
Ger și zăpadă în parcarea dintre blocuri. Foto: Călin Hera (mfc)
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Am un mesaj pentru gândacul puturos: chiar dacă pare mai cool să te muți la oraș, până la urmă o încurci, departe de locurile natale.
Ziua aceea în care îți înveți fiul să schieze. Așa ceva nu se poate uita.
P.S. Abia aștept să vă văd fotografiile de la Miercurea fără Cuvinte.
Vă invit să participați la Miercurea fără Cuvinte. Este suficient să postați pe blogul vostru o fotografie sau un grupaj de fotografii și să aduceți linkul postării în tabelul de mai jos*. M-aș bucura să scrieți și câteva cuvinte la comentarii. Restul e distracție și, după cum ziceau strămoșii noștri, dacii, friendship. Have fun!
Îmi place să mă opresc din când în când pe stradă, printre blocuri, pe străduțe cu case vechi, în intersecții, aiurea. Văd lucruri mărunte. Îmi place să le pun cap la cap, o impresie de ici, una de colo. Mici universuri eventuale. Într-o zi de vară am văzut, la doi pași de blocul meu, un automobil Moskvici bine întreținut dar care, se vedea cu ochiul liber, nu se mai clintise din loc de multicel. Orașul e prea îndesat pentru o rablă încă bine întreținută.

Vedere din Bucureşti. Romantic românul desenator pe ziduri născutu-sa. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Înghesuială de weekend în Târgul de Crăciun, zona statuilor de la Universitate. Foto cu telefonul: Călin Hera
Uneori îmi place să-mi fac timp să privesc. În jur și în sus. Uneori nu văd bălțile pentru că văd norii. Dar mă fascinează deopotrivă norii și bălțile, mai ales atunci când se reflectă unii în altele sau altele în unii. Nu puteam rata deci ocazia de a fotografia bălți, dar mai ales nori și stâlpi de înaltă tensiune, la margine de București. Curent de jur împrejur. Curent. Nori. Cer.

Vedere din București. Doamnă preocupată peste care se prăvălește Aeul diagonal de pe strada Colței. Foto cu telefonul: Călin Hera (mfc)
Fiecare are un top al apusurilor de soare. Fiecare om care a văzut vreodată, care s-a oprit nițel să se uite măcar o dată, cum soarele trece dincolo de linia orizontului. Sincer, nu cred că există apusuri de soare urâte. Ca și răsăriturile de soare, spectacolele naturii au în ele ceva sublim și gata. Prin urmare, nu fac un clasament propriu-zis, doar vă arăt un pic – un pic din ceea ce am văzut eu în weekend pe malul mării. Negre.

Munții Retezat. Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai. Lângă lacul Bucura, sub Curmătură. Foto cu telefonul: Călin Hera
Ziua Cârtiţei (Groundhog Day, 1993) este un film la care m-am uitat mereu şi mereu cu plăcere. În film este vorba despre un prezentator al emisiunii meteo trimis să facă un reportaj de la un festival local prilejuit de apariţia la lumina zilei a unei rozătoare care iese din hibernare în aceeaşi zi, an de an. Localnicii folosesc acest pretext ca să spună cum va fi vremea, în funcţie de apariţia rozătoarei, şi să-i tragă un chef straşnic. Pentru prezentatorul meteo e, deja, o plictiseală, fiindcă mai făcuse transmisii asemănătoare şi în anii precedenţi, patru la număr. Atât că, de data asta, i se întâmplă ceva ciudat: dimineaţa se trezeşte în ziua de ieri, a Cârtiţei, ale cărei întâmplări le repetă apoi, la nesfârşit. Ceea ce e amuzant o vreme, pentru că îi permite să facă mici modificări în program, în propriul avantaj (găsiţi trailerul filmului mai jos).
Treceam. Oarecum cu grabă, oarecum mirându-mă că e toamnă, minunându-mă. Îmi plac culorile toamnei, nu mă satur de ele. Îmi plac şi atât. Mi-ar fi plăcut să mă nasc toamna. M-am născut toamna. Azi e toamnă. Îmi plac şi băncile. Am o slăbiciune pentru ele. O bancă de toamnă este, deci, un lucru căruia nu îi pot rezista*.