Posts tagged ‘Amintiri’

01/07/2010

Cu nasul pe sus în Grădinile Yu Yuan

Bucurându-mă eu de un oarecare succes* în domeniul fotografiilor cu acoperisuri (lăsati-mi această iluzie!), m-am gândit să insist. Cu ocazia vizitei în Shanghai, în general, si în Grădinile Yu Yuan, în special, am fotografiat numeroase acoperisuri.
Iată încă două (voi reveni cu detalii):
As fi vfrut să intru în această clădire, dar n-am mai avut timp. Dacă vreunul dintre voi ajunge acolo, îl rog să-mi povestească ce si cum e înăuntru.

S-ar zice că am umblat tot cu nasul pe sus prin Grădinile Yu Yuan. În realitate, ridicam ochii.

*M-am bucurat că Alex Mazilu a pus la el pe blog fotografia mea cu Acoperisurile de la Muzeul Satului.

29/06/2010

Acoperisuri în Grădinile Yu Yuan

Am o fotografie care mi-a plăcut enorm. Am făcut-o la Muzeul satului, anul trecut. E despre acoperisuri.

Cu gândul la ea, am fotografiat acoperisuri în Grădinile Yu Yuan din Shanghai.

Acest cadru l-am „luat” de pe o terasă din bazarul de lângă Grădini, unde am fost condusi de un nene simpatic. Omul ne-a povestit că acolo vin toti mahării care ajung să viziteze locul, pentru că e cea mai bună priveliste din Shanghai. Nu stiu dacă e cea mai bună, dar e una excelentă!

Apropo de priveliste. Această fotografie, făcută de pe aceeasi terasă, suprinde o parte din furnicarul de jos si o parte din spectaculozitatea de sus. Pentru că de aici, de pe terasa îngrămădită între acoperisuri ai o super-perspectivă asupra centrului financiar dominat de unii dintre cei mai înalti zgărie-nori din lume.

În această fotografie, pe care am făcut-o între zidurile Grădinilor, mi-a plăcut vegetatia care e parcă anume tunsă ca să te ducă, odihnitor, cu privirea la acoperisuri.

 

Aici se regăseste întrucâtva ideea enuntată mai sus. Dar e ceva în plus: acoperisurile continuă, mai departe, cu poezia vegetatiei.

Vă arăt aici un zoom in. Îmi plac planurile din această fotografie, îmi par ca niste versuri care alcătuiesc un poem în care rima e dată de felinare. Poate că e cel mai reusit cadru de la capitolul „Acoperisuri” . Verdictul îl dati voi.

Voi reveni cu câteva detalii extraordinare fotografiate pe canturile acoperisurilor. Sper că mâine.

 

28/06/2010

De la Daniil Sihastru în Muntii Olimp, via Shanghai

Vă arăt azi alte trei fotografii. Dacă se poate face vreo legătură între ele nu stiu. Dar as aprecia orice idee 😉

Am fotografiat chilia lui Daniil Sihastru în urmă cu aproape un an. Cred că e tot acolo si e tot fain. Mi-a plăcut, în orice caz, si drumetia pe povârnisul din spatele ei.

Am tras cadrul ăsta de la etajul al 14-lea al Pavilionului Chinei, din Expozitia Mondială de la Shanghai. Mi-au plăcut structurile alea futuriste.

Da, mi-e dor de Muntii Olimp. Nu pot privi această fotografie fără dor de ducă si fără dragoste. Dragoste de munte.

23/06/2010

File din istoria prozei arhiscurte

Era prin primăvara anului 2004. Jucam de doi ani un manager de fotbal online, hattrick si, pe când începusem să mă plictisesc nitel, am dat peste o „facilitate” a jocului: scrierea unor anunturi de presă = press anouncement = PA. Toti cei care foloseau asta scriau stupizenii legate de „marile” lor cluburi de fotbal virtual.

Îmi încoltise ideea că în cele 500 de semne disponibile se pot scrie mici povestioare. Am încercat câteva, scrâsnind. Era al naibii de neplăcut să vezi că ti se termină pagina când încă n-apucasei să spui „esentialul”. Apoi am căutat, printre câteva mii de beneficiari românia ai acestei facilităti, câtiva asemeni mie. Am găsit, cu plăcere, o mână de oameni.

Am fost sase care am înfiintat (iulie 2004) o „federatie” a scriitorilor de PA-uri, PAhico. „Federatia” era o altă facilitate a jocului care permitea gestionarea unui forum destul de complex, foarte prietenos. Treptat, ni s-au alăturat câteva zeci, apoi am trecut de o sută de amici virtuali cu o pasiune comună: textele de 500 de semne. Am învătat unii de la altii, am perfectionat. Am organziat concursuri, cu clasamente săptămânale. Am devenit o comunitate incredibilă. Văzuti din afară, păream un fel de elită bizară a „jocului”.

În cei sase ani care au trecut de la înfiintarea Pahico s-au scris, numai acolo, peste 4.000 de PA-uri. Între acestea se află cel putin 500 de texte bune si foarte bune si cel putin 100 remarcabile.

În urmă cu vreo doi-trei ani ne-a venit ideea că povestea asta trebuie să meargă mai departe. Ne-a venit ideea că putem vorbi despre un gen literar (habar n-avem de very short stories).

Mi-am dat seama că PA nu exprimă prea mult. E o abreviere OK, dar în spatele ei trebuie să fie un termen clar, puternic. Primul gând a fost să-i zicem proză foarte scurtă/ultrascurtă. Dar PA nu putea fi abrevierea a asa ceva. O amică a spus: proză arhiscurtă. Si asa i-a rămas numele, fie-i lăudat!

Apoi am iesit în lume. Am cochetat cu ideea de a face o antologie de PA-uri. Am făcut două planuri. Apoi am zis să facem o pauză, să vedem întâi dacă ideea ar putea prinde si în afara Pahico. Asa am ajuns în blogosferă. Primul blog de proză arhiscurtă a fost asa si asa. Al doilea, mai mult asa. Apoi, o parte dintre noi a făcut un blog foarte serios si foarte bun, de analiză politică. O parte (eu) a făcut acest blog. Altă parte a rămas doar în Pahico sau s-a „pierdut” pe drum.

Bucuria mea cea mai mare e că încă se mai scrie excelent în Pahico (mai putin cantitativ, dar foarte bine calitativ!) si că există deja, independent de Pahico, foarte multi scriitori de PA-uri aici, în blogosferă. Deocamdată, pe cei mai multi îi stiu. Sunt legati, mai mult sau mai putin, de acest blog.

Initiativele lui Mircea Popescu au făcut însă ca ideea de proză arhiscurtă să capete o oarecare independentă de blogul meu. Mă astept ca, în curând, să apară mai multe astfel de nuclee si proza arhiscurtă să stea linisitită pe propriile ei picioare. Apoi vor apărea cărtile. Cam asta e.

PS Am scris acest text ca urmare a unei întrebări pe care a pus-o cineva pe blogul lui Cristian Dima.

22/06/2010

Ce fotografie alegem azi?

Azi vă arăt trei fotografii care par a nu avea vreo legătură între ele. Dar poate au, cine stie?

Am realizat această fotografie în timpul incredibilei călătorii pe care am făcut-o în Muntii Olimp, în urmă cu un an. Mi se face pielea de găină si azi când privesc imaginile.
PS Click pe poză pentru a o mări. Merită!

Fotografie făcută în timpul micii excursii pe care am făcut-o la Weimar în vara anului 2008. Îmi place s-o privesc.

O descăpătânare pe care am văzut-o, vara trecută, pe peretii interiori ai unei biserici bucovinene (nu bag mâna în foc dacă e sau nu vorba despre Arbore, Pătrăuti sau Humor?).

21/06/2010

Am văzut live CM din Argentina 1978

Mario Kempes, cel mai bun jucător al Mondialului din Argentina, 1978

Mario Kempes, cel mai bun jucător al Mondialului din Argentina, 1978

Prin vara anului 1978 mă ducea tata pe dealurile din spatele Nucetului, lângă Deva, să prindem „ungurii”. Îi vedeam prost pe Kempes, Ardiles şi Passarella, la televizoare mici, printre pureci mari.

read more »

21/06/2010

Trei statui: una eco, una cu apă si alta cu muzică

Azi vă arăt trei lucruri făcute de mâna omului ca să bucure ochiul omului. Pe-al meu l-au bucurat, deci sunt om.

Am fotografiat, în probabil ultima zi în care am vizitat expozitia mondială de la Shanghai, un grup statuar (ca să mă exprim bombastic) amplasat la una dintre intrări, înainte de o mare parcare. Era un păstor (cu oile si cu măgarul lui). Toate „piesele” erau confectionate din gard viu si alte plante. Nu puteai să nu te uiti la migala măiastră a mesterilor. Si, totusi, niciodată n-am avut suficient timp să studiez mai în detaliu opera si nici să aflu numele autorului (dacă va fi fost trecut pe vreo placă, pe undeva). Abia în ultima zi mi-am rugat colegii să mă astepte nitel si am dat o fugă (la propriu) până aproape de turma păstorului verde. Am tras câteva fotografii, apoi am dar curs apelurilor strigate în limba română: „Hai, Căline, că-i târziu!”

Acest grup statuar l-am fotografiat la capătul unei zile pline pe care am petrecut-o în Weimar, în urmă cu două veri. Din păcate, instinctele mele de jurnalist (sau de simplu Călător) au fost cam amortite si nu stiu ce reprezintă. Nici n-am căutat anume, desi ar fi fost o întreprindere care mi-ar fi făcut cinste. Deocamdată, vă arăt imaginea.

Statuia lui Ciprian Porumbescu am fotografiat-o vara trecută, la Muzeul de la el de acasă. Dar nu imaginea e importantă aici, ci sunetul. Balada lui Porumbescu umplea tot parcul din jur, deci eram în Rai. Cum n-am avut inspiratia să înregistrez muzica, vă arăt doar fotografia.
PS Totusi, trebuie să fie cu muzică! Asa că vă arăt si acest montaj, coborât de pe youtube. Sunt aproape 6 minute, dar merită văzut/ascultat. Mie mi-a trezit nostalgii si un fel de bucurie prostească.

16/06/2010

Zidul de pâine. De la Weimar la Olimp

Merg mai departe cu proiectul „Trei fotografii” si vă propun un alt set de instantanee realizat cu bătrânul meu Canon PowerShot A710.

Zid de franzele fotografiat în Ajunul Crăciunului la Atelierele spridusilor de la hotelul Caro

Fatada unei case din Weimar, fotografiată în vara anului 2008

 Momâie fotografiată în Muntii Olimp, în urmă cu aproape un an. Ce vremuri!

14/06/2010

Trei fotografii

Vă propun un nou joc. Adică, nu joc, joacă. Voi încerca să public, cu o oarecare regularitate, câte trei fotografii care nu trebuie să aibă vreo legătură între ele (dar nici nu trebuie să n-aibă). Sper să transmit, astfel, o stare de bine. Ceea ce ne doresc tuturor.


TANDRETE. Fotografie făcută astă-primăvară în Grădina Zoologică. Îmi place că una dintre căprioare are ochii întredeschisi. Savurează momentul


BICICLETĂ. Si totusi se învârteste. Roata. Am fost fascinat de lumea bicicletelor din Shanghai, am fotografiat-o din toate pozitiile, în timpul scurtei mele călătorii din perioada 28 aprilie – 4 mai, a.c.


ZBÂRCITURI. Peisaj zgrumturos la poalele Vulcanilor noroiosi, fotografiat în data de 5 iunie 2010 (nu spun ora).

03/06/2010

Am dat o tură prin grădinile Yu Yuan

Peisaj tipic din Grădinile Yu Yuan

Am întrerupt relatările de la Shanghai pentru că, pur si simplu, nu-mi mai ajunge timpul… 😦
Vă arăt acum câteva fotografii din Grădinile Yu Yuan, despre care am scris azi ieri si la ziar.

În apele canalelor din grădini sunt o droaie de pesit colorati, mari si flămânzi

Pe scurt
– Grădinile Yu Yuan se întind pe o suprafaţă de două hectare.
– Au fost construite de Pan Yunduan, administrator al provinciei Sichuan în timpul împăratului Jiajing (dinastia Ming), timp de 20 de ani (până în 1559).
– Cele şase sectoare sunt despărţite de aşa-numitele ziduri ale dragonilor. De altfel, pe fiecare acoperiş tronează dragoni şi creaturi fantastice.
– Au fost distruse parţial în timpul războiului Opiumului, a rebeliunii Taiping şi a invaziei japoneze din 1942.
– Au fost refăcute în perioada 1956-1961.

Pavajul de pe alei este, în sine, o operă de artă. Chinezăreală, îmi venea să spun, admirativ

28/05/2010

Caracatită pe plită

Vorbeam zilele trecute despre căutarea puiului Shanghai acolo unde am crezut că e casa lui (adică la Shanghai). Asa cum am povestit aici, n-am găsit specialitatea românp-chinezească, dar, flămând fiind, am mâncat ceva tentacule de caracatită. Mă rog, niste tentacule au căzut din „farfurie”, asa cum se poate vedea în filmuletul de mai jos.

Ideea e că, fără a găsi pui Shanghai, am dat totusi peste tot felul de bunătăti 😉

P.S. Redau mai jos si un jpeg al paginilor din Evz dedicate puiului Shanghai.


Am paginat împreună cu colegul meu Cristi Popa.

27/05/2010

Bancomat

M-am dus la bancomat. Am făcut ce era de făcut. O colegă, care îsi astepta cuminte paharul cu cafea de la automat (o posircă, dacă mă întrebati pe mine!), m-a abordat:
– Au intrat banii?
– Nu stiu, răspund si-i ciuntesc entuziasmul.
– Păi…, încearcă ea să continue.
– Am scos doar 10 lei, n-am verificat.
– A, deci tu mai ai bani pe card în ziua de salariu!, a strigat, cu o oarecare admiratie (nemeritată!), gata să mă dea de gol.

Adevărul e că nu stiu dacă au intrat sau nu banii. Am dat la noroc „10 lei”, n-am îndrăznit la mai mult.

Dar altceva vreau să vă întreb: mai tineti minte cum era când banii „se dădeau” la casierie? mai stiti cozile din ziua de leafă? Eu îmi amintesc satisfactia pe care am avut-o când am primit prima oară leafa „la plic”. Ce domn m-am simtit! Si îmi amintesc primul card, unul albastru de la BRD (sau primul a fost de la ING? ptiu, nu mai stiu!), când numărai pe degetele de la o mână bancomatele din oras si coada de la casierie se transferase la bancomat!

Eu cred că o oră banală trăită în trecut, cumva, ne-ar învăta o droaie despre prezent.

Etichete: , ,
23/04/2010

Mari actori, roluri mici

Am scris o tabletă TV, marcat de câteva secvente din „State de România”… Nu cred că sunt prea multe de spus în plus.

Starea de „State”

 Unele dintre cele mai greu de uitat momente din vremea studenţiei sunt serile de la Teatrul Mic. Priveam nemişcat la Valeria Seciu, Mitică Popescu sau Gheorghe Visu.

Pe Gheorghe Visu l-am revăzut joi seara, preţ de câteva secvenţe, cât m-am uitat, într-un serial difuzat de Pro TV. „State de Romania” îi zice. Avea o pălărie cu boruri largi (un pic diferită de cea din „Toate pânzele sus”), dinţi de aur şi vorbea nervos, cu un accent căutat ţigănesc, despre un „bulangiu” trimis la o chermeză de domni, în locul unei dansatoare sexy.

Ştiu că , în vremuri de restrişte, a prinde un rol într-o asemenea producţie e mână cerească. Până la urmă, trustul lui Adrian Sârbu a oferit şi oferă şansa unui trai decent multor monştri sacri ai teatrului românesc (le scriu numele cu emoţie: Florina Cercel, Vladimir Găitan, Marin Moraru, Sebastian Papaiani etc.).

Mi-e teamă doar că telespectatorii de azi vor şti despre aceşti actori doar că au jucat în nişte producţii mediocre de pe Acasă sau de pe Pro TV.

19/04/2010

Horoscop

Ştiu oameni care iau asta în serios. Adică, aparent se amuză. Fac miştouri. Dar tot trag cu coada ochiului la cele „serioase”, de pe net sau din broşuri. Aşa, şi? Aşa şi nimic. Cel puţin în cercul meu de cunoscuţi şi în cel al cunoscuţilor de rangul doi (cunoscuţi ai cunoscuţilor), nu se iau decizii în funcţie de ceea ce scrie la horoscop.

Eu am trei amintiri cu horoscopul. Prima e din vremea studenţiei. Se schimbaseră vremurile, era în primele luni ale anului 1990, scriam la revista ING (a Politehnicii), şi aveam de umplut rapid un colţ de pagină rămas gol. Am „tras” un horrorscop la mişto, că se purtau atunci horoscopuri prin toate publicaţiile.

Două zile mai târziu, eram în tramvaiul 34. Pusesem ochii (aşa, estetic) pe un pâlc de trei tipe foarte vesele. Ce zic eu vesele, râdeau în hohote! M-am apropiat. Din ce în ce mai mult. Şi am văzut că râdeau citind horrorscopul. M-am simţit cu conştiinţa datoriei împlinite. Am scris despre asta şi aici (şi mi-am luat-o!).

Despre a doua nu vreau să povestesc. Persoana căreia i-am editat o vreme horoscopul activează încă, e o somitate, cred, şi îmi spunea că ea chiar studiază înainte de a spune ce şi cum.

A treia întâmplare e legată de un puştan de 16 ani, care se apucase să scrie la un ziar local dintr-un oarecare oraş. La un moment dat, pe lângă alte nimicuri importante pe care le scria acolo (era foarte talentat), a trebuit, nu ştiu de ce, să scrie rubrica horoscop. A dat o notă personală subiectului şi a ţinut rubrica respectivă vreo 4-5 luni.

Finalul a urmat unei întâmplări anume: o mătuşă a vizitat-o pe mama puştiului spunându-i cât de încântată e de horoscopul din ziarul local, mult mai buna, incomparabil!, decât cele din ziarele de la Bucureşti. „Numai de-aia cumpăr ziarul ăsta, pentru horoscop. Mă nimereşte la fix. Nu fac nimic până nu citesc horoscopul”. Când a aflat una ca asta, puştanul a renunţat la această îndeletnicire. Nu poţi să te joci „din burtă” cu soarta semenilor.

Voi ce experienţe aveţi cu horoscopul?

08/04/2010

Cântecul mierlei

În săptămânile premergătoare admiterii la facultate, am avut parte de aproape două săptămâni de linişte frumoasă în casa bunicii mele din Câmpina. Am învăţat destul de intens, atunci, la fizică şi la matematică, dar, mai ales, am dormit bine. Cea mai puternică rămâne însă amintirea mierlelor din curtea bunicii. De multe ori stăteam minute în şir fără să fac altceva decât să le ascult cântecul. Aveam impresia că îmi spun mie ceva. Am rămas iremediabil îndrăgostit de cântecul mierlei, pe care nu l-am mai prea întâlnit prin Bucureşti…

Adineauri l-am redescoperit cu bucurie. Aici.

22/03/2010

Vânători din copilărie

Plecasem la vânătoare, înarmaţi cu ambiţia de a descoperi ceva fantastic. Aveam vreo unşpe ani, poate doişpe. Văru-meu era, şi atunci, mai mare. N-am mers mult. La capătul poienii, acolo unde începea dealul, era o baltă lin curgătoare.

Văru-meu l-a văzut primul. Eu am zărit doar un picior tremurat, de broască, dispărând. Parcă a durat o veşnicie până când mi-am dat seama că broasca fusese înghiţită de un şarpe. Un şarpe pe care l-am urât, din acea clipă. Văru-meu n-avea timp de sentimente. Era om de acţiune. Eram vânători.

Şarpele de casă, îngreunat de prada tocmai înghiţită, se mişca anevoios prin iarba înaltă. Broasca dinăuntrul lui i-a îngreunat, probabil, intrarea rapidă în gaura-i sigură. Văru-meu a reuşit să-l prindă, poate chiar de umflătura cu pricina.

Am intrat în curte victorioşi. Vânasem. De acum, trebuia să demonstrăm că suntem mai puternici, că suntem zei. Şarpele trebuia pedepsit. Hotărâsem deja că va ajunge curea de ceas (deşi încă n-aveam ceasuri).

Prima oară i-am scos dinţii, să nu ne muşte. I-am trecut o cârpă prin faţa gurii. A apucat-o cu ură, letal. A strâns cu toată pofta lui de viaţă. Pe asta mizasem. Văru-meu a ţinut de şarpe, au am tras puternic de cârpă. Până la urmă, în zdreamţă s-au adunat toţi dinţii şi ceva sânge. Şarpele rămăsese ştirb.

Apoi am vrut să salvăm broasca. Am presat îndărătul umflăturii până când şarpele, de nevoie, a dat afară tot ce înghiţise. Broasca era moartă, dar părea vie. Şarpele era încă viu, dar părea mort. Oricum, fusese condamnat.

Oare de ce se zice a fuma ca un şarpe?, am întrebat, nevinovat. Văru-meu pufăia pe atnci, cu golanii. A adus o ţigară, a aprins-o, a apropiat-o de gura şarpelui. Dobitocul nu se învăţase minte de la faza cu cârpa. A strâns petrnic filtrul ţigării, cu gura lui ştirbă, apoi a început să respire gudron şi fum albăstrui. A mistuit ţigara într-un minut, fabulos.

A fost ultima ţigară a condamnatului. Atunci când l-am luat de gât şi i-am apropiat gura de robinetul din curte era încă viu. Probabil cu ultimele puteri, a muşcat zdravăn de robinet. Nu învăţase nimic. Am dat drumul la apă până s-a umplut. Era ca un balon lunguieţ. Solzii coloraţi, uriaşi dintr-o dată, străluceau în soare.

Când l-am golit i se golise deja viaţa din el (sper). Apoi l-am întors pe dos, să-l curăţăm de măruntaie şi să-l dăm cu sare, pe dinaăuntru şi pe dinafară, să se usuce cum trebuie. La un moment dat, ni s-a făcut greaţă. Mai ştiu doar că am atârnat pielea de şarpe de crengile unui tei din curte, care acum nu mai e, şi că, la un moment dat, a căzut printre nişte scânduri depozitate acolo. Primul meu ceas a avut curea metalică.

Etichete: , ,
10/03/2010

Oraş Dr. Petru Groza

În anul 1993, spre final, am făcut un reportaj în Oraşul Dr. Petru Groza. A fost o călătorie fascinantă. I-am spus articolului de atunci Oraşul care nu poate scăpa de numele său. Oraşul avea să-şi schimbe, totuşi, numele, trei ani mai târziu, în 1996, de când i se zice Ştei. M-a bucurat să citesc, în anul 2008, un reportaj din Ştei, în Dilema veche. Unele lucruri nu s-au schimbat…

 


Dacă daţi click pe imagine, puteţi citi articolul în condiţii acceptabile

Am citit o carte bună despre Petru Groza, scoasă de ed. Compania: Adio lumii vechi!.

Etichete: ,
09/03/2010

Autoportret. Penitză

Am vrut să folosesc asta. Nu s-a potrivit. V-am arătat altădată întreg ansamblul. Acum vă arăt detaliul. Partea cool e că acest autoportret seamănă foarte mult cu mutra mea, asa cum era ea când aveam 17 ani.

Etichete: ,
08/03/2010

Despre vrăjitoarea arsă aiurea pe rug

Scotocirea prin colectia revistei Expres a dat la iveală tot felul de lucruri. Cum e, de pildă, povestea* despre vrăjitori.

Pe scurt, întâlnisem eu la un moment dat doi tipi simpatici, Tibor Leman si Peter Leb, care scoteau o publicatie despre ozeneuri, padurea baciului si alte asemenea lucruri. Era piată pentru asa ceva atunci, e si acum. Ei o făceau oarecum studenteste, adică folosind o redactie mică, dar cu multă pasiune si departe de fanatismele pe care le-am întâlnit între timp.

Din una-n alta, au descoperit prin arhive că la Târgu Mures ar fi fost ultimii vrăjitori arsi pe rug din Europa. N-am verificat niciodată dacă e pe bune, dar pare foarte plauzibil. Si s-au gândit atunci (cred că a rămas doar gândul…) să redeschidă procesele cu pricina si să obtină ceva despăgubiri pentru urmasi.

În fine, fascinantă a fost incursiunea în procesele verbale ale proceselor cu pricina, cu declaratii despre care ai spune că sunt savuroase dacă n-ar fi avut urmări tragice.

O femeie a fost arsă fiindcă alta a spus că se transformase în gâscă albă, dacă se uita urât la vaci, dobitoacele nu mai dădeau lapte samd.

Desigur, povestea ultimului ras pe rug, unul Olah, e demnă de un film artistic: sforile cu care era legat de stâlp au ars înaintea lui si omul a luat-o la fugă, în flăcări. Porniti în urmărirea lui, oamenii nu l-au putut opri decât printr-o minciună: că, scăpând el de foc, nu contează cum, a scăpat de pedeapsă. Asa că „vrăjitorul” s-a oprit. iar ăia l-au legat fedeles si l-au ars încă o dată. Acum, temeinic.

* N-am cum să dau link, va trebui ca altii să dea, dacă vor dori, link la această postare. Din câte stiu, încă nu s-a învrednicit nimeni să salveze electronic colectiile de ziare dinainte de epoca online. Asa că aceia care vor să citească întregul articol trebuie să se multumească a deschide jpg-ul de mai jos. E lizibil.