M-am tot gândit. De când a apărut în România ora de vară (1979), m-am tot întrebat ce e cu chestia asta. Adică, am înţeles eu încă de pe atunci (eram deja flăcău voinic) care-i diferenţa şi care rostul. Dacă nu mă înşel prea tare, „presa” vremii sugera că tărăşenia ar fi vreo idee măreaţă a lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, aşa am avut atunci impresia (eram prin clasa a cincea). Ce-i drept, dacă nu dădea Ceauşescu OK-ul, rămâneam fără oră de vară.
Paranteză: am aflat între timp că România mai avusese oră de vară în perioada interbelică (între 1932-1940), că ideea i-a aparţinut lui Benjamin Franklin în 1784. Găsiţi mai multe aici.
Ideea e că, deşi am dormit mai puţin azi-noapte (vrând-nevrând), deşi îmi place iarna (având nostalgia vacanţelor îndelungate la schi), prefer ora de vară. Mi se pare că o zi în care ajung acasă când încă nu e întuneric nu e o zi pierdută, poate de-aia. Voi?
Sunt fan ora de vară
Tunetul şi trăznetul (Citezi şi câştigi)
Dragii mei,
vă îndemn să participaţi la un concurs frumos, de citate, cu premii pe măsură: două cărţi de la editura Litera. E simplu: trebuie doar să preluaţi pe blogurile voastre citate de pe citatepedia. Găsiţi regulamentul concursului şi toate detaliile necesare aici.
P.S. Graţie lui Dan, există pe citatepedia şi câteva texte de Călin Hera 😉
Am fost cu vreo cinci luni mai rapid decât Evz :P
Era în octombrie, anul trecut, când vedeam întâia dată pentru prima oară un fost autocar al echipei de fotbal 1. FC Koln. Am scris pe acest blog, că mi-a plăcut povestea, mi-a plăcut să-mi imaginez povesti petrecute în jurul acestei masini, un veritabil muzeu pe doar 4 roti.
Aseară am văzut subiectul în Evz (fără să fi vorbit în prealabil cu băietii). Si mi-a plăcut, am simtit un pic de orgoliu gâdilat. E de înteles?
UPDATE.
Ca să fiu sincer până la capăt, ceea ce a apărut la mine pe blog e doar un articol de blog. O poză, tzac-pac!, trei vorbe si gata postarea. În schimb, textul lui Adi Dobre se vede clar că-i muncit, documentat jurnalistic, aduce informatie, e muuult mai mult decât tzac-pac-ul meu. Ce-i al lui, i-al lui.
Desferecarea inimii nătânge (poem)
deci (îi zic):
domniţă scumpă am inima
zăvorâtă îndărătul zalelor de fier
dar gropiţa din obrăjorul tău stâng mi-a
topit-o
şi s-a scurs în pământ
de unde au răsărit florile astea
vesele pe care te rog să le prinzi în păr
să nu te vadă
pentru că ar păli în faţa frumuseţii tale neasemuite
iar ea râde (clipind ştrengar) şi fuge
lăsându-mă
cu florile în mână
apoi se întoarce ia buchetul
şi-mi trimte un sărut (prin aer)
lăsându-mă nătâng
şi pe gânduri:
ce-a putut vedea ea (din mine)
în afară de armură
şi dacă m-a confundat cu altul?
NOTĂ.
Acest text există si în varianta PA niţel mai vechi, dar tocmai i-am descoperit o aură poetică ce-mi place rău. Pe care o preferati?
P.S. Şi n-am mai postat poezie de multicel:(
AutoPArtret. Teorie
Noul concurs de PA-uri pe care vi-l propun este o provocare încă mai mare decât aceea de a scrietexte minunate care să aibă în jur de 500 de semne: vă provoc să vă gândiţi la voi înşivă!
Ideea mi-a venit discutând despre un obicei de pe vremea lui Ceauşescu-perioada iniţială. Din lipsă de internet, oamenii de atunci începuseră (nu discut aici motivul real, dacă va fi fost vreunul subversiv sau ideologic) să-şi trimită unul altuia cărţi poştale. Nu se făceau încă jocuri piramidale prin cărţi poştale. Oamenii scriau unul altuia mici monografii ale locurilor natale, cu o mândrie patriotic-locală de invidiat. Mulţi au cunoscut astfel locuri de care n-auziseră, s-au îndrăgostit de ele, au purces într-acolo (dacă deţineţi cărţi poştale din această „serie” faceţi-le cunoscute, vă rog!).
