Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.
Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.
Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?
Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.
Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.
Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.
Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.
Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.
Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 