Dincolo de minunăţiile din Park Guell (Barcelona) şi de atmosfera plăcută (acest cuvânt simplu descrie foarte bine senzaţia), am mai întâlnit ceva simpatic acolo: un grup de tinere şi tineri care se lăudau că oferă îmbrăţişări gratuite (cunoaşteţi modelul). Cât am stat eu pe acolo n-au prea fost mulţi oameni curioşi să încerce procedeul; ca să fiu mai specific, au fost mult mai numeroşi aceia care
a) au privit amuzaţi sau
b) care au făcut fotografii, decât cei care chiar
c) şi-au deschis braţele
Bob

Bob, probabil cel mai simpatic american împreună cu care am băut whiskey Jim Beam. Foto: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
L-am cunoscut pe Bob prin 1993, la Sestriere, la Campionatele Mondiale de Schi ale Jurnalistilor (trebuie să vă vorbesc despre aceste minunate întâmplări). L-am cunoscut ca pe un tip foarte, dar foarte!, simpatic.
Atunci când s-a prezentat mi-a spus că e din „Reno, cel mai mare oras mic din lume”. Bănuiesc că ăsta e vreun slogan de popularizare a asezării; atunci mi s-a părut o glumă excelentă si părea foarte a lui.
Dar brandul personal al lui Bob era altul.
Liana în America Centrală
Prietena noastră Liana s-a întors de curând dintr-o călătorie îndelungată prin America Centrală. A trecut deja multă vreme la prima ei astfel de ispravă, asa că putem vorbi despre un stil de viată Liana, bazat pe călătorii lungi si dese (cheia adevăratelor succese).
Vă îndemn să cititi jurnalul ei de călătorie (absolut special!)
Dor de Hunedoara
Mi-e dor de Hunedoara, desi sunt câteva zile de când am fost pe acolo. Mi se face dor de fiecare dată când văd fotografiile lui Remus Suciu.
Tabloul din vitrină
Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.

Tabloul de absolvire al clasei XII A, Liceul de matematică-fizică Hunedoara (actual Iancud e Hunedoara), promotia 1986.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (se poate)!
A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.
NOTĂ.
Am mai postat acest articol fix în urmă cu doi ani. Doi fără două zile, ca să fiu cinstit.
Ghioceii lui Remus Suciu
Am primit acesti ghiocei de la Remus Suciu, în urmă cu vreo lună. Mă învrednicesc abia acum să vi-i arăt, conform principiului că-i mai bine mai târziu decât si mai târziu.
Remus a fotografiat în satul Ocolisul Mic, din Muntii Sureanu, cam pe la 1 aprilie (foarte de dimineată).
„Drumul s-a oprit la casele parasite, de la care am apucat o cararuie pe curba de nivel a unei coame ce o aveam de traversat, dar la un moment dat s-a pierdut si ea in iarba deasa, necosita, ce acoperea totul.Fiind a doua oara acolo am stiut unde gasesc valceaua in care cresteau, ascunsi bine de ochii tuturor, palcuri dese de ghiocei de munte. Asa ca, la liziera unei paduri de foioase, neatinsa de topoare cam de multa vreme, privirea ne-a fost mangaiata de covorul alb si viguros al vestitorilor primaverii.Cerul fara nori si un soare ce se indrepta grabit spre apus au creat cadrul perfect. Parca nu ne mai saturam privind divinul tablou, rupt, mai mult ca sigur,din gradinile Edenului. Am spulberat vraja ce ne-a tinut in loc timp de vreo 25 minute, oboseala drumului fiind uitata pe loc si ne-am apucat sa fotografiem. Pentru lucrul acesta venisem aici, lumina era perfecta, nu ne grabea nimeni, asa ca, timp de cateva zeci de minute, nu se auzea decat clantanitul aparatelor noastre. Totul a fost intrerupt de “fuga” soarelui dupa dealurile ce strajuiesc aceasta poiana. Umbrelelor alungite deja pana peste albul micilor flori, ne-a adus aminte ca trebuie sa ne si intoarcem la masina si pana acolo aveam, chiar daca drumul era in coborare, vreo 2 ore de mers.”
Asa mi-a scris Remus, când mi-a trimis ghioceii, pe care vi-i dăruiesc.
AutoPArtret. Epilog
Înainte de a afla clasamentul ultimei etape a concursului de proză arhiscurtă AutoPArtret si rezultatul final, vă provoc.
Preambul.
Se spune că, oricât de mult ai încerca să disimulezi, atunci când scrii/desenezi/fotografiezi/filmezi orice, oricum, spui ceva despre tine (si nu doar despre subiectul operei). Cel putin teoretic, AutoPArtretul, asa cum o arată si numele-i, a fost despre fiecare dintre participanti.
Mănusa.
Ce urmează să fac eu acum e să arunc atâtea mănuși câti PAutori sunt. Adică? Adică, aceia dintre dumneavoastră care doresc să intre în joc vor fi pusi în situatia de a scrie* câte un PAportret (al altuia) bazat pe „informatiile” desprinse din PA-urile cu care portretizatul a participat la AutoPArtret.
Precizare.
Niciun PAutor nu va fi portretizat dacă nu doreste acest lucru.
* în mod exceptional, la acest epilog sunt invitati să participe si nePAutori, care pot alege să „portretizeze” prin fotografii sau desene.
Rezemat de Retezat
Prima oară când m-am rezemat de Bordu Tomii mi se părea că aş fi fost uns, cumva, vreun prinţ al locului (aşa mândru eram). Atunci ne-am mulţumit să schiem (toată ziua) pe o pârtie bătută cu schiurile, lângă jnepeniş. În vara ce a urmat am trecut de Bordu Tomii. Pe Curmătura Bucurei mi-am zis că nimic nu e mai frumos. Că acolo e Raiul. Probabil că aveam dreptate. Au urmat toate văile, şeile, vârfurile, lacurile şi pădurile. Azi, după 30 şi ceva de ani, spun (cu mână pe inimă): acolo e răspunsul.
NOTĂ. Particip cu acest PA la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Casa din vis.
Doi prieteni

Sandu si Călin, pe malul Muresului, îndărătul unor rachete de badminton. Lângă ei, un pusti care o fi, acum, flăcău voinic.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Se jucau cu indienii, aveau peste o sută (îi tineau împreună, prin rotatie, ba la unul, ba la altul). Dacă nu i-ar fi trimis la culcare părintii, ar fi inventat lupte complicate cu soldati, cavaleri în armură si cowboy (ba călare, ba pe jos) zile întregi. Când nu se jucau cu indienii, povesteau ce-au mai citit. Ajunseseră să citească aceleasi cărti, în acelasi timp, asa că discutiile erau prelungiri ale lecturii. Apoi s-a întâmplat ceva, mare cât un ocean. Dar jocul de sah de la Sandu si-a aprins ultimul beculet abia după 24 de ani. Când, deja, se inventase facebook.
Am făcut-o de mămăligă
Ieșisem din Godeanu, intram în Retezat. Am pus cortul în Poiana Pelegii. Eram cu Tibi și cu Oc. Pregătesc eu cina, am spus (ideea îmi venise la Piatra Iorgovanului). Am aruncat mălai în apa fierbinte (dădusem un praf de sare și un cub de unt). Când mămăliga strălucea ca luna plină peste lacul Bucura, am spart ouăle purtate în secret în cutia de aluminiu. Speram să prindă crustă, să fie gălbenușul cleios, speram ca albușul să se lege prin cea mai bună mămăligă care poposise vreodată prin acel ceaun. N-a fost să fie. Nu încercați așa ceva acasă.
Pentru cine bat clopotele pe Bricul Mircea
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Mi-amintesc că am participat, la Neptun, la o conferintă despre dezastre naturale. Era prin anul 1995. Primăvara, cred. Sau toamna lui 1994? Trebuie să verific.
Ideea e că am fost invitati, participantii la chestia aia (foarte interesantă, de altfel) să facem o mică tură cu celebrul bric. A fost grozav!
Colegul meu Gig Motoianu, care făcea fotografii pentru revista Expres, unde prestam si eu, pe atunci, m-a tras si pe mine în poză. „Să ai o amintire, bătrâne!”, asa mi-a zis. Iaca, am o amintire. Si v-o împărtăsesc.
UPDATE. Aici puteţi face un tur virtual al bricului. Graţie colegului mei Octavian Cocoloş (Coco, pt prieteni).
Cum să citeşti liniştit în metrou
Nu vi se pare că seamănă leit cele două statii de metrou?
Cel mai bine e să iei metroul de la capăt de linie: îţi poţi alege un scaun de la margine, astfel încât să reduci riscul ca vreun vecin să-ţi intre în perimetru. Călătorii mai experimentaţi ştiu să aleagă vagonul care opreşte la destinaţie exact în dreptul scărilor. De acum, doar două lucruri pot strica răstimpul de lectură: vreo bătrânică de la Piaţa Obor stând în picioare (ostentativ), respectiv staţia la care trebuie să cobori. Când cartea e prea captivanta, le ignori (nonşalant) pe amândouă.
NOTĂ. Acest PA participă la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Ce oras frumos. Puteti să-l votati, aici.
Expozitie de imagini cât 100 de PA-uri
O fotografie aflată în Ziarul de la 5 mi-a iscat ideea să adun imagini de pe blogurile prietenilor, într-un soi de expozitie pe care mi-ar plăcea să v-o pot prezenta cu regularitate.
Dan cere ajutorul pentru un titlu de dat acestei fotografii. Sunt sigur că are mai multe variante, una e cea de aici, dar haideti să intrăm în jocul lui, ce ziceti?
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Sorin Stanciu, intrat din nou într-o fază alb-negru, nu a dat nici el titlu acestei fotografii. E drept, nici n-a cerut vreun sfat, dar de ce n-am da unul? 😉
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Am găsit Sala Dietei de la Castelul Huniazilor (acum i se zice al Corvinilor, să le fie ciudă ungurilor), la Carmen Negoită. Si m-a apucat dorul.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
La Remsu Suciu am găsit acest Semn. Eu cred că e un semn bun.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Daliana ne face cu ochiul (sunt fascinat de ochii Sibiului!).
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Statuia lui Carol I din fata Biblioteca Centrală Universitară, Bucuresti. Foto: Costin Comba.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
La Alex Mazilu am găsit Viată si albastru, o fotografie simplă, linistitoare si, totusi, incitantă. Cam ca un PA.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Leo a reusit să fotografieze primele ramuri înflorite. În sfârsit! (Ce chef de primăvară aduce!).
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
g1b2i3 ne face cunostintă cu un pictor italian de pe la 1400
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
NOTĂ. Această postare e neterminată. Astept propunerile voastre ca s-o completăm cum se cuvine.
UPDATE.
Roxana se joacă asa cum numai ea stie s-o facă si ne propune niste flori care fain ar fi sa fie de sezon 😉
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
ALT UPDATE.
Am găsit pe facebook o fotografie a Mihaelei Barbu. Asta de mai sus. Am zis s-o vedeti. O fi poluare?
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
UPDATE3.
Din colectie nu putea lipsi o fotografiei făcută de Liana tocmai în Nicaragua. E, iată, si cu pepeni 😉
P.S.1 Fiti pe fază, Liana are fotografii trăznet si povesti si mai si!
P.S.2 Click pe foto pt imagine mărită!
Viaţa fără telefon
Cabină telefonică în Bucegi. FOTO: CĂLIN HERA
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită! (Mie fotografia mi se pare că merită toti banii)
I s-a întâmplat să plece de acasă în ciorapi, să-şi încuie cheile în maşină, să umble cu şliţul descheiat. Cel mai departe a ajuns în parcare până să-şi dea seama că telefonul era în priză, la încărcat. Şi s-a întors grăbit. Cum să pleci fără telefon? E drept, pe vremuri vorbea cu taxă inversă de la Palatul Telefoanelor. Apoi, cu fise, din Regie. Abia atunci când i s-a descărcat bateria, pe coclauri, şi-a dat seama că orele care au urmat, cu telefonul mort în buzunar au fost cele mai autentice din ultima vreme.
Remus Suciu expune din nou
Dacă aveti drum prin Târgu Jiu, abateti-vă (sugerez) pe la Galeria Municipală de Artă. Fiindcă acolo expune fotografii talentatul domn Remus Suciu (împreună cu cinci tovarăsi).
Casa de vis

Fotografie găsită pe New York Times (de la Kyodo News, via Associated Press)
N-ai cum să nu rămâi socat/impresionat de cutremurul groaznic din Japonia. Această fotografie, făcută chiar înainte ca valul să măture un grup de clădiri, mă duce cu gândul la visele oamenilor care locuiau acolo, în case de vis, ca în Paradis, probabil, la viata lor frumoasă dinainte de dezastru si, inevitabil, la durerea de după. Sper doar ca să fi avut timp să se salveze…
Cutremurul din Japonia poate fi privit din două perspective:
1. Au fost putine victime, raportat la imensitatea cutremurului, si asta datorită supertehnologizării.
2. Oricât de bine te-ai pregăti tu, umanitatea, oricât de supertehnologizat ai fi, tot n-ai sanse prea mari în fata furiei naturii.
Eu iubesc Busteni. Si altele
Fotografie făcută la Busteni, pârtia Kalinder, în data de 4 februarie 2011, cu ocazia inaugurării „parcului de distractii”. FOTO: Călin HERA
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Am păstrat fotografia asta aproape o lună înanite să v-o arăt. Cred că era mai bine s-o postez atunci când am făcut-o, dar, deh.
Ideea e, v-ati prins, că uneori se bagă bani cu ghiotura (nu stiu câti si nici nu cred că o să mă strofoc să aflu) pentru idiotenii. Nu mă întelegeti gresit: parcul de distractii de la pârtia Kalinder e ok si, în orice caz, e mai mult decât nimic. N-am nicio problemă nici cu faptul că Elena Udrea a fost mot la deschiderea oficială si nici cu acela că momentul a fost pregătit anume s-o perie pe duduie.
Ceea ce mă indispune (si n-ar trebui) e tâmpenia, incultura, snobismul. Dacă orasul Busteni ar fi avut norocul să se numească Sinaia sau să aibă orice alt nume „articulat”, atunci enormitatea din mesajul englezit prosteste ar fi avut sens, ar fi sunat româneste. Asa, însă, nu sună nicicum, decât ridicol. Si e păcat. De banii nostri, desigur.
NOTĂ. O fotografie aproape din acelasi unghi, dar totusi diferită, dincolo 😉
















