Călin Hera. PA-uri şi mirări

Tânăr fiind, frecventam Cenaclul Flacăra, de câte ori aveam ocazia. Cred că au fost 3-4 ocazii în care trupa a ajuns la Hunedoara (în sală la Sider şi în aer liber pe stadionul Corvinul). De ce am ţinut să merg? Pentru că era un eveniment de fiecare dată, unul din foarte puţinele. N-am avut norocul bucureştenilor, care mai prindeau câte un concert Iris. Unicul concert posibil era Cenaclul Flacăra. Singura şansă de a aculta, astfel, în public, rock, era Cenaclul Flacăra.

Nu doar pentru rock mergeam. Îmi plăceau melodiile folk. Aş fi dat orice să ascult Mistreţul cu colţi de argint recitat de Mihail Stan. Când mă nimeream mai lângă scenă, mă holbam şi eu mai de aproape la gagicile cu care, aveam să aflu mai târziu, Bardul era apropiat. (Dar mai mult mă interesau fetele cu care eram atunci, în public, cu care mă ţineam de mână şi cu care dansam acolo, la grămadă.) Eram tineri şi Cenaclul Flacăra era „rebeliunea” noastră permisă. Ne simţeam mari pe drumul spre casă, după miezul nopţii, şi, într-un fel, liberi.

Mă enervau accesele de cult a personalităţii ale lui Adrian Pănuescu. Mă enervau refrenele patriotarde din ultima perioadă (Lancea lui Horea îmi vine în minte acum, o stupizenie!) şi mă enerva faptul că Păunescu se băga prea mereu peste interpreţi, că recita el ceea ce urmau ei să cânte. Dar recitatul ăsta devenise o marcă.

Chiar am lăcrimat, mărturisesc acum, deşi eram flăcău, la Rugă pentru părinţi. Chiar am cumpărat cărţile acelea mai groase decât o cărămidă zdravănă, în care chiar am găsit o droaie de versuri remarcabile. Chiar am dat bani frumoşi, plus şpaga zdravănă, ca să pot achiziţiona albumul Cenaclul Flacăra. Chiar ascultam înregistrările de pe programul 3. Una peste alta, deşi am detestat o mulţime de apucături ale lui Adrian Păunescu, era ceva ce-mi plăcea la tipul ăsta.

Chiar şi după căderea protectorului Ceauşescu şi scena scuipăturilor de la Ambasada SUA şi chestia cu PSM şi chestia cu PSD, am avut sentimente amestecate. Deşi mai mult n-am fost de acord cu ceea ce zicea, l-am ascultat mereu cu atenţie şi am apreciat mereu dezinvoltura cu care vorbea, cu care găsea argumente. S-a zis că, dacă ar fi slujit o cauză bună, ar fi fost un om mare.

M-a mai enervat ceva: inflaţia de versuri. Ar putea suna ca un semn de invidie: omul colcăia de poezie. Sunt convins că aceia care se vor apleca peste tonele de versuri scrise de Adrian Păunescu vor aduna suficient material de valoare astfel încât poezia păunesciană să rămână pe o poziţie solidă în istoria literaturii române.

Până la urmă, poate că asta contează, la final. Căci, la final, eşti tentat să mai uiţi din mizerii şi să păstrezi lucrurile bune.

P.S. Nu m-am putut înscrie în corul omagiatorilor lui Adrian Păunescu, dar am avut a zice şi eu două-trei lucruri.

UPDATE. Scrisoarea publicată de Jurnalul Naţional („ultimul editorial”) e emoţionantă, fireşte.

ALT UPDATE. O colecţie de citate care înseamnă o contribuţie importantă la dezbatere.

UPDATE 3. CTP a reusit o performantă tare: 56.000 de vizualizari, ieri, pe editorialul Testamentul lui Adrian Păunescu!