Revenind la lumea noastră, vă propun să scrieţi (contracronometru – glumesc, parţial!) o serie de PA-uri în care să descrieţi/povestiţi câte ceva din imediata şi foarte imediata voastră apropiere. Nu e prilej de indiscreţii, e rost de incursiuni interesante, sunt convins!
Deschid o listă cu PAutori interesaţi de proiect şi revin cu regulament, premii, teme de etapă şi alte cele necesare. Vă aştept!
O raită prin lumea PA
Dragii mei,
e tardiv, dar e mai bine decât niciodată. Vreau să spun: mă bucur că proza arhiscurtă a ajuns să trăiască si în afara acestui blog. Mă refer, într-o ordine aleatoare, la:
– proiectul lui Dan Costinas, „Umbra mării”, o serie de 24 de PA-uri, din care a publicat deja 23 (aici e ultimul) si care, cine stie, ar putea face parte dintr-un volum de proză arhiscurtă.
– PAvestea fără sfârsit, initiată de Victor, Carmen si Bogdan, un sir de PA-uri unul din altul, care alcătuiesc o proză scurtă captivantă 😉
– Carmen Negoită si-a schimbat profilul blogului, axat până de curând în special pe fotografii: „îmi doresc ca acest blog să rămână doar pentru publicarea de PA-uri şi alte texte”, spune ea. Cu această ocazie, m-am hotărât să lucrez nitel la blogroll, pentru a aduce la zi categoria „PAutori” 😉
– Serafim a organizat un interesant concurs de proză arhiscurtă ortodoxă, ducând PA-ul într-o lume aparte.
– LeeDee P., Leo, LePetitPrince si Cristian Dima, Laura Driha (de completat lista!) publică frecvent PA-uri, fără să fie vorba de „obligatia” de a participa la vreun concurs
28 de limbi străine
Dan Costinas mi-a făcut supriza de a publica, într-un loc interesant, niste poezii scrise de mine. Compania e măgulitoare, gestul impresionant.
Acum, aflu de pe blogul lui Dan, că site-ul respectiv are nevoie de moderatori. Asa cum se cuvine unei întreprinderi culturale, jobul e neplătit, deci puteti fi siguri că e vorba de treabă de calitate: cultură din pasiune.
Dacă aveti răgaz, căci pasiune si pricepere aveti (mă laud mereu cu cititorii mei!), încercati să participati. (Detalii aici si aici). Recomand.
Natalie Portman. Atât din Black Swan
Natalie Portman, aici cu Premiul BAFTA pentru rolul din Black Swan
„Lebăda neagră” a fost primul din serie pe care l-am văzut. Am tot aşteptat să se întâmple ceva neaşteptat. Dar s-a întâmplat, mereu, fix ceea ce m-am aşteptat să se întâmple… Inclusiv în marea scenă de final.
Filmul e un fel de popularizare a baletului (în rândul fanilor de social network de la 15 ani în sus). Vorba lui Gorzo: priviţi la ciudăţeniile astea, din când în când, că poate fi cool, dar nu faceţi ca ele.
Un amic, mare fan Natalie Portman (cine-l poate acuza?!) a zis, din prima, că e un film excelent. Apoi, când „am intrat” în el, a spus: dar Natalie merită, uită-te cât a lucrat pt rolul ăsta! OK, am zis, dintre actriţele nominalizate pe care le-am văzut, e cea mai tare!
Deci, din punctul ăsta de vedere, da: în film apar o droaie de femei frumoase, cu Natalie Portman zece, care le şi întrece. Frumoasă şi periculoasă.
Care va fi cel mai bun film
În deschidere, iată tableta TV publicată sâmbătă în Evz:
Am văzut toate filmele nominalizate anul acesta la Oscar, cu o notabilă excepție: „Winter’s Bone”. Mi s-a spus că acesta ar fi cel mai bun. Cum nu l-am văzut încă, nu mă pot pronunța. Sunt, în schimb, alte două filme tari. Primul e cel al fraților Coen, „True Grit”, alert, dur, în care Jeff Bridgess e memorabil în rolul șerifului Cogburn (ar fi OK dacă ar primi Oscarul pentru Cel mai bun actor). După părerea mea, însă, cel mai bun film rămâne „127 Hours”, bazat pe o poveste reală (un alpinist blocat într-un canion din Utah, care, după cinci zile în care își drămuiește proviziile și încearcă, în zadar, să-și scape mâna prinsă între un perete de stâncă și un bolovan, își taie brațul ca să-și salveze viața). Actorul James Franco, care-l interpretează pe alpinistul Aron Ralston, duce de unul singur un film întreg, plin de suspans, inteligență și umor, o lecție de viață și o lecție de regie și scenariu (Dany Boyle, bazat pe caseta înregistrată de Ralston). M-ar bucura măcar un Oscar pentru cele 127 de ore.
