Dacă-l vezi pe stradă, nu dai doi bani pe el (de Nigel Kennedy vorbesc). Dacă-l vezi pe motocicletă, zici că-i de-acolo. Dacă tipul ia o vioară în mână, te-a dat gata!
Captură din filmul „There's something about Mary”
L-am așteptat vreun sfert de oră. Apoi a venit. Cu pantalonii lui cu ținte și cu ghete de rocker. Cu frizura punk și părul ridicat ca a lui Cameron Diaz în „There’s something about Mary”. În fine, ați reținut ideea.
P-ormă n-ar mai fi atât de multe de spus.
Omul a început să cânte (la o vioară Laufont Guarneri „del Gesu”, am aflat). La început, Bach. Știu că sună banal, dar tipul chiar a umplut scena, de parcă ar fi fost, în vioara lui, o orchestră. Apoi și-a prezentat prietenii din Nigel Kennedy Quintet. Nu-i înșir, că nici nu le-am reținut numele.
Pavaj în Parcul IOR (Al. Ioan-Cuza) din Bucureşti. Foto: Calin Hera
Ştiu că se cuvin fotografii înzăpezite, dar fac o excepţie azi şi vă arăt ceva mai subtil, ca un îngheţ la + 12 grade Celsius (da, existã şi o astfel de temperatură!). În felul ăsta atrag atenţia că iar e miercuri şi nu-s cuvinte.
Fotograf pe malul lacului IOR, Bucureşti. Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen, aduc o imagine din Parcul IOR (mă rog, Al. Ioan Cuza). Azi, chiar, e mult mai iarnă decât atunci când am făcut fotografia. Dar orişicât.
Rațe semi-sălbatice în Parcul IOR (azi Al. Ioan Cuza). Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen (pentru că azi e Miercurea fără cuvinte), am zis să susțin cauza rațelor semi-sălbatice. Au nu-s ele cel mai bun prieten al omului? Altfel de ce le-ar hrăni cu pâine adusă de-acasă, de ce momentul hrănirii e bifat cu religiozitate în timpul plimbărilor prin parc? Oamenii n-au niciun folos de la rațele de parc, nu le mănâncă, nu le caută ouăle, nu-și fac pufoaice din penele lor. Doar le privesc și le fotografiază. Deci, câinele de apartament are un rival real! 🙂
NOTĂ. Fotografia, făcută într-un început de decembrie neobișnuit de generos (vreme de toamnă târzie), e inclusă în seria Vedere din București.
Vă rog doar atât: să nu mă întrebați prin ce asociație ciudată de idei am ajuns să public, în această dimineață de decembrie mai mult ploioasă decât friguroasă, fotografii făcute într-o altă dimineață de decembrie, una însorită și festivă. Era Ziua Națională și cei de la Armată au decis, premeditat sau nu, să-i lase pe civili să se uite mai de aproape la tehnica de luptă parcată pe banda 1. Copiii au fost cei mai interesați. Cadrele au fost servite, n-am avut decât să fotografiez, așa cum m-am priceput.
Ofertă irezistibilă. Înăuntru au și alcool, of course! Foto: Calin Hera
Întrucât azi e vinerea dedicată studenților și cum e vorba despre studenți de anul I, care la primele ore încă își mai spuneau, când vorbeau despre ei, elevi, și pentru că am discutat de câteva ori despre reducerile de care beneficiază (sau nu) studenții, în general cot la cot cu pensionarii (ca un arc peste timp), și, în fine, fiindcă această introducere într-o frază s-a lungit cam mult și nici nu știu dacă textul de azi va avea cuprins și încheiere, am ales să public pe blog o fotografie simplă, care sunt convins că nu le va face în ciudă, dacă ar vedea-o, ci le-ar trezi doar, eventual, mici nostalgii (dar la vârsta lor nostalgiile sunt numai bune de lăsat deoparte, pentru mai târziu).
Numai cine n-a văzut-o vreodată n-o ştie. E o prezenţă inedită, dacă ajungi cu privirea la ea având ochii obosiţi de droaia blocurilor comuniste din Titan-Balta Albă. Totodată, după ce o fixezi cu privirea, ţi se pare că e acolo de când lumea, nu doar din 1996, şi că nici n-ar putea fi altfel. Preotul paroh Adrian Niculcea i-a zis „reper arhitectural si sufletesc al cartierului”.
Are 45 de metri înălţime, e din lemn, e construită în stil maramureşean.
Am intrat pentru prima oară în biserica din parc (Biserica Pogorârea Sfântului Duh) în urmă cu vreo 14 ani. Prin 2000-2002 am frecventat-o mai des (am destule fotografii pe hârtie de atunci). Erau preoţi tineri, erau slujbe frumoase, civilizate.
Vedere din Bucureşti. Intrare în spitalul Witting de pe strada Witing. Foto: Calin Hera
Vedere din Bucureşti. Azi, strada Witing şi spitalul Witting. Un lucru bun care s-a întâmplat în Bucureștiul ultimilor ani e acela că multe străzi își poartă cu fală numele, pe clădirile de la capetele străzilor, ici și colo ori chiar în intersecțiile mai importante.
