioi, sânii (avea halatul niţel descheiat).
„Cum ar fi să o chem la mine, să ne prostim?”, şi-a zis bărbatul, roşind în timp ce intra în lift.
Dl. Lică s-a îndrăgostit
Cel mai popular pictor
Vă chem să votaţi PA-urile ultimei etape a concursului PAfoto’. Fiecare cititor al acestui blog are dreptul la trei alegeri (dintr-un singur foc). PA-urile le găsiţi aici.
Deadline: vineri, 23.59. Chemaţi prietenii!
Ordinea PAfotoautorilor (5)
Pe baza votului dat de Înaltul Giudeţ după etapa Nu mişcă nimeni a concursului de proză arhiscurtă PAfoto’, am alcătuit clasamentul general, care vine cu modificări importante (schimbare de lider!). Mai jos:
Statuia poporului
Suntem la capitolul „să punem punct etapei Nu mişcă nimeni – concursul de proză arhiscurtă PAfoto’„. Iată rezultatul votului dat de cititorii acestui blog:
Înaltul Giudeţ iese din poziţia „statuie”
Am primit rezultatul votului celor din Înaltul Giudeţ (vorbim despre PA-urile etapei Nu mişcă nimeni a concursului de proză arhiscurtă PAfoto’). Iată clasamentul de etapă:
Beckham sau Ronaldinho?
Am primit filmuleţul de mai jos. Desigur, e dintr-o campanie la Diet Pepsi. Impresia e puternică: te lasă mască. Primul gând e că avem de a face cu un fake. Dar cum l-au făcut? S-au pretat cei de la Pepsi să promoveze un fake? Dar hai să vă las să vedeţi filmuleţul (vizionat deja, de la începutul lui aprilie pâna azi, de aproape 4 milioane de oameni).
Două categorii de oameni
Oamenii se împart, îşi spune dl. Lică, în două categorii mari şi late: cei care aruncă hârtia igienică în vasul de la veceu şi cei care folosesc (în acest scop) un coş de gunoi. Primii fie nu şi-au pus problema să ţină în casă hârtie igienică folosită, fie vânează snobisme şi le iau în râs. Cei din a doua categorie se iau în serios. Dacă-i întrebi cum stă treaba cu hârtia igienică şi de ce o aruncă la coş, îi poţi împărţi, în funcţie de răspuns, în două subcategorii: cei care dau din umeri şi cei care cred că li se poate înfunda veceul.
Scrisul de mână. Destinaţie de senzaţie

Panou publicitar (amplasat în Rond Baba Novac) pentru Sun Plaza, un mall din Bucureşti. FOTO: Călin Hera
Am întâmpinat dificultăţi să citesc din prima ce promovează ăştia. Apoi m-am prins: Sun Plaza e o destinaţie de senzaţie! Dar cine i-o fi învăţat să scrie în halul ăla litera „S”??? Dacă putem admite că există vreun font atât de idiot, mă întreb: oare de ce oare e, totuşi, folosit? Acest „S” seamănă, mai degrabă cu un „Z” de mână din scrisorile bunicilor sau cu un „G” mic de mână.
Să ne înţelegem: nu-s mânios ;). Dar mă mir. Dacă voiau să mă prindă, să descopăr printr-un exerciţiu minim de inteligenţă ce vrea să spună autorul, puteau s-o facă în fel şi chip, nu să inventeze litere (dar pun pariu că nu ăsta a fost scopul, să inventeze litere!).
Friendship!
Poate m-am tâmpit eu, dar tocmai am văzut un film pe care-l consider OK. Un film nemţesc (mă rog, ceva coproducţie germano-americană). Simpluţ, întrucâtva, genul road-movie. Mi-au plăcut actorii (nu ştiam niciunul), mi-a plăcut felul în care a fost condusă povestea, mi-au plăcut mulţime de cadre, atent alese (pe alocuri Markus Goller mi-a amintit de Takeshi Kitano, cu al său Akiresu tu kame, despre care am mai vorbit pe acest blog, cu entuziasm (aici!).
Prada mea perfectă – versiune îmbunătăţită
Într-o (bună) vreme obişnuiam să aduc aici, în fiecare zi de sâmbătă, câte un poem. Mă şi disciplina chestia asta, mă isca. Aveam prieteni-cititori (Anca, de ex.) care veneau aici anume sâmbăta (în rest, nu prea).
Îmi pare rău că am pierdut acest obicei; dacă versurile nu-ţi vin, nu-ţi vin şi gata. E, dar şi când vin, dau năvală, să ai ce croşeta la ele două-trei luni. Nu-i vorbă, n-au venit încă, dar le simt dând târcoale.
În aşteptarea lor, am lucrat un pic la ceva mai vechi (dar nu foarte). Mai precis,
Ducu cel Iute sună mai bine?
Mă încăpăţânez să vă provoc, iar şi iar, să-mi spuneţi dacă ştiţi ceva despre asta. Se află, acolo, o bună parte a copilăriei mele fermecate de lecturi.
Pupici gratis. Cine mai vrea?

Fotografia unei reclame Vodafone mâzgãlite, afişată pe un stâlp din staţia de metrou Dristor 1, Bucureşti. FOTO: Călin Hera
Toată lumea îi ştie pe „actorii Vodafone” (mult mai simpatici în primele serii de reclame!). Personal, o bună bucată de vreme îi ştiam pe cei doi băieţi şi pe fată, dar trebuia să fac un efort ca să-mi amintesc la ce făceau reclamă.
Acum, prin repetare obsesivă, cred că a intrat în capetele tuturor ideea că ei (mai mult „băiatul” şi „fata”) au devenit un fel de imagine Vodafone (dar pun pariu că destui consumatori încă ar răspunde ezitant: ăăă, Cosmote? a, nu, Vodafone!).
Cum i-a lăsat Marco mască
– Pe mine să nu contaţi, le-a spus Marco, lăsându-i mască. Marco era nelipsit de la chefuri; el dădea primul chiot şi tot el era acolo atunci când se târau spre casele lor (sau pe sub mese) ultimii participanţi la eveniment.
– Da’ ce-ai?, l-au întrebat.
– Iaca, am treabă.
L-au văzut pe Las Ramblas, cocoţat pe noptieră; parcă-l spălase cineva cu clei dizolvat în bronz, de sus până jos.
– Hai, bă, lasă prostiile.
– Vin gagicile din Barceloneta!
– Sangria!
Dar Marco stătea nemişcat. Apoi, dintr-o dată, şi-au dat seama că… NU ÎNCAPE.
Votaţi statuia preferată
Ordinea PAfotoautorilor (4)
Bazându-mă pe votul Înaltului Giudeţ, vă prezint ordinea PAfotoautorilor (mai jos). După cum vedeţi, clasamentul „s-a strâns” foarte tare; disputa e aprinsă.
Bonjour, viaţă aşa şi aşa!
Tablouri de Ion Dumitru
Aşa cum anunţam în urmă cu vreo 2 (doi) ani, caut un tablou de Ion Dumitru, pe care nu vi-l pot arăta, ci doar, într-un fel, descrie. Văd că google (care e plin de articole despre un politician mărunt) ori wikipedia nu-s prea darnice, deci apelez tot la voi, dragii mei prieteni; poate, poate, mă ajutaţi să apuc de un capăt de fir.
Dacă tablouri ale lui Ion Dumitru am văzut în 1987, la Bacău, pe pictor l-am cunoscut abia
Povestea poveştilor Claudiei
Eu sper ca povestea pusă la cale de Claudia să fi fost un succes şi, mai ales, să meargă mai departe. De aceea, vă îndemn să vă îndemnaţi prietenii să apezelez cu încredere, chiar dacă a trecut Ziua Copilului. Pentru că ziua copilului e în fiecare zi, nu-i aşa? 😉