Acum, iată provocarea:
Votați cel mai bun film, după părerea voastră, din cele zece nominalizate anul acesta la Oscar. Nu e un concurs de pronosticuri, e un concurs de preferinte.
Mai jos, lista filmelor (în ordine alfabetică), cu link către articolele pe care le-am scris despre ele, pe acest blog (în completare; acolo unde n-am scris încă, dau link către imdb.com).
127 Hours
Black Swan
The Fighter
Inception
The Kids Are All Right
The King’s Speech
The Social Network
Toy Story 3
True Grit
Winter’s Bone
P.S. Fiecare cititor al acestui blog are dreptul la trei voturi deodată.
Un secret vechi
Viaţa face filmul.
Enunţul e banal, dar aruncă o perspectivă interesantă asupra filmelor nominalizate la Oscar: patru dintre ele sunt bazate pe întâmplări reale, verificabile, despre ambiţie – „The King’s Speech” (lupta unui fost monarh cu sine însuşi), „The Social Network” (naşterea celei mai importante reţele de socializare din lume), „The Fighter” (devenirea unui campion mondial la box) şi „127 Hours” (situaţia limită în care a ajuns un om de munte).
Vom vedea în noaptea de duminică dacă vreunul dintre ele va câştiga statueta (primele două sunt cotate cu cele mai mari şanse, ultimul mi se pare cu adevărat bun!).
Deocamdată, e bine de notat că viaţa nu e în altă parte decât în ceea ce ni se întâmplă zi de zi; şi că ne e dată forţa de a înfăptui. Noi înşine. Un secret vechi.
NOTĂ. Aceasta a fost tableta TV din Evz de azi. Am dat link pentru cei care vor să se amuze/scârbească citind unele comentarii. Slavă Domnului, nu-s multe, de data asta. E clar că doar subiectele politice atrag…
De la „The Wrestler” la „The Fighter”
Afisul filmului „The Fighter” (2010), luat de pe imdb.com
Am văzut aseară „The Fighter”, filmul „de Oscar”. L-am văzut până la sfârsit. Nu-mi pare rău, dar nici nu mă simt prea îmbogătit. Adevărul e că simt asa, o suprasaturatie de filme de acest gen: sportivul de performantă care revine/se afirmă gratie muncii, sansei, talentului, în ciuda mai tuturor. Sunt sigur că, pentru telespectatorul american, povestea e mai interesantă decât pentru cel european. Probabil că un film similar despre Leonard Doroftei, să zicem, ar fi considerat o capodoperă în România.
Revenind: ultimul film de acest gen pe care l-am văzut a fost „The Wrestler”. Am scris aici, la cald, impresiile mele.
De data asta, povestea e destul de liniară si de previzibilă, spusă cu oarecare măiestrie. Jocul actorilor… nimic de reprosat (de la nivelul meu de amator). Personal, mi-e destul de nesuferit Christian Bale (nu mă întrebati de ce), iar Amy Adams si Mark Wahlberg îmi sunt aproape indeiferenti. Toti trei joacă, însă, ok, cu un plus pentru Bale.
Încerc să îmi amintesc o scenă care să-mi fi plăcut în mod deosebit si nu reusesc. Poate faza în care, în timpul difuzării filmului despre Dicky Eklund, eroul interpretat de Bale are o revelatie. E ceva educativ în filmul ăsta, motiv pentru care pot recomanda vizionarea lui împreună cu copiii.
O polemică interesantă: Plesu vs. Patriciu
Andrei Plesu „i-o trage” lui Dinu Patriciu, care „i-a tras-o” lui Gabriel Liiceanu, căruia „i-o trăseseră” Herta Muller si Adam Michnik.