De bucurie, parcă nici nu-ți mai vine să cârcotești. Și ce dacă unele străzi se cheamă cumva într-un loc și altcumva în altul? Şi ce dacă numele oficial al unei străzi mici, dar vioaie şi încărcată de semnificaţii, e scris incorect? Mă refer la strada „Witing”, inspirată după numele spitalului aflat la capătul dinspre Calea Pevnei. Spitalul CF Witting, la el mă refer. Spital înfiinţat în 1918 de doctorul C.F Witting, cel care a pus bazele chirurgiei vasculare din România. După cum se vede şi în fotografiile care însoţesc acest articol, strada a pierdut o literă t, deşi numele domnului doctor care st la originea denumirii actuale le avea, bine-mersi, pe amândouă.
Stâlp cocoșat (la figurat) de cabluri. Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen, ca în fiecare zi de miercuri (fără cuvinte), am căutat printre fotografiile făcute în ultima vreme unele care să rimeze cu ghivecele cu Crăciunițe de pe blogul dintre vis și realitate.
Așa am găsit Vederea din București de mai sus, un peisaj urban pe cale de dispariție. O cale lungă.
Intrarea principală în Gara de Nord, văzută dintr-o parte. Foto: Calin Hera
Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.
Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze.
Vedere din Parcul Titan, București. Foto: Calin Hera
Dacă s-a schimbat în bine ceva în sectorul 3 din București, în ultimii ani, cu siguranță trebuie să vorbim despre parcuri. Mă plimb prin parcurile gemene IOR și Titan de vreo 20 de ani (da, am o vârstă…). De multe ori mă opream, privind mizeria, dezordinea, lipsa de civilizație, și îmi imaginam cum ar putea să fie. Mi-era ciudă.
Deci nu pot decât să aplaud și să mă bucur, acum, și să mă mândresc cu parcurile mele. Dacă trebuie să spun repede unde mă simt european în București, răspund fără ezitare: în parcurile IOR* și Titan.
Placă comemorativă în memoria lui Veress Sandor, pașoptist maghiar care a locuit pe strada Colței. Foto: Calin Hera
O placă (comemorativă), ca atâtea altele din București. Se uită cineva la ele? Citește cineva ce scrie pe ele? Oricum, ”vecinătatea” spune multe despre cinstirea pașoptistului maghiar.
Strada Colței, colț cu Nicolae Bălcescu. Foto: Calin Hera
Trec adesea, de când mi-am schimbat jobul, pe strada Colței. Până nu demult, mă întrista părăginirea Spitalului Colțea, pe care mi-l imaginam ca pe un palat ce poate să fie. De-o vreme, clădirea spitalului chiar are aspectul acela care mă face, uneori, să mă gândesc la Bucureștiul frumos. E faină chiar și privită din lateral 🙂
Statuie în Parcul "Orăşelul copiilor"din Bucureşti. Foto: Calin Hera
Doar cârcotasii pot spune despre chestia de mai jos „iaca ce e proza arhiscurtă!”. Cum ei există si cum noi avem simtul umorului, le ridicăm mingea la fileu, pentru a râde la urmă, mai bine 😉
Există greşeli şi greşeli. Aceasta este una dintre ele. Până la urmă, omul n-a dat în cap nimănui. A fost sincer. Poţi acuza pe cineva de prea multă sinceritate? Oricum, cred că dl comisar şef* n-a greşit din graba de a da rapid o rezoluţie. Dar poate mă-nşel.
Fațadă pe strada Colței, București. Foto: Calin Hera
Am fotografiat* această fațadă de pe strada Colței într-o dimineață de sfârșit de octombrie (sau sfârșit de noiembrie). Mi-a plăcut să-mi imaginez cum a fost și cum ar putea să fie.
Aceasta e, apreciez, o fotografie tipică pentru Vedere din Bucureşti. E genul de fotografie care nu necesită comentarii şi care ar putea deveni, în timp, document de epocă. Mă întreb cum va fi când vor fi demolate primele blocuri comuniste. Pentru că, vrem sau nu, lucrul ăsta se va întâmpla.
Zona grătarelor din Parcul Tineretului. Foto: Calin Hera
În zilele însorite de toamnă, domnul Lică se plimbă prin parc. În oraşul lui sunt mai multe parcuri decât weekend-uri frumoase, aşa că îi ajunge un an ca să le ia la rând. Întrucât trăieşte vremuri în care totul e schimbător, inclusiv peisajul, s-a mirat domol descoperind, la marginea unui parc recent, înşirate, o droaie de grătare aşteptând orăşeni cu doruri ancestrale. Bunăoară vecinul Ilarion, împăcat cu nevastă-sa la o fleică matinală. S-a ales şi dl Lică cu o bucată (cam în sânge).
Arbore decorativ în Parcul Tineretului, Bucuresti. Foto: Calin Hera
A cam început desfrunzirea, ce-i drept. Şi dacă trebuie să fie fără cuvinte, că-i miercuri (dar de sezon!), atunci vă invit să adăugaţi voi vorbele, pentru că or face fotografiile cât 0 mie de ziceri, dar 500 de semne bine alese înseamnă un univers. Prietenii ştiu de ce.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 