Nu doar că am cartea, dar nici n-o mai am. E o figură de stil, mai am câteva exemplare. Ideea e că ieri am lansat-o, într-o încăpere în care, spunea o ghidă a Castelului Corvinilor, Matei Corvin avea crama. (Nici urmă de butelci, însă, doar ceva ulcioare de pe vremea dacilor, reconstituite.)
Ziua am început-o alcătuind un fel de comunicat de presă, pe care l-am printat la un centru din oraş, aflat lângă Parcul Corvin. Băieţi faini, am ajuns acolo înainte de ora deschiderii (era nouă fără un sfert) şi unul dintre ei a lăsat deoparte hamburgerul, să mă ajute să încropesc un afiş.
La 9.20 lipeam afişe lângă Casa de Cultură (aici – soţia mea şi fratele meu; eu mă dădusem câţiva paşi înapoi, să fotografiez)
Câteva minute mai târziu lipeam un afiş la poarta de la intrarea în domeniul Castelului. Notă – pe zid nu prinde prea bine scotch-ul.
Pentru că le făcusem, am mai lipit câteva afişe (nu multe!) de-a lungul traseului până la crama poetică. Notă. Am cerut voie să fac asta, dar am uitat să le dezlipesc pe toate la plecare, cred că au mai rămas vreo două…
Am făcut câteva aranjamente cu scaunele (n-au fost destule, aveam să constat, mulţi oameni au stat în picioare). Lansarea propriu zisă a început la 12.09. Participanţii au fost foarte punctuali, dar a durat mai mult primirea lor. În plus, ba-mi venea să trag de timp, ba-mi venea să-mi zic „hai să începem odată!”.
Aici am privit sala, apoi am început. Eugen Evu e lângă mine, tocmai îşi pusese ochelarii. Remus Suciu trăgea deja primele instantanee. Notă. Fotografiile din această postare sunt făcte de fratele meu, cu excepţia celei de la început
L-am rugat pe Eugen Evu să vorbească în deschidere, pentru că eu parcă nu aveam voce. (Trebuie să vă pvestesc cândva despre prima oară când am vorbit în public – invitaţilor mei la lansare le-am spus 😉 ) După ce l-am rugat asta am tăcut. Am avut curajul să-i privesc pe cei vreo 40 de oameni din sală şi mi-a venit să plâng. Ştiu, nu sună deloc bărbăteşte, dar mi-am oprit lacrimile cu mâna. Au foarte intense acele 2-3 minute în care m-am forţat să nu plâng. Nu era vorba de lansarea cărţii mele. Era vorba că toţi acei oameni veniseră să mă vadă şi să mă asculte pe mine, că eram la Castel, că îl simţeam, cumva, pe tata acolo. Îmi retrăiam copilăria şi adolescenţa, îmi aminteam năzbâtii şi mirări. Au fost două-trei minute intense.
Eugen Evu vorbit foarte frumos despre mine. M-a ridicat până la tavan, un tavan destul de înalt, dacă mă întrebaţi pe mine. Apoi am vorbit şi eu. Nu-mi pregătisem un discurs, deşi ar fi fost o idee bună. Am improvizat, am făcut paranteze, chiar am glumit. Cred că am trecut cu bine de cele 2-3 minute. Mă amuzam chiar atunci când provocam bliţurile să bliţuiască, cu câte o ridicare de mână.
Am provocat sala să-mi pună întrebări, să mă scoată din încurcătură, atunci când vreo emoţie mă lovea prea tare. Apoi, oricât am amânat, a trebuit să citesc câteva versuri (Pe deal, Nebunul de pe muntele Olimp, Linişte ca o brumă). Cred că a fost groaznic. Eugen Evu mi-a dat clasă şi aici – a citit Târziu e.
Apoi, din senin, a urmat momentul fiului meu. A zis, cu o îndrăzneală pe care nu i-o bănuiam, că vrea să citească şi el. L-am chemat lângă mine. Când s-a văzut faţă în faţă cu sala, i-a mai pierit, cred, din îndrăzneală. Sau o fi fost altceva. Ideea e că s-a strecurat, nu ştiu cum, la mine în braţe. „Ce să citesc?”, m-a întrebat. Am deschis cartea la Îmi pun singur miere în ceai. Cred că a citit mai bine ca mine. Eu mă simţeam…, cum oare aş putea să descriu ce simţeam?
Acesta a fost un moment unic, neplanificat, greu de descris
Sesiunea de autografe a fost cea mai uşoară. Atunci când scriu îmi place cel mai mult. Tot ceea ce îmi doresc e ca nimeni să nu fi plecat acasă fără carte. Mi-ar părea foarte rău să fi fost cineva pentru care să nu fi ajuns…
Am fost înconjurat mereu de copii. Cel puţin la momentul autografelor, au fost mereu în preajma mea copiii mei, nepoata mea, copii ai prietenilor
Am cunoscut oameni fain cu ocazia asta, am revăzut mulţi oameni faini. A fost ceva de suflet. Îmi doresc ca şi lor să le fi plăcut, să fi fost şi pentru ei un moment măcar agreabil, ca să zic aşa. Am declarat lansarea închisă la ora 14.00.
E fain să lansezi cărţi!
NOTĂ.
Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, de data asta la bine. Celor care au venit la lansare, celor care m-au însoţit cu gândul, celor care au scris atât de frumos despre mine. Vă voi răspunde, fiecăruia şi sper ca toţi aceia care îşi doresc să aibă cartea mea s-o aibă. Pentru cei din Bucureşti, un prilej va fi lansarea din Capitală – Nicolae Tzone insistă să o facem în cel mult două săptămâni 😉
Călin Hera. PA-uri şi mirări 