Zic dincolo ce si cum 😉
Pariu pe „127 Hours”
Afisul filmului 127 Hours
Ati prins vreodată o sopârlă? Cu mâna, vreau să zic. Vi s-a întâmplat ca reptila să se zbată, să-si rupă coada si, astfel, să scape? Vă amintiti faza de la începutul cărtii „Fram, ursul polar”, când tigrul bengalez încearcă să-si roadă laba prinsă în capcană? (N-a reusit si a ajuns la un circ.)
Am văzut patru filme nominalizate la Oscar pt Cel mai bun film. În ordine: Black Swan, The King s Speach, The Social Network si 127 Hours. Doar unul mi-a plăcut fără rezerve: 127 Hours.
Mi-a plăcut cum a fost filmat: dinamic, dar nu supărător. Cadre scurte alternând cu cadre lungi. Suspans. Culoare, muzică. Suspans. Mi-a plăcut personajul (inteligent, profund, simpatic, cu umor, „de gască”). Mi-a plăcut faptul că tatăl personajului îsi ducea fiul să vadă răsăritul soarelui pe marginea prăpastiei, undeva, în Marele Canion. (Îmi place asta foarte mult.)
Primele 18-20 de minute din film (de văzut când intervine momentul) sunt alerte. E descoperirea, bucuria de a trăi, de a explora, de a te bucura. Apoi, exact atunci când îti zici „OK, fain. Si?”, se întâmplă ceva stupid care face din povestea lui Aron Ralston una extraordinară.
Apoi, totul e construit cu măiestrie, totul curge, cu ruperi de ritm, cu dramatism, cu secvente de umor. Mi se pare excelentă secventa în care îsi asează pe bolovan toată recuzita, apoi o priveste, o studiază, pentru a găsi o idee.
Eroul devine din ce în ce mai simpatic. Ajungi să trăiesti alături de el drama lui. Îti pui, inevitabil, întrebarea: „Ce-as face?”. Răspunsul e destul de evident. Dar, sincer, ati fi în stare să vă salvati astfel?
Mi-a plăcut faptul că povestea e adevărată. Mă întreb de ce m-a impresionat mai mult povestea lui Aron decât cea a regelui George VI. Poate fiindcă la Aron e despre viată si moarte? Sau fiindcă, pur si simplu, pare mai autentică (raportat strict la cele două filme)? Întrebări retorice. Votul meu e pt 127 Hours.
UPDATE (revenire la această idee, provocat de doi cititori de pe polimedia.us/fain): Stiu si că există într-adevăr o casetă-jurnal înregistrată de Aron în decursul celor 127 de ore. Casetă tinută la secret, pe care, însă, regizorul si actorul principal au vizionat-o. King s Speech, si The Social Network (nu stiu dacă si Black Swan) se bazează pe fapte reale. Dar povestea din 127 Hours pare cea mai autentică. De vină e felul în care sunt făcute cele trei filme.
NOTE.
Aflu că regizorul Danny Boyle a vrut, initial, să-i dea rolu lui Cillian Murphy. Ar fi fost o greseală enormă, apreciez. Pentru că James Franco chiar e de acolo.
Aron Ralston si James Franco, omul si actorul care l-a interpretat
UPDATE TABLOID.
Îmi place de James Franco si dacă mă uit la fosta si actuala lui prietenă (cu un plus pentru fosta) 😉
Marla Sokoloff si Ahna O’Reilly, fosta si actuala prietenă a lui James Franco.
Click pe foto pentru imagine mărită!
The Social Network m-a lăsat indiferent
Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.
Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.
Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.
Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.
De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).
P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.
UPDATE.
Am scris o tabletă tv în evz.
Viata la bloc. 365 de secvente
Dragii mei,
Mă provoc pe mine însumi, iar voi veti fi martorii acestui pariu: îmi propun să scriu, începând de mâine, zi de zi, câte un PA despre „Viata la bloc”. Dacă voi reusi să mă tin de treabă, veti avea ocazia să cititi, zi de zi, timp de un an, pe acest blog, câte 500 de semne despre întâmplări si nonîntâmplări din viata la bloc. Presupun că dl. Lică va fi un personaj important într-un oarecare număr de povesti. Ilarion, care deja există, va fi si el creionat. Cu sigurantă, vor apărea noi si noi personaje.
Cu sigurantă, vor fi destule momente în care voi intra în pană de inspiratie – asa că voi fi atent la orice sugestie din partea voastră.
