Călin Hera. PA-uri şi mirări

Retezatul a coborât două locuri în clasamentul celor 7 minuni naturale ale lumii. Acum e pe locul 6 la categoria Parcuri Naționale. Asta nu e o veste bună; sper să nu vorbim despre un trend.

Romeo, un cititor al blogului meu, căruia îi mulțumesc pentru răbdare, face referire la un eveniment care încă nu s-a produs: cooptarea mea în Comitetul de susținere a candidaturii Parcului Național Retezat. Comitetul încă nu există oficial, din câte știu, dar confirm că am avut câteva discuții preliminare pentru a participa la „acțiune”. Săptămâna viitoare voi lua o decizie. Iar dacă mă voi băga mai adânc în povestea asta, atunci voi avea nevoie de toate ideile voastre pentru a face o figură măreață.

Până atunci, vă mai delectez cu câteva fotografii ale lui Remus Suciu, căruia îi mulțumesc încă o dată că mă ajută să vă arăt felii de frumos.

Într-una din zilele săptămânii trecute, am dat o raită până la Sf. Gheorghe (Covasna). Văzut de departe, orașul nu m-a impresionat. Mi s-a părut banal, oraș tipic comunist, cu blocuri cutie-de-chibrituri, cu alb-cenușiu. Când am parcat, lângă Consiliul local, o tanti de acolo mi-a cerut 3 lei pentru o oră de parcare. Mi s-a părut mult.

La colțul clădirii am intrat într-o expoziție de pictură (spațiul era un fel de ”Fond plastic” de pe vremuri), dar nu rețin cine expunea. Erau câteva tablouri ok, dacă aș fi fost în toane financiare bune poate chiar aș fi cumpărat unul. După colțul clădirii era parcul central. Niște oameni culegeau de prin copaci beculețele instalate înainte de sărbători. Am văzut și câteva grupuri de copii aflați în excursie, înainte de a urca la un local pitit bine dincolo de bibliotecă. Gulașul a fost bun, supa cremă de țelină așijderea, localul decent, cu muzică bună.

Apoi ne-am plimbat prin oraș. Am zărit statuia lui Mihai Viteazu, șantierul din jurul ei, și mi-am imaginat manifestările de 1 decembrie, printre săpături. Orașul, ridicat în trepte, pe deal, m-a dus cu gândul la Hunedoara mea. Mi-a plăcut aerul provincial, liniștit, calm, orientat spre oameni, nu spre stres, agitație.

În tot ținutul, am observat drumuri execrabile, dar peisaje minunate. Multă sărăcie, dar și multă decență. O cumsecădenie aparte. (Și mulți ulii prin copacii desfrunziți de pe marginea durmului. Am numărat cel puțin patru pe traseul Sf. Gheorghe – Brașov și, nota bene!, am fost atent și la cuibul berzei ăleia căreia i-au pus oamenii cioc artificial.)

După ce am trecut munții și am coborât de la Sinaia către Târgoviște, am avut alt fel de sentiment. Drumurile au erau la fel de proaste și peisajul chiar mai frumos (cel puțin până ce am ieșit dintre munți.) Am numărat și aici, până înspre Găești, patru-cinci ulii. Sărăcie am văzut și în partea respectivă de Regat. Dar, dacă înspre și la Sf. Gheorghe am simțit sărăcie, aici am văzut mizerie. Și asta mi s-a părut nașpa, mi-a dat un sentiment de deznădejde. În aer plutea o lipsă de speranță teribilă, o lipsă de vlagă cronică.

În aproape-săptămâna în care am fost la munte am avut parte de mai multe suprize. Cea mai mare a fost cea de marţi. Eram cu copiii la patinoar, în Sinaia. Pe mine mă durea capul de-mi venea să-l smulg. Mi-l îndesasem în căciulă şi îi priveam pe copii cum se căzneau să înveţe să patineze. Pe Mona o durea gâtul. Se trata cu o ţigară. (Nu mă pot opri s-o taxez pentru fumat.)

După ora jumate de patinoar (20 de lei de căciulă închirierea patinelor tip A, 10 lei de căciulă intrarea, 30 de lei instructorul), ne-am strecurat în maşină. În clipa aceea am realizat că-mi lăsasem telefonul înăuntru. Nu m-a străfulgerat vreo brumă de memorie ca să-mi dau seama de asta, capul mă durea cumplit, prea tare ca să prelucreze ceva. Mi-am dat seama că n-avusesem telefonul la mine pentru că atunci l-am auzit sunând. (Aveam opt apeluri nepreluate.) Era sixty, nici nu l-am recunoscut.

„Salut, am auzit că eşti prin Sinaia”. „Ai ghicit, să nu-mi zici că şi tu”. „Ba da, hai să ne vedem”. „Hai”, zic, încercând să găsesc în minte vreun loc decent şi liniştit şi întrebându-mă cum de ştie sixty că sunt acolo. „Te aştept la Riviera”, mă scoate din încurcătură bătrânul meu amic, şi-mi dă şi răspuns la întrebare: mă turnase Alexandru.

Când am intrat în restaurantul hotelului Riviera, am rămas paf. Erau acolo, împreună cu sixty, alţi trei amici vechi: amby, Aditzzu şi pasadia (o bună parte din falanga braşoveană a Grupului Pahico), plus perechile lor, plus Irina, fiica lui sixty. „Am zis să-ţi facem o surpriză”, mi-a spus sixty. Cu el mă mai întâlnisem. Şi cu Aditzzu. Pe amby şi pe pasadia îi ştiam doar din scris.

Mi-au amintit că marţea e ziua lor de „pahicenaclu” şi mi-au spus că, aflând de la vereics că sunt în Sinaia, s-au gândit „sa vină să-mi aducă un omagiu”. Pe mine chestia asta m-a mişcat. M-au dat gata şi m-au lăsat fără cuvinte. Dacă Pahico s-ar fi născut fie şi numai pentru întâlnirea de marţi, de la hotelul Riviera, şi tot aş zice că a meritat cu prisosinţă. Sunt onorat că am atâţia prieteni care au venit lângă mine şi lângă care am venit împreună cu cele 500 de semne!

Şi ca să fie şi o cireaşă pe tort, cei patru muşchetari braşoveni ai PA-ului mi-au făcut cadou un ceas de birou, într-o cutie pe care au scris Douăzeci şi patru de ore (cutia se vede in dreapta jos).

Acum trebuie să mă gândesc bine ce titlu să dau următoarei serii de PA-uri ;). Cum ar fi „Vilă în Buşteni„?

Vreau doar să menţionez, în fugă, că Retezatul meu e acum pe locul patru la categoria „Parcuri naturale” în preliminariile celor 7 minuni naturale ale lumii (http://www.new7wonders.com/nature/en/nominees/europe/c/RetezatNationalParkNationalPark/ se poate, încă, vota). Am scris un pic mai multe despre asta pe celălalt blog ;).

O să revin cu amănunte şi, poate, cu un plan de promovare (dacă vom considera, împreună, că merită întreprins ceva mai mult).
Mă interesează părerea voastră.

Când privesc stâncile fotografiate aici de Remus Suciu mă simt, nu ştiu de ce, acasă, sau foarte aproape de casă

Mi-am dus fetita la gradinita si i-a placut ca erau balti. Am venit la birou prin ploaie. Cu masina. Am fost unul din aia care isi insira diminetile de-a lungul soselelor. Am ascultat Guerilla, am gasit loc de parcare (poate ultimul), am deschis calculatorul de pe birou si am ascultat ploaia. Mi-am facut o cafea. Ploua. Azi e 26 ianuarie si m-am convins: orice ploaie e o ninsoare ratata.