Urmare de aici.
În mod normal, drumul de la Baleia la Pietrele se face în vreo 9 ore. Vara. Iarna e nerecomandat.
Fotografia asta am găsit-o pe alpinet. A fost făcută de Simona Martin (desigur, la mult timp după întâmplarea relatată aici, dar e ceva în această fotografie care îmi aminteşte senzaţia de atunci)
Drumul a început bine. Un urcuş uşor, glume de dimineaţă, o geană de răsărit de soare, după vreo 20 de minute. Cărarea fusese bătută, întrucâtva, de unul dintre cei doi salvamontişti, cu o zi înainte. Asta, până la un punct. Când erau deja suficient de departe de cabană au văzut primele urme de urs. Copilul, rămas un pic în urmă, şi-a dat seama că băieţii-bărbaţi dinaintea lui şuşoteau ceva, dar nu ştia ce. Se opriseră la sfat, dar atunci când i-a ajuns, aceştia au pornit la drum, lăsând în urmă un fum uşor de ţigară.
Pe când erau deja destul de aproape de Şaua Vârfului Mare, copilul aflase că urmele de urs desenau cărarea pe care ei o urmau. Se pornise viscolul, binişor. Stăteau aproape unii de alţii. Velicu era primul, copilul al doilea, iar în spatele lui era Fara. Urmele de urs erau foarte proaspete. Îţi dădeai seama de asta văzând că, după câţiva paşi, propriile urme în zăpadă erau aproape şterse de vânt.
La un moment dat, cam pe la ultimul pâlc de jnepeniş, s-au oprit. Oficial, era timpul pentru micul dejun. Un alt motiv erau rafalele de vânt, înteţite într-atât încât copilul a fost ascuns printre crengile de jneapăn şi sub rucsacul greu al lui Fara. Abia azi, după treizeci de ani, copilul de atunci, care s-a făcut băiat mare, se gândeşte că, poate, ochiul ager al lui Velicu văzuse vreo coadă de urs pe care gândise că e mai înţelept s-o lase să se îndepărteze.
Micul dejun a fost bizar. Considerat atunci, nu se ştie de ce, de neatins la început, delicios mai apoi: felii groase de mămăligă tare unse cu magiun de prune!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 