Dacă peste un an voi mai fi în picioare, dacă, adică, voi fi reusit să scriu măcar 300 de PA-uri, atunci, cine stie, vom putea spune că am construit, împreună, o carte de PA-uri (fără reactiile voastre văd imposibil acest demers).
P.S. Desigur, PA-urile din „Viata la bloc” ar trebui să fie un bonus. Acest blog merge mai departe (în săptămâna în care am lipsit au fost aproape 2.000 de vizitatori unici; oameni care au venit aici desi eu n-am publicat nimic. Deci, am un fel de datorie 😉 ).
Călin de presă
A trecut mai bine de-o jumătate de an de atunci. De câteva zile am primit înregistrarea si am putut vedea si eu emisiunea. Întrucât oricum a fost publică, o urc aici. Probabil că ăsta sunt eu.
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – prima parte (14 minute)
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – a doua parte (14 minute)
NOTĂ.
Emisiunea „Oameni de presă”, TVR Cultural, 2010.
Producător: Oltea Gârtoman
Durata totală: 28 de minute.
Filmele excelente pe care nu le-a văzut nimeni
Mircea Popescu a făcut o provocare în urmă cu vreo zece zile, taman pe când mă pregăteam să plec într-un mini dar vioi concediu. Prin urmare, n-am răspuns provocării, dar am apucat să văd despre ce e vorba. Pe scurt, Mircea provoacă lumea să scrie pe blogul propriu câte o listă cu zece filme pe care le-a văzut, sunt bune sau foarte bune (excelente chiar!), dar n-a prea auzit nimeni de ele.
Dacă a auzit cineva si dovedeste asta, filmul cu pricina e tăiat de pe listă. E, zice M., în final, din intersectarea listelor rezultate (de pe care s-a tăiat ceea ce trebuia tăiat), ar putea rămâne vreun film-două excelent, încă nepreavăzut, dar, desigur, de căutat.
Se bagă cineva?
P.S. Mă surprind nefiind în stare să propun măcar o listă de 1. Dar rămân pe gânduri. Sed si cuget.
UPDATE.
Datorită prietenei mele Andi Bob, deschid si eu o listă. Precizez că filmul propus de ea nu l-am văzut.
Adaug filme propuse de injineru („E uşor lasciv dar are o încărcătură artistică puternică”), Noemi Kozma, via Facebook (Mongolian Ping Pong = „minunat, delicat, pierderea inocentei, a magiei…”), calauza (Die Tür – „povestea in sine (jumatate thriller, jumatate fantastica) se putea rata cu usurinta. O salveaza actorii si regizorul care stie sa acumuleze cu multa migala tensiunea. Si faptul ca nu stii nici un moment la ce sa te astepti mai departe de la film”).
Asadar:
Buddha collapsed out of shame* (Hana Makhmalbaf)
Room in Rome (2010)/Habitación en Roma
Mongolian Ping Pong (2005)
Die Tür (2009)
*Aici sunt fotografii si aici alte celea. Iar mai jos, un trailer.
UPDATE. Contribuţia mea e filmul lui Takeshi Kitano, Ahile si broasca testoasă.
Amintire despre o rochie neîmbrăcată
Vă arăt unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult, dintre cele publicate pe acest blog. Multi dintre voi l-ati citit deja, aici sau în cartea mea. Poemul a ajuns si pe site-uri literare (îi multumesc lui Dan pentru postarea pe citatepedia. Îmi amintesc chiar că am avut o dilemă, am făcut si un sondaj de opinie legat de plămădirea acestui poem.
rochia ta încă neîmbrăcată
ne îmbrăcăm în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă
cu păsările ieşite din teama nopţii care foşneşte
ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul negru
e ca o lumină precisă
zâmbetul tău de mentă încă integru
îţi privesc acum părul strâns cu un elastic subţire
de parcă ai avea un ochi în ceafă
cu care vezi totul dintr-o privire
aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
ca o ofrandă cuvenită ca o întoarcere în rând
ţi-aş prinde apoi buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
asta ne-ar ţine cumva suspendaţi între tavan şi covor
aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui ca o femeie lăsată înadins pe dinafară
alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul ca într-o karmă
am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată
n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor ca să fie
ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri ca o îngheţată de ciocolată
ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire sumară
ca o nouă înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară
Călin Hera. PA-uri şi mirări 