Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Dragi prieteni,
Lipsesc câteva zile din peisaj (dar am avut grijă să instruiesc roboţelul să posteze zilnic câte ceva, mai bun decât aş fi scris eu însumi). Răspunsuri la comentarii nu ştie să dea, voi răspunde eu la întoarcere sau de fiecare dată când voi avea acces la internet. Nici vizite nu vă pot face zilele astea, ceea ce mă sărăceşte un pic (însă voi recupera).
Cu bine,
C.
– Ne-am bătut cu sufletul, ne-am bătut cu pieptul dezvelit, am fost nişte infanterişti.
Locotenentul Mitran isi da jos vestonul si-i scruteaza pe cei din pluton. Îi place sa se dea mare si, gândeste, istorisirea asta ar trebui să-i lase muti de admiratie. „Soldatul românesc”, spunea Mitran, „e puturos si smecher, porcu’ dracului, deci trebuie să le fiu exemplu”.
Baietii il privesc, asteptând continuarea. Numai Sfrijitul se uită prin el, cu gândul la pieptul dezvelit al Lianei, asistenta infirmeriei.
„Eram la chioşc, mă trimisese Şefu’ ăl Mare să iau, desigur, apă. I-am vazut pe băieţi grămadă, în iarbă. Era să leşin, deşi, mă ştiţi, sunt ca o stâncă: îi cărau palme lu’ domnu’ Şefu’. Atunci l-am ridicat pe Şefu, i se înâarteau ochii ca, cum se zice, girofaru’. I-am, deh, ars şi eu vreo doua, l-am tras de limbă. Mă rog, până la urmă şi-a revenit, trecuse un sfert de oră. A început să râdă ca, pardon, prostu’. Futu-i, ce căzătură, a zis, apoi a plecat, cam clătinat, dacă mă întrebaţi pe mine. Dacă n-aş fi fost acolo, vorbeam acum despre Şefu’ ăl Mare & Sfânt.”
I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.
Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el
Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea
Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.
P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.
Dragii mei,
Ştiţi că lipim plicurile cu pastă de dinţi? Cristal e pasta cea mai lipicioasă. În clasament urmează Diadent. Optima, preferata mea, e abia pe locul trei.
În zilele în care nu plouă, nu apucăm să vedem soarele din fermă. Îi studiem traiectoria, de pe câmp. Ieri am avut parte de o privelişte: şapte tractoare au început să gonească nebuneşte pe câmp, în cerc. O cursă de tractoare în care nimeni nu voia să depăşească pe nimeni. M-am dumirit abia mai târziu, după ce făcuseră douăzeci, treizeci de ture: aveau oamenii normă la număr de kilometri parcurşi! Nu-i vorbă, pe noi nu se gândesc să ne transporte în remorcă la şi de la fermă.
Azi plouă, spre bucuria multora. Plutonierul a spus ceva citabil: „M-am rugat de două ori să plouă şi a apărut coniacul”. E un citat bun de motto. Spre mirarea tuturor, noroaiele au putut fi străbătute. Toţi ne-am crucit: părinţii lui Angheluţă au ajuns până la fermă, cu un Aro. Au pus în mijlocul dormitorului o pungă mare cu sticksuri şi o droaie de mere. Ce festin!
Trebuie să închei pentru că a venit nea Gică, individul care se ocupă cu aprovizionarea. Zice că sunt noroaie imense la un kilometru de fermă şi că nu crede că vom putea să le străbatem. Mai degrabă a fost parşiv, mă gândesc, fiindcă lui Mitran i-au sclipit imediat ochii. Bănuiesc că vom mânca repede şi vom porni la o nouă luptă.
Ceea ce s-a şi întâmplat, însă mai către prânz. Chiar dacă nu s-a oprit ploaia, s-a terminat coniacul… Mitran nu s-a dezminţit: a dat ordin de încolonare. Am înotat, efectiv, până la o tarla ceva mai apropiată de fermă (aflată la cel mult trei kilometri distanţă). Acolo erau împotmolite două remorci; lângă ele, trei grămezi de porumb care mă mir că nu încolţise cu atâta umezeală.
Am lucrat cel mult o oră, apoi ne-am enervat: am întins nişte foi de cort între remorci şi ne-am ghemuit, ca oile, dedesubt. Am stat aşa, zgribuliţi, unul în altul, până seara, când Mitran a coborât din cabină, ne-a încolonat, apoi ne-a ordonat, cu un limba grea: „Spre fermă, rupeţi rândurile!”. Am ajuns la Gemenele înaintea multora şi am reuşit să prind un loc la jgheab. Am apucat să-mi spăl cizmele, care erau ca nişte bulgări de noroi.
prin reducere la absurd aş putea să conchid
că eu am fost dat ca să mor
ceea ce mi se pare destul de stupid
accept însă ideea că Începutul există
în legătură cu Sfârşitul
ca într-o complicitate care persistă
iar acum mă aflu undeva între cele două puncte
mult mai aproape de cel de-al doilea
de parcă ar tremura vântul aici pe punte
regulile ştiute sunt fără valoare în acest caz
nu se aplică teoria liniei drepte
aceea cu drumul cel mai scurt dintre ieri şi azi
complicăm lucrurile deci cu o plăcere bolnavă
plini de o inocenţă vecină cu viciul
tragem de timp cu o incredibilă zăbavă
serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
drumul cel mai scurt
dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată
pot trage concluzia deci că n-am fost dat ca să mor
am fost dat numai ca să complic
lucrurile deja complicate ceea ce e stupid de două ori
aşadar nu-mi rămâne decât să cred optimist
că-mi este permis să o iau razna
deci exist
Asa cum stiti, Sorin Stanciu îmi trimite, din când în când, fotografii. De cele mai multe ori, imaginile sunt însotite de comentarii succinte. Am zis succinte? Să zic zgârcite? Misterioase?
De data asta, lucrurile sunt un pic mai străvezii. Cred.
„Aici sunt banii dumneavoastră” – foto: Sorin Stanciu
A auzit un strigăt în noapte. S-a întors din drum. A sunat. Nimic. Putea trece mai departe, dar a deschis uşa. A intrat. Înăuntru, un bărbat. Grămadă pe o femeie.
– Mă scuzaţi, dumneavoastră aţi strigat?, a întrebat-o pe femeie.
N-a fost atent la răspuns. Îi alunecase pălăria. S-a după ea şi, cumva, a căzut peste cei doi.
– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria, avea să declare apoi.
Dar în cameră nu fusese nicio mătura, prea era mizerie.
– L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria. Am efectuat cinci paşi, în fugă, şi am auzit un zgomot ca de Beretta. M-am întors şi l-am mai imobilizat o dată pe bărbat, deşi eram obosit după efortul anterior. Dar imobilizasem alt bărbat, care tuşea îngrozitor, ceea ce explică zgomotul ca de Beretta. Aşa am realizat că, după prima intervenţie, mă alesesem nu cu vechea mea pălărie, ci cu o şapca marinărească, fără cozoroc, cu marginile îndoite înăuntru.
Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat taticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dup-aia în parc, să ne dăm pe tobogan. Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi.
Ne mai şi certam, devenise sâcâitor, cu bolboroseala din proteza care-i rămăsese mare, cu zbârciturile galbene tot mai subţiri, cu boala. Uneori făcea pe el. Dar am plâns. Cu ciudă am plâns, cu lacrimi cât ochii, ca în tinereţe. Nu mă întreba de iubire, domnule, după 51 de ani împreună e altceva, nu iubire. E aşa: acum nu mai am rost. Nu va mai urma nimic, nu mai are ce să urmeze. Stau pe banca asta şi aştept. Acasă intru doar atât cât să nu trezesc nici eu nu mai ştiu ce, apoi vin iar aici să mă uit la lume. Atât câtă mai e.
Pe Platoul Muzelor, împreună cu Adi. Dincolo de panou, e bifurcatia. La stânga e drumul către refugiul Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m), cel din dreapta către Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m). Se fac aproximativ 20 de minute până la fiecare
Au trecut 30 de zile de atunci. Nu stiu prea bine cum anume, dar stiu clar că acea călătorie, cele două zile de Olimp, mi-au marcat viata. Si nu mă refer la faza cu genunchii. Vorba aia, genunchii acum sunt, acum nu sunt. Sufletul, însă, se zice că tine mult mai mult. E, poate, etern.
Cele mai multe lucruri din cele simtite si văzute de mine în Olimp vi le-am spus deja. Vreau să spun, cele mai multe pe care le-am spus. Mă astept ca impresiile să mă tină poate până la sfârsit. Cu sigurantă, voi mai scrie despre Olimp. Acum, am făcut-o si în EVZ. Îmi place enorm layoutul din editia print, de aceea îl aduc si aici, asa cum l-am adus si dincolo. As vrea să nu-l pierd.
Pagina creată de colegul meu Felix Grigore, în care eu n-am pus decât text si foto
Călăreţul dă pinteni murgului bălan. E tot mai chipeş, cu fiecare an. De călăreţ e vorba, de puştiul cel bălai pe care, când îl vede, domniţa strigă „vai!” Şi-şi coperă năsucul cu o năframă albă. Jupânul ei, boierul, îşi zdrăngăne o salbă, cătând prin colbul sur de dinspre miazăseară:
– E chipeş, nu zic, şi are mustăcioară. Dar nu ştiu care-i noima de i se zice Mare când el măsoară cel mult vreo trei picioare.
– Păi, ce să zic, mărite, răspunde jupâniţa şi repede roşeşte şi-i tremură cosiţa.
Acest document este autentic. A fost depus, probabil, fiindcă erau aprinse luminile din interiorul masinii, mergea radioul si geamul din dreapta-faţă era întredeschis.
Pentru că o anumită rutină de 500 de semne a pornit un fel de joc de-a ghicitul (aici şi în Pahico*), propun şi eu o variantă.
*O variantă Pahico, plauzibilă si ea: „bă data vitore iţ tau caucucurili dacă mai parcezi pe locu mieu”.
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Am urcat în apartamentul lui de la etajul 2 (sau 3), într-o clădire aflată în apropierea Gării Kelety. La puţin timp după ce ne-am aşezat pe nişte fotolii de bambus împletit (cred că era bambus, poate o fi fost răchită, nu ştiu), a intrat în încăpere soţia ambasadorului. O prezenţa care s-a vrut discretă, dar care m-a impresionat foarte mult, pe care n-am putut-o uita, deși am văzut-o doar câteva minute. O femeie frumoasă, tânără (deşi, atunci, vârsta de 30 de ani, cât presupun că avea, mi se părea nu neapărat înaintată, dar, cu siguranţă, una a maturităţii).
Adusese, pe o tavă cu motive „chinezesti” (aşa mi-am reprezentat atunci imaginea) trei ceşti de ceai. Ea n-a rămas. Era un ceai de iasomie în care, înainte de a pleca, a turnat lapte. M-a întrebat cât lapte vreau, în timp ce-l turna.
Nu experimentasem până atunci ceaiul cu lapte. Mi se păruse mereu o prostie, un nonsens, cel mult un snobism. În orice caz, eram atât de convins că e ceva greţos, încât nici măcar nu încercasem să gust. Dar în acea zi, pentru că ea era o doamnă şi pentru că discuţia abia începută se anunţa fascinantă (am descopeirt, abia atunci, în discuţia cu ambasadorul, o lume incredibilă), am zis, destul de repede, „mulţumesc”, probabil mai alb la faţă decât laptele care mă albise.
Cred că am băut atunci cel mai bun ceai din viaţa mea. Poate a fost surpriza, poate exaltarea, habar n-am. Parcă ar fi fost în ceaşca aceea mai mult decât infuzie de iasomie şi lapte UHT. Faza e că, de atunci, prefer să pun lapte în ceai (niciodată în ceaiul cu mentă!).
Cu câteva secunde înainte eram convins că e ceva greţos, că ţine de snobism, iar după câteva secunde devenisem un fan, un credincios al ceaiului cu lapte.
P.S. Am fost iscat la această poveste de un text incitant citit pe blogul ajnaninei. Lucru pentru care îi mulţumesc.
Mă zgâiam şi eu prin fereastră, că era deschisă, şi m-am trezit cu un papuc în cap. Piele fină, negru, talpă moale, din cauciuc. Am deschis mai mult geamul şi am sărit peste pervaz. Dacă i-ai fi scos din context, ai fi zis că sunt oameni normali. Pardon, nu normali, ci cumsecade, cu carte, cu urme de ochelari şi deprinderea de a evita cacofoniile. Contextul era însă că se păruiau, chiar şi chelioşii, ceea ce m-ar fi amuzat dacă nu m-aş fi trezit încasând un nou pantof, de data asta în nas. Diferenţă notabilă: pantoful era cam bocanc.
Am aflat lucruri interesante de la Varby: cum să împăturesti un tricou în două secunde (se poate!), o fotografie interesantă , o superfată de la pagina 1 si de ce sunt japonezii cei mai buni fotografi. Am zis să vi le arăt.
Ieşise din scara blocului grăbit, ca de obicei. A auzit uşa închizându-se pe când se afla, deja, în parcare. Dimineaţa părea un vuiet răcoros, ceea ce, s-o recunoaştem, era bine.
I-a făcut plăcere când a văzut-o, cu formele ei rotunde, robustă şi suplă în acelaşi timp. Îi venea s-o sărute, dar nu era timp de dulcegării.
Intră cu un fel de respect la care nu putea renunţa, deşi o avea de o jumătate de an (şi-o dorise, însă, de mult mai multă vreme). Era bine, Doamne, ce bine era!
Bileţelul prins de ştergător l-a observat exact în clipa în care a pornit motorul.
Dragii mei,
Am înţeles de ce e frumoasă câmpia: pentru răsărit şi pentru apus. Trebuie să trăieşti răsăritul în mijlocul câmpiei ca să înţelegi cât de extraordinar este. Şi nu mă refer numai la izbucnirea de lumină, la soarele roşu prelung, la aerul ca un luciu de apă zgâlţâit uşor, proaspăt, încă fără praf, încă nedogoritor. Mă gândesc şi la droaia de vietăţi care zumzăie, unele mergând la adăposturi, altele plecând la vânătoare. (Dar tot muntele îmi place mai mult.)
Ieri a fost crâncen. Adevărul e că am pierdut numărul remorcilor. Eu cred că mecanicii de pe combine sabotează. Sau îşi pun deoparte porumb, să vină peste câteva săptămâni să adune, cu sacii. Nu pot să cred că poate să rămână aşa multă recoltă în urma unor maşinării, oricât ar fi ele de depăşite tehnic. Ieri a fost crâncen şi fiindcă am primit prânzul abia la 17.30, la douăsprezece ore după ce ajunsesem în lan. Până atunci am mâncat înjurături şi soare năucitor. S-a dat şi supliment.
Dragii mei,
Eu nu sunt făcut pentru viaţa asta. Nu mă plâng, ce rost ar avea? V-o spun pentru că vreau să nu înnebunesc. Trebuie să mă descarc cumva, să povestesc. Cu cine altcineva pot vorbi deschis? Băieţii sunt simpatici, trăim aceleaşi drame. Dar am învăţat că nu poţi avea încredere în nimeni. Am impresia că dacă l-aş înjura pe Mitran cu voce tare, m-ar putea turna oricine, în schimbul unei jumătăţi de oră de repaus, la umbră.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 