Deci, îi zic, Domniţă scumpă, am inimă zăvorâtă îndărătul zalelor de fier, dar gropiţa din obrăjorul tău stâng mi-a topit-o şi s-a scurs în pământ, de unde au răsărit florile astea vesele pe care te rog să le prinzi în păr, să nu te vadă, pentru că ar păli în faţa frumuseţii tale neasemuite, iar ea râde, clipind ştrengar, şi fuge, lăsându-mă cu florile în mână, apoi se întoarce, ia buchetul şi-mi trimte un sărut, prin aer, lăsându-mă nătâng şi pe gânduri: ce-a putut vedea ea din mine, în afară de armură, şi dacă m-a confundat cu altul?
Desferecarea inimii nătânge
4 comentarii to “Desferecarea inimii nătânge”
-
mai conteaza..florile le-a luat, sarutul ti l-a trimis, iar inima ta e pazita acum
ApreciazăApreciază
-
-
-
Călin Hera. PA-uri şi mirări 