Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Nu mă refer la film, dar celor care au venit aici căutând filmul cu pricina le arăt trailerul.
Mă refer la pozitia în Zelist pe care o ocupă acum acest blog. Nu, n-am devenit obsedat de acest lucru, nu sunt Zelistoolic, nici măcar nu mă laud. Dar mi-a sărit în ochi cifra asta, na!.
P.S. Club 1.000 merge mai departe ;). Are 8 membri, deocamdată:
Bloguresti
Cristian Boerean
Daniela
Gabi
Liviu
Niggeri din Visoi
Verzi si uscate
Eu însumi
Statie de tramvai (34) din intersectia Mihai Bravu. Oarecum plină
Da, de când cu explozia gripei porcine, merg mai mult cu masina decât cu metroul. Iar de când cu greva de la metrou (da, am aflat că s-a încheiat!), cu atât mai mult. Azi dimineata am zis că, dacă tot petrec mai mult timp în trafic, să fac niste fotografii. Că tot e campanie electorală, deci pot fi poze istorice. Vă arăt doar una, am pus mai multe dincolo, dacă e cineva interesat.
Intersectia Rond Baba Novac, unde flutură în vânt mai toti candidatii
Am găsit un interviu (în două părti) foarte frumos cu Alexandru Andries pe Mixul de cultură.
Am retinut ideea pe care am pus-o în titlu: că Andries este prieten foarte bun cu cei cu care cântă. Asta se vede. Si asta e ceva foarte foarte important.
Îmi place să cred că si grupul nostru, al celor atrasi de farmecul irezistibil al PA-ului suntem, cumva, prieteni. Pentru că numai împreună putem reusi.
Am ascultat ieri dimineata la Radio Guerillapovestea unui site-club în care poti deveni membru numai după ce trimiti o fotografie si câteva date personale generale si doar dacă obtii votul majoritătii membrilor clubului. E un club al frumosilor. Acum, s-au numărat si au ajuns la concluzia că femeile cele mai frumoase sunt norvegience si bărbatii cei mai frumosi sunt suedezi.
Nu cred că am cunoscut prea multe norvegience, deci nu mă pot pronunta.
Din mica si neînsemnata mea experientă de viată, densitatea cea mai mare de femei frumoase e în Tiraspol. Am fost pe acolo prin 1993 (?) cu Sorin Stanciu si spun, cu mâna pe inimă, că străzile erau populate, obsesiv, cu fotomodele. Multe ore am dat naibii războiul si cazacii de pe străzi, multumindu-mă să privesc, ca prostu’.
Cât despre bărbati, se pare că prin Grecia ar fi cei mai frumosi.
Discutia se poate prelungi la nesfârsit. Cred că fiecare are câteun clasament personal. Dar argumentele?
Ce ne face să spunem despre un om că e frumos? Ce face dintr-un om să fie frumos? Care e cel mai frumos om pe care îl stiti?
P.S. Nu stiu ce m-a apucat, dar dacă tot am aruncat această mănusă (drăgălasă), vă rog s-o ridicati.
UPDATE.
Am adăugat linkul site-clubului cu pricina, gratie giuliei szavo. Dacă sunteti curiosi, încercati să vă înscrieti ;)!
Într-o zi, Somn Uşor se plimba pe stradă. Şi s-a plimbat el aşa până s-a făcut seară, apoi noapte de-a binelea. „Aoleu, am nişte treabă de făcut!”, şi-a zis, şi a intrat repede într-un bloc cu zece etaje.
A urcat în lift, a apăsat pe un buton, la nimereală, a stat cuminte până când liftul s-a oprit, a ieşit din lift şi a intrat pe prima uşă care i-a ieşit în cale. (Fiind Somn Uşor, deci un fel de Zână Băiat, putea să meargă peste tot, fără să fie văzut şi fără să fie nevoie să sune la uşă.)
Am aflat de la Achilianu că Zelist a operat niste modificări în ceea ce priveste calculul clasamentului săptămânal. N-am înteles eu prea multe, fireste. Dacă nu mă însel rău, e de bine dacă te insinuezi cumva prin blogrolluri bine cotate si dacă iti sunt linkuite articole (si nu doar blogul). Dacă am înteles gresit, certati-mă!
Iau în calcul ideea că am înteles bine (sic!). Asa că vă propun un experiment: aduceti aici, la comentarii, un link către orice articol doriti, aflat pe blogul vostru. Lângă link asezati si titlul cu pricina. Peste două zile, să zicem, voi posta toate aceste linkuri, încercând să încheg o poveste cu cuvinte date (titlurile voastre). Dacă am înteles bine chestia cu punctajele din Zelist, asta ar putea să vă aducă niste puncte. Dacă n-am înteles bine, măcar o să ne distrăm.
P.S. Oricum, mi-am propus ca atunci când dau link către voi, de exemplu către autorul unui PA, să pun în link fix PA-ul, dacă l-ati postat la voi, sau – de nu – ultimul articol pe care l-ati postat. Sunt curios dacă e vreun folos. Că efort prea mare nu-i.
Dl. Lică şi-a cumpărat laptop. La Fabrica de Ace n-a avut calculator. Exista, e drept, Sala de Calculatoare. Îi plăcea acolo, pentru zumzet. Se aşeza pe un balot de cartele perforate să aţipească un pic, în pauza de masă. Neastâmpărat şi cu sete de cunoaştere, ieri a dat click pe o chestie yahoo connect nu ştiu ce. “Adică?”, l-a întrebat inginerul Popescu. “Cred că am dat un click aiurea”, a scăldat-o dl. Lică. “Faza e că am dat şi eu către doamna expert PR şi uneia RozBombon. Suntem conectaţi cu toţii, da’ nimeni nu ştie la ce si de ce”, s-a dumirit inginerul.
M-a iscat dAImon la o discuţie despre scrisul de mână. Povestea lui mi-a amintit un gând mai vechi, vechi de vreo treizeci şi ceva de ani.
Este vorba despre scrisul de mână.
Mi-amintesc orele de caligrafie din clasele I-IV în care mă străduiam să rotunjesc literele, să fac toate buclele alea cât mai bine. Şi-mi amintesc încântarea din clasa a V-a, când nimeni nu mai stătea îndărătul meu să verifice cum scriu, ci doar ceea ce scriu.
M-am întrebat mereu cât de departe a ajuns Angela, colega mea din banca din spate, care caligrafia fără cusur, ale cărei caiete de scriere, ireproşabile, erau mereu date exemplu.
La ce foloseşte să faci un perfect H de mână sau S de mână pe care n-o să-l mai foloseşti, în felul ăla abecedăresc, deloc? Nu-i, oare, aiurea să sileşti copiii la astfel de detalii puţin trebuincioase în loc să încerci să-i obişnuieşti cu ideea că învăţătura le foloseşte în viaţă? Ce înţeleg copiii din această caznă? Oare nu doar că şcoala e aiurea şi stupidă?
OK, caligrafia e o artă, adică era prin Evul Mediu. Acum există fonturi.
NOTĂ. Am găsit aici exemplul de mai sus şi cele de mai jos (mi-e mai simplu aşa decât să scanez abecedarul) şi, pentru cine doreşte, un îndrumar de caligrafie.
Un coleg şi-a dus fiica la şcoală. Grămadă de copii şi de părinţi la intrare. Nu trece nimeni decât după ce e consultat sumar şi dat pe mâini cu o supersubstanţă.
Copiii mai mari se amuză, cei mai mici sunt un pic speriaţi. Câţiva părinţi, uşor nervoşi. Sunt cei care întârzie la serviciu. Nervoşi, dar înţelegători. Ştiu că virusul A/H1N1 bântuie prin ţară, că e nevoie de măsuri ferme şi că persoanele cele mai expuse sunt copiii.
Fata colegului meu, după ce trece cu brio „testul”, îşi ia la revedere de la taică-său şi îşi trage nasul. E un tic nervos. Ghinion: gestul e surprins de medicul şcolii, care sare în faţa ei. „N-ai voie să intri în şcoală dacă n-aduci adeverinţă de la medicul de familie”, îi zice, vigilent. „Dar n-am nimic, m-aţi controlat adineauri, aşa-mi trag eu nasul, nici muci n-am”, răspunde fata. Însă medicul rămâne neînduplecat.
Prin urmare, colegul meu rostogoleşte o înjurătură mică, îşi ia fiica şi o duce la medicul de familie. Aveau o relaţie familiară, el şi medicul, fireşte. Stă la coadă, îi vine rândul, intră. Îi spune omului păsul, zâmbind, ca şi cum ar fi povestit o glumă proastă. Proastă, dar glumă. Medicul de familie se dă, însă, îndărăt. „Nu pot să vă dau adeverinţă!”, zice. Scoate o foaie dintr-un sertar, scrie ceva pe ea, ştampilează şi zice, întinzând foaia, cu vârful degetelor: „Trebuie să mergeţi la Balş”.
Vrând-nevrând, colegul meu îşi ia din nou fiica şi merge la Spitalul de Boli Infec ţioase, unde stă la coadă, de-a lungul unui hol lung, alături de câteva zeci de oameni. Unii tuşesc. Unii ştiu totul despre gripa cea nouă, mai bine chiar decât medicii. Se simt importanţi când le dau explicaţii celorlalţi. Alţii sunt nervoşi. Au treabă şi, într-un fel, se simt ca într-un film SF.
În fine, în atmosferă pluteşte o oarecare teamă. După alte ore de aşteptare, colegul meu intră în cabinetul de la „Balş”, împreună cu fiică-sa. Medicul, vădit obosit, întreabă: „Care-i problema?”. Colegul meu povesteşte tărăşenia. Nu mai e amuzat. Acum e nervos. Dar îşi ascunde starea, medicul din faţa lui n-are nicio vină. „Asta-i culmea, domnule!”, zice medicul de la „Balş”. Pare că-i vine să râdă. Un fel de râsu’-plânsu’. Priveşte fata. „N-are nimic, dar o voi consulta, dacă tot aţi venit până aici. Până la urmă, asta e procedura, aţi intrat, vă consult. Dar, vă spun, au înnebunit cu toţii, o să ne omoare isteria asta”, mai bombăne el.
Bineînţeles că fata n-avea nimic, era sănătoasă. De ieri, n-are nimic cu hârtie la mână. Mă rog, nu vreau să cobesc, dar n-aş băga mâna în foc că acea hârtie a protejat-o de toate tusele prin care a trebuit să treacă din momentul în care vigilentul medic şcolar n-a vrut să rişte s-o lase în şcoală.
Am descoperit în aparatul de fotografiat al fiicei mele câteva fotografii din primul set. Sunt un pic, dar numai un pic, surprins. A trebuit să-i fac blog, asa că sunt în negocieri cu ea: ar putea să vrea să publice la ea sau deloc. E o serie foarte interesantă.
Extrag, totusi, două fotografii, care oricum nu fac parte din seria despre care pomeneam. Au o poezie în ele, veti vedea.
Duminica trecută mi-am aşezat copiii pe canapea şi ne-am uitat la oscarizatul „Vagabond milionar„. (Mi-am adus aminte de această fază după ce am citit ceva la Maria Postu.) Îl văzusem şi insistasem vreo opt-nouă luni să-l vadă şi ai mei. Degeaba. Trebuia să le spun să nu care cumva să se uite, ca să obţin efectul contrar. Dar nu mi-a trecut prin cap să aplic schema asta simplă.
Am avut, totuşi, o satisfacţie pentru care, cred, a meritat să aştept o viaţă de preom (Aici e alt subiect la care nu mă refer însă acum.): „Tati, am înţeles de ce ai vrut de-atâta vreme să ne arăţi filmul ăsta”, mi-a zis fiu-meu. Cei doi fraţi din film tocmai evadaseră din „lagărul cerşetorilor”, fiind pentru prima oară fraţi cu adevărat.
Avea vreo 40 de ani, păr rosu. Era înaltă, pistruiată si se străduia să vorbească limba română. Puternic accent englezesc. Voia să ajungă la Eroilor. Am oprit-o să urce în metroul din care tocmai coboram. I l-am indicat pe celălalt. Mi-a multumit de parcă i-as fi dat apă. Atunci mi-am dat seama că gresisem. Eram captiv lecturii tocmai întrerupte, probabil de-aia. Mi-am cerut scuze, i-am spus că am gresit. M-a privit cum sunt priviti băstinasii si mi-a multumit cu indulgentă, de parcă în apă ar fi fost mormoloci (adică, deh, asa beti voi apa, cu mormoloci). S-a îndepărtat zâmbind amabil. Fireste.
Copiii, doua fetite si un baietel, se joaca. Cu mult foc se joaca. Apoi, dintr-o data, oamenii mari isi dau seama ca e liniste. Deci se intampla ceva suspect. Mezina apare, cu un zambet smecher:
– Cat e ceasul?
– Cinci.
– Bine, zice, si fuge.
Se aude cum striga, triumfator: „Cinci!”
În mai putin de un minut, cei trei navalesc in camera si impart foi de hartie pe care scrie ceva. Pana sa se dezmeticeasca cei mari, îi zoresc, veseli:
– Repede, poftiti in sala, biletele la control!, si ii imping spre camera copiilor.
Urmeaza o bataiala draguta, giumbuslucuri, cantece si frunti rosii, transpirate. Dupa o jumatate de ora, fiecare mititel se arunca in bratele cateunui adult care, nu stiu cum, îsi simte sufletul plin, plin.
Cunoasteti vorba aia, că, după ce dai mâna cu cineva celebru, nu te-ai mai spăla un an, să nu piară senzatia. Oare omul ăsta pictat cu ce sentiment îsi spală câinele de pe pumn?
Hai, noroc! Adică, eu n-as da mâna cu vulturul ăsta plesuv. Pentru că mi-as vrea-o înapoi, intactă.
Voi publica, în acest weekend, niste picturi pe mână. Să zicem, la zece seara si la zece dimineata. Le-am primit prin e-mail. Presupun că e o serie care a circulat mai mult decât de la G.P. până la mine. Dacă sunteti multi care le-ati mai văzut, mă voi opri. Dacă stiti cine sunt autorii (pictură + foto), vă rog să-mi spuneti.
Am în memoria telefonului numere ale unor apropiaţi care au murit. Ştiu că niciodată n-o să le mai folosesc, dar nu le pot şterge. Dacă aş face-o, aş accepta că ei au murit.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 