Prietenul meu Mihail Gălăţanu a mai scris o carte (România aproximativă, editura Vinea, 2011). Una patriotică. „Este un ecou, peste timp, la O NOAPTE CU PATRIA*, care încearcă să aşeze, cumva, lucrurile la locul lor. Poezia patriotică este, cred, o încercare; nici mai mare, nici mai mică, însă, decît poezia însăşi, cea adevărată”, spune Mihai.
Adeseori, citind această carte (pe care am primit-o în format electronic) Dincolo de încărcătura textului, încercarea de a vorbi despre România, fără perdea, mi-a plăcut muzicalitatea, rima venită când nu te aştepţi, dar, totodată, atunci când o voiai mai mult. Vă arăt, mai jos, unul dintre poeme. Dacă vă place, mai am ;).
Am aproximat România cu fiecare zi a vieţii mele
Am aproximat România cu fiecare zi a vieţii mele.
Cu fiecare ceas. Cu fiecare clipă.
Am vrut să văd cîtă Românie
Încape în mine,
cîtă Românie pluteşte în sufletul meu,
cîtă poate ieşi la suprafaţă.
Şi dacă un iceberg eşti tu, Românie,
de ce vrei să îngheţăm o dată cu tine?
Dar chiar şi un iceberg dacă ai fi,
tot nu eşti fără speranţă.
Aş putea trăi fericit pe acest întins pat pustiu
de apă dulce
peste care pluteşe doar umbra duhului Hiperboreei.
Peste care vin să locuiască numai legendele lui Thor,
zeităţi speriate, străine,
spre care nu ne-am îndreptat privirile.
Pustiu de gheaţă a ajuns numai inima noastră.
o vrajă a împietrit-o
dar mai sunt mii de inimi, zeci de mii de inimi,
sute de mii de inimi, milioane de inimi care te iubesc
ca pă amoc, la disperare, ca şi leul în turbare,
sub umbra morţii, ce se-ntinde,
tot mai mare şi mai mare.
Te iubim aproape necondiţionat de oricum,
ca pe punga cu lozuri,
ca pe butelie
uzina dacia piteşti, de fapt, colibaşi, rectific,
rectific din mers,
sofia vicoveanca
nadia comaneci
gheorghe hagi
viorica viscopoleanu.
Toţi am aruncat discul undeva, am scuipat cu năduf,
am scuipat cu ardoare,
am scuipat în sîn,
am scuipat în oglindă,
am scuipat în legendă,
am scuipat în şi în de
la picioare.
Am scuipat de pe noi şi ne-am mînjit cu scuipat.
Ne-a fost ruşine de noi
şi că existăm ca naţie.
Trebuie, însă, ca să ai, totuşi, nobleţe, multă nobleţe,
ca să te poţi scuipa pe tine
ne-am contorsionat în flăcările iadului propriului nostru dispreţ,
am negat totul
am rupt în surcele toată mîndria noastră,
ca să ne întoarcem şi să te putem pune, soare, la loc,
sub bolta albastră.
Adînc. Adînc şi vîrtos,
în inima noastră.
NOTĂ. Aici, un fragment audio. Iar aici, ceva referinţe critice, pornind de la una dintre cele mai şocante cărţi de poezie postdecembriste